Alexandru Sen - Noi, elevii dintr-a XI-a

Dacă e să-l credem pe autor, „paginile ce urmează nu aparţin unui roman, după cum nu adăpostesc vreo culegere de povestiri, nuvele sau schiţe. Ele nu pot fi prezentate decât drept dialogul cu el însuşi al unui tânăr aflat în pragul vieţii şi care scrutează cu atenţie şi emoţie propriul lui viitor”.  În Noi, elevii dintr-a XI-a (subintitulat Jurnalul lui Emil Anghel, septembrie 1960 - iunie 1961) Alexandru Sen ţine aşadar la autenticitatea proclamată din capul locului, fie şi în detrimentul marilor forme literare. În 1964, când apărea cartea la Editura Tineretului, Sen (1924-2010) avea deja în spate o sumedenie de cărţi pentru copii şi tineret. Psihopedagog de formaţie, el pare să se fi simţit mai în largul lui literar sub Gheorghiu-Dej decât sub Ceauşescu, sub a cărui domnie pare a se dedica unei lungi cariere mai degrabă ştiinţifice decât literare.

Aşadar, protagonistul nostru, Emil Anghel, intră în ultima clasă a şcolii medii (se făceau, pe vremea aceea, unsprezece ani). Pe tot parcursul cărţii, termenul „liceu” e evitat cu grijă, ca şi cel de „bacalaureat” (înlocuit cu pretins-democratul examen de maturitate), ca rămăşiţe burgheze ce erau. Din prima zi de şcoală (textul e organizat pe capitole ce cuprind, fiecare, evenimentele câte unei luni) obsesia este alegerea viitoarei cariere, pardon, a „drumului în viaţă”. Majoritatea colegilor lui Emil ştiu bine ce au să facă; sunt cei cu „vocaţii limpezi”, cei mai mulţi elevi foarte buni la câte o materie sau disciplină, domeniu în care îşi vor căuta viitoarea profesiune. Printre aceştia, stâlpi ai clasei a X-a B precum Mateiescu Virgil (chimie), Teo Caraman (matematică), Tavi Lascăr (aspirantul spre meseria de aviator) sau Florin Danţiş (pasionatul de tehnică, inginer sau tehnician in nuce). Un caz special îl reprezintă Aposteanu Marta, premianta clasei (poreclită Bobiţa, căci e mică şi negricioasă), care după ce că învaţă bine la toate materiile, e şi o violonistă extrem de talentată, aşa că va face o carieră artistică.

Pădure fără uscături nu există însă. Mai sunt şi printre elevii dintr-a XI-a B şi inşi cu probleme. Vâsceanu, provenit dintr-o familie dezorganizată, e un „element” recalcitrant şi nestudios; va fi adus la linia corectă prin plasament în casa unui maistru bătrân, Radu (bun prieten cu Emil) rămâne orfan de ambii părinţi şi cade în ghearele familiei extinse, care e intolerabil de burgheză; e salvat şi el. Bolnav de reumatism cardiac, Tavi Lascăr se vede nevoit să renunţe la visul de a se face aviator, dar colegii sunt mereu alături de el. Un caz mai dificil îl reprezintă Pompilian Alfons, care vrea să dea admiterea la Drept şi care e înfăţişat drept un vast repertoriu de citate şi maxime latineşti învăţate pe dinafară şi recitate fără noimă. Cu el nu se ajunge la niciun rezultat, iar lucrurile rămân în doi peri; personajul e puternic scuturat de colectiv, dar nu pare recuperabil; oricum, în 1960 Dreptul pare ceva frivol şi mic-burghez.

Personajul-narator, Emil Anghel, e un caz aparte. El încă nu s-a decis ce să facă mai departe, cel puţin nu de la începutul anului şcolar. Noroc că e de familie bună şi se trage dintr-un lung şir de meşteri zidari din vechiul cartier bucureştean Uranus, fiind urmaş al unui oarecare Manea Anghel, participant la luptele din Dealul Spirii tocmai hăt, la paş’opt. Tatăl lui e maistru constructor (de altfel fiul îi spune doar „Maistrul”). Opţiunea lui Emil se cristalizează treptat, atât în virtutea tradiţiei de familie, cât şi datorită fascinaţiei pe care o exercită asupra lui şantierul noii fabrici de medicamente, deschis peste drum de şcoală. Adolescentul se va face şi el constructor şi – practicând jocul convertirii reciproce a ficţiunii în realitate – ni-l putem imagina demolând cu zel, două decenii mai târziu, cartierul strămoşilor lui, pentru a construi hidoşeniile ceauşiste.

Dar profesorii? Unul şi unul, adevărate modele idealizate. Iată-l pe diriginte, profesorul de fizică, omul care a lăsat baltă un post în ditamai institutul ce cercetare pentru a-şi urma vocaţia pedagogică, pe care regimul burghezo-moşieresc i-o reprimase în tinereţe. Personajul ţine lungi discursuri cu pilde care de care mai subtile, dar când trebuie să pună piciorul în prag nu ştie de glumă, o dă viguros politic:

–  ...deoarece mă pregătesc să devin patetic, şi poate chiar melodramatic. Ei bine, chiar cu acest risc, tovarăşe Pompilian, îţi mărturisesc cinstit că, citind ieri „Expunerea tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej asupra proiectului planului de dezvoltare a economiei naţionale pe anul 1961”, imagini vechi de un sfert de veac m-au întors cu o forţă de neînvins spre viaţa mea trecută.

Să apreciem onestitatea personajului nostru şi să mergem mai departe. Deşi apărut în toamna lui 1964, Jurnalul lui Emil Anghel e puternic marcat de clişee şi exprimări care ţin mai degrabă de deceniul anterior. Emil merge la cinematograf cu prietena lui, Mirela (idilă perfect castă şi curată ideologic, să nu vă închipuiţi altceva!) ca să vadă filmul sovietic Pavel Korcheaghin (probabil ecranizarea romanului Aşa s-a călit oţelul de Ostrovski), pentru care cei doi n-au decât vorbe de laudă. Lansările de sateliţi sovietici produc şi ele multă emoţie în rândul tinerilor; adesea se citează direct din Marx, Engels sau Lenin. E drept că nu mai apar în prim-plan sabotorii sau chiaburii hrăpăreţi, dar e pomenit într-un loc un maistru în vârstă al cărui fiu, activist de partid, fusese asasinat mişeleşte de aceştia cu câţiva ani înainte. 

Noi, elevii dintr-a XI-a rămâne o mostră de proză profund încărcată ideologic. Autorului nu i se pot nega totuşi creativitatea şi chiar o anume ingeniozitate a exprimărilor memorabile. Spre exemplu, putem cita o adevărată tipologie a şcolarilor alcătuită de Vlad (care năzuieşte spre o carieră didactică): elevul-fluture, elevul-castor, elevul-ciupercă etc. etc. Sigur că e foarte puţin pentru o carte pentru tineret de dimensiuni măricele (aproape 350 de pagini). N-ai însă cum să nu te întrebi ce s-ar fi ales de prozatorul Alexandru Sen în vremuri normale, în care înzestrarea şi experienţa sa să nu fi fost zdrobite de calapodul conformismului ideologic îngust.