Un vânător care face critică literară

Una din cele mai spinoase probleme cu care se confruntă creaţia din domeniul noii literaturi pentru copii şi tineret, în special în perioada 1948-1953, este chestiunea prezentării realiste a lumii înconjurătoare. Desigur, metoda oficială a realismului socialist cerea de la autori o reflectare în aparenţă cât mai fidelă, iconică, a spaţiului extraliterar, chiar dacă erau permise unele abateri, reprezentate de elementele fantastice din specii precum basmul literar. Nici măcar acolo libertatea nu era deplină, dar despre asta am să scriu cu altă ocazie. Revenind la înfăţişarea realistă a lumii, este instructiv un material semnat în Contemporanul din 3 iulie 1953 de Ion Andronache, Secretar general al Asociaţiei Generale a Vânătorilor din R.P.R. Cine ar fi crezut că şeful asociaţiei vânătorilor va ajunge să-şi dea cu părerea pe teme literare? Şi totuşi, aşa este, de vreme ce Andronache îşi intitulează articolul Când scriitorii pentru copii nu respectă adevărul.   

Se mai publică la noi lucrări literare care deformează adevărul vieţii, care dau copiilor imagini false despre realitatea pe care abia încep s-o cunoască. În acest sens aş vrea să mă refer la o serie de povestiri, basme şi articole care zugrăvesc în mod greşit fauna patriei noastre - deoarece acest domeniu îmi este mai cunoscut.

Sunt enumerate apoi exemple de încălcare a „adevărului vieţii”, începând cu povestirea „Bursucul” de G. Terbescu, apărută în numărul din 1 decembrie 1949 al revistei Licurici, căruia i se reproşează că bursucii apar asociaţi în grupuri, in vreme ce în realitate acest animal este solitar. Unde dai şi unde crapă, autorul dorise probabil ca eroii lui să apară ca nişte animale sociale, în ton cu exigenţele vremii, dar uite ce a ieşit. În plus, ni se explică, bursucii se aprovizionează pentru iarnă nu depozitând porumb în vizuină, ci acumulând grăsime subcutanată.

De păcatul lipsei de acurateţe suferă şi povestirea Întâmplare cu o căprioară de Tudor Vântu din nr. 154 pe 1950 al revistei Licurici, unde erorile sunt reprezentate de descrierea greşită a cozilor animalelor. Bine nu iese la capitolul adevăr nici Potecile râsului de Eugen Jianu, apărută în Licurici din 11 noiembrie 1952, autorul fiind criticat pentru modul neştiinţific în care prezintă obiceiurile lupilor.

Nu sunt ocolite nici articolele de popularizare adresate tineretului, precum Râsul, apărut în Flacăra din martie 1953. Cea mai cuprinzătoare critică îi este adresată însă lui Al. C. (Corodar) Constantinescu[1], care publică basmul Ileana şi Făt Frumos în numărul din ianuarie 1953 al revistei Viaţa românească.

În acest basm se arată că viteaza Ileana, spre a veni în ajutrul lui Făt Frumos care se află în luptă cu balaurul, trebuia să-i aducă „apa puterii“ ce izvora dintr-o stâncă, straşnic păzită de o jivină fioroasă (pasă-mi-te, după autor, jivina ar fi un porc mistreţ). Pentru reuşita acţiunii, Ileana îşi ia ca aliaţi credincioşi pe urs şi pe lup (!?): ea se înarmează cu o suliţă din lemn de corn şi astfel pregătită începe lupta cu „fiara”. „Jivina“ ticăloasă este ră­pusă cu vicleşugul lupului şi cu puterea ursului. Lovitura de graţie este dată de Ileana, care a înfipt repede ţăpoiul în mistreţ. S-arputea spune că autorul e în dreptul său să-şi aleagă orice elemente sau simboluri, dacă elconsideră că acestea îl ajută in creaţia sa.

Până aici, ni se spune, lucrurile nu sunt foarte grave. Lovitura de graţie este dată de cititor, element definitoriu în epocă, ale cărui exigenţe se cuvin luate în seamă de către autor și pe care instanţa critică şi-l ia adesea drept aliat:

Dar lucrurile nu stau tocmai aşa. Iată, de pildă, ce nedumerire s-a ivit în cadrul unei „reuniuni literare“, organizată de vreo patru-cinci fetiţe de la Şcoala Elementară nr. 48 de Fete din Bucureşti. Aurora, din clasa a II-a elementară, era foarte supărată pe Ileana din basmul lui Al. C. Constantinescu, că şi-a făcut prieten pe lupul care a mâncat-o pe „Scufiţa Roşie“ şi pe iezii caprei din „Capra cu trei iezi“ ; Mariana din clasa I îşi spuse şi ea pă­rerea că tăticul ei, care e vânător, o învăţase că porcul mistreţ e folositor omului şi într-o zi chiar i-a adus carne de porc mistreţ, carne tare bună şi gustoasă etc.

Părăsind terenul faptelor, vânătorul-şef al ţării trece în domeniul eticii:

E o greşeală faptul că în basme, animalele de pradă cum e lupul, care nu poate fi îmblânzit niciodată[2], apar ca prieteni ai omului. Cum se împacă această artificială imunizare a năravurilor lupului cu zicala populară: „Lupu-şi schimbă părul, dar năravul ba“? În basmele populare, în literatura clasică - la marii fabulişti şi povestitori - lupul întruchipează întotdeauna duşmanul împotriva căruia se duce o luptă aprigă. De asemenea,  nu e just să sădim în mintea copiilor dispreţ faţă de animalele utile şi care constituie o mare bogăţie a ţării noastre, cum e mistreţul — care nu e niciodată un duşman ai omului. Scriitorii creatori de basme, povestiri fantastice etc. trebuie să manifeste o deosebită grijă faţă de simbolurile pe care şi le aleg, pentru ca aceste simboluri să nu provoace confuzii în mintea copiilor, să nu contravină adevărului vieţii.

În această privinţă, redacţiile şi editurile noastre poartă o mare răspundere. Ele sunt datoare să judece cu competenţă şi deosebită atenţie adevărul cunoştinţelor care sunt transmise copiilor prin povestirile şi basmele tipărite.

Articolul pe care l-am prezentat astăzi reprezintă unul din multele jaloane presărate pe calea ingrată pe care o străbate autorul de literatură pentru copii şi tineret la începutul anilor 1950. Supus unor exigenţe venite de unde nu te aştepţi, acesta era chemat să apere puritatea ideologică şi să respecte canoanele realismului socialist, dar şi să creeze o literatură atrăgătoare pentru micii cititori, lucru departe de a fi uşor.

Postarea de azi este însoţită de o imagine a lui Al. C. (Corodar) Constantinescu.

---

[1] Al. C. (Corodar) Constantinescu (1905-1956), jurnalist şi scriitor pentru copii. Este unul din primii autori de basme „noi”. În 1949 îi apare volumul Cei trei voinici, reluat în câteva ediţii. Necrologul lui Constantinescu, semnat de Saşa Georgescu în revista Presa noastră din mai 1956 reprezintă o sursă importantă de informaţii despre această personalitate. Voi reveni la creaţia acestui autor în postările viitoare.

[2] Este, desigur, o afirmaţie prea categorică. Se pare că îmblânzirea lupului a dus în urmă cu mii de ani la apariţia câinelui domestic, ca să nu mai vorbim de numeroasele cazuri de lupi îmblânziţi cunoscute din epoci mai recente.