☺☺☺☺ Filip-Lucian Iorga - Strămoşi pe alese. Călătorie în imaginarul genealogic al boierimii române

E 1 aprilie, zi de păcăleli, de mistificare, aşa că nici că se poate o ocazie mai nimerită pentru o postare despre Strămoşi pe alese. Călătorie în imaginarul genealogic al boierimii române de Filip-Lucian Iorga (Humanitas, 2013). Cartea e, totuşi, cât se poate de serioasă, chiar dacă faptele expuse au darul de a stârni câteodată zâmbete. Pentru cine n-a citit şi nu ştie despre ce e vorba, subiectul tratat e falsa imagine a descendenţei înalte, aşa cum e ea atestată în istoria ultimelor două secole de la noi. Şi nu e neapărat vorba de inşi de extracţie joasă, care îşi clamează pretinse origini nobile, ci adesea de boieri adevăraţi dornici să-şi caute obârşia cu multe secole mai înainte de cea atestată documentar, mergând uneori până la familii ale Romei antice.

Evident (şi o spune limpede şi autorul), sunt în joc legitimitatea, dorinţa de a oferi o imagine cât mai impunătoare sau de a consolida o tradiţie existentă. Românii n-au inventat roata (nici) aici; până şi Iuliu Cezar a pretins că se trage din Venus, iar mai nou, Ivan cel Groaznic susţinea că neamul lui merge până la acelaşi dictator antic (e drept, acest caz nu e pomenit de istoric). Particularitatea situaţiei româneşti e dată de tardivitate, căci în vreme de străinii îşi căutau străbunii într-o manieră excentrică în urmă cu multe veacuri, la noi „conştiinţa” neamului înalt se trezeşte mult mai târziu.

Procedând sistematic, Filip-Lucian Iorga realizează o veritabilă taxonomie a domeniului. El scrie despre „mitologiile genealogice” de diferite facturi, de la cele voievodale, care încearcă să stabilească o continuitate mult mai lungă decât în realitate a celor două mari dinastii (Basarabii şi Muşatinii, până cele mai modeste, boiereşti, sau cele care se străduiesc să transplanteze genealogic familii străine (aici e vorba mai ales de fanarioţi sau de greci stabiliţi pe la noi).  Aflăm aşadar că Matei Basarab nu este un... Basarab (e din familia Craioveştilor, la fel ca Brâncoveanu), sau că Bibeştii nu aveau niciun drept să-şi numească casa „Basaraba-Brâncovan-Bibescu”. Ca să ne referim şi la dinastiile domnitoare străine, ajunge să spunem că nici Paleologii noştri (activi în politică şi literatură până azi) nu au legătură cu basileii bizantini, după cum n-au legătură nici Cantacuzinii, cu toată originea lor înaltă indiscutabilă.

Metodele folosite merg de la inventarea unor verigi inexistente până la falsificarea patentă de documente, de la invocarea unor catastrofe care au distrus dovezi pretins irefutabile până la promovarea deliberată a unor confuzii de nume sau etimologii nerealiste. Cazuri tipice sunt cel  al familiei Năsturel-Herescu, căreia celebrul istoric al Bucureştilor, Dimitrie Papazoglu, îi vedea originea într-un anume conte Henrih din secolul al XIV-lea sau al cel al Strudzeştilor, care nici vorbă să se tragă din conţii maghiari Turzo.

Falsele genealogii sunt uneori rezultatul activităţii unor genealogişti a căror scrupulozitate lasă de dorit. Se cuvin pomenite două nume importante, mai întâi paharnicul Costandin Sion, a cărui Arhondologie a Moldovei (1849-1857) e în bună măsură o colecţie de înfierări adesea inexacte, apoi Octav-George Lecca. Cel de al doilea e un caz foarte complex. Autor, la numai 19 ani (1899) al unei mari sinteze genealogice (Familiile boiereşti române), Lecca e un bun reprezentant al tipului de diletant înzestrat cu o mare putere de muncă, însă şi cu o lipsă de rigoare pe măsură. Ar însemna însă să-i facem o nedreptate postumă dacă i-am nega inteligenţa şi capacitatea de a-şi corecta, în timp, unele din erori.

Nici literaţii (de fapt, probabil că tocmai ei!) nu sunt scutiţi de fantasme ale originii înalte. Ar fi destul să amintim de Mateiu Caragiale (fictiv descendent al conţilor de Karabey) sau de Macedonski. Cel dintâi e de fapt autorul zicerii „La case mari, strămoşii sunt pe alese” din care se inspiră titlul cărţii de faţă.

Am avut, arată Filip-Lucian Iorga, veleitari, istorici şi genealogi lipsiţi de rigoare, dar şi adevăraţi plastografi. Fraţii Sion sunt probabil autorii unui fals de proporţii, care a făcut însă valuri în epocă, aşa-numita Cronică a lui Huru, pretins manuscris străvechi, pentru cercetarea căruia domnitorul Grigore Al. Ghica a alcătuit o comisie. Hasdeu (el însuşi cu „probleme” la dosarul ascendenţei), e autorul unei fanteziste genealogii a Basarabilor, dar - susţin specialiştii - falsifică şi documente.

Teamă mi-e că ar trece ziua de 1 aprilie dacă m-aş apuca să scriu mai mult despre Strămoşii pe alese. Mai important e totuşi să tragem o concluzie şi putem să-i dăm dreptate lui Filip-Lucian Iorga în a susţine că originea unui neam nu este, în anumită măsură, un „dat imuabil”, ci şi o problemă de selecţie, de ideologie şi axiologie. După ce că e densă şi interesantă, lucrarea tânărului istoric este scrisă încântător şi merită citită de amatorii de istoriografie de bună calitate.

  

Interesant e faptul că Filip-Lucian Iorga, deşi îl menţionează pe Dimitrie Papazoglu in calitate de genealog (necreditabil) al Hereştilor, nu ne spune nimic despre susţinerile acestuia cu privire la propria familie. Mai precis, într-o lucrare intitulată pompos „Originea familiei De Papassoglu”, el ne spune că familia sa „se trage „din legiunile romane trecute în Moesia de împăratul roman Aurelian”.

Despre o altă carte apărută dedicată acum câţiva ani tot mistificărilor istorico-literare (Mistificţiuni de Mircea Anghelescu) am scris aici.