Problema literaturii pentru tineret era considerată în trecut ca fiind legată exclusiv de „psihologia vârstei”. Astăzi, când ne aflăm în faţa unui tineret constructor şi în cadrul unor realităţi în care acest tineret se dezvoltă în condiţiunile unei ascuţite lupte de clasă[1] pentru făurirea societăţii fără exploatarea omului de către om, problema a căpătat ea însăşi un profund caracter social şi o ascuţită semnificaţie de clasă. Nu mai poate fi vorba să tolerăm o literatură de tineret care sub pretextul că se adresează „psihologiei vârstei” continuă să semene în sufletul tinerelor vlăstare otrava urii faţă de om, a şovinismului, a ideologiei claselor exploatatoare. După cum nu mai poate fi vorba să acceptăm în virtutea unei anarhice prejudecăţi burgheze asupra libertăţii, ca tinerii să-şi caute ei înşişi libertatea corespunzătoare vârstei. Pentru că există fără îndoială cu tot specificul ei această vârstă şi noi nu ne dăm la o parte de a-i recunoaşte „psihologia”.
Există însă totodată o dureroasă contradicţie
între aplecările ei fireşti adevărate, aşa cum se manifestă astăzi -
între tânărul din uzine, de pe şantiere şi din şcoli -
şi o bună parte din literatura pe care o mai găseşti din nefericire la
îndemână.
După această introducere, de altfel foarte instructivă pentru climatul publicistic şi orientarea ideologică a presei în privinţa literaturii pentru copii şi tineret din 1948, primul an al noii ere, îşi face intrarea personajul principal, tatăl îngrijorat. Acest părinte este instanţierea unei categorii mai cuprinzătoare, cea a cititorilor, care devin, sub tânărul regim politic, terţă parte în raportul dintre scriitor şi critic. Este, putem spune, o variantă a zămislirii în trei despre care vorbeşte Eugen Negrici[2]. De-a lungul întregii perioade despre care discutăm, cititorul va fi considerat o voce importantă şi va interveni din când în când în dezbaterea fenomenului literar. Găsim şi aici binecunoscutul model sovietic, popularizat prin publicarea articolului lui A. Pavlov Cititorul, prietenul scriitorului (Scânteia nr. 1168 din 13 iulie 1948, traducere din Études soviétiques). În cazul particular al literaturii pentru copii şi tineret, cititorii vor fi părinţi (ca în cazul de faţă), pionieri/elevi, tineri muncitori, studenţi. Ei se vor manifesta prin scrisori adresate publicaţiilor relevante, intervenţii în întâlnirile cu scriitorii din şcoli sau uzine (manifestări comune în epocă), vor adresa cereri editurilor în care îşi vor exprima părerea despre cărţile apărute şi vor solicita publicarea de lucrări pe anumite teme sau cu anumite personaje etc. Vom reveni asupra acestui aspect, pentru a oferi o imagine mai cuprinzătoare a unui fenomen caracteristic. Cât priveşte părintele „neliniştit” despre care este vorba în titlu, acesta se numeşte Ion Coban şi este mecanic la depoul Oradea, aşadar ceferist şi membru al unui grup de elită al clasei muncitoare. Cuvântul lui se cerea prin urmare ascultat cu atenţie:
Băiatul meu e în clasa [a] III-a de liceu[3]. Când li s-a dat vacanţa profesorul de limba română i-a dat o listă de cărţi să le citească. Lista cuprinde: Povestirile lui Emil Gârleanu, Basmele lui Ispirescu, Apus de soare a[l] lui Delavrancea, Pastelurile lui Alecsandri şi altele. Drept să vă spun, pe astea le mai ştiu şi eu de acum vreo 30 de ani de când mi-am făcut şcoala. Dar mă întreb, oare de atunci şi până astăzi nu s-a schimbat nimic în lume? Copiii noştri citesc aceleaşi cărţi, în care nu e niciun cuvânt despre ţărani, niciunul despre muncitori. Al meu le-a lăsat deoparte. Mi-a spus: „Astea-s basme”.
Lăsând la o parte
pentru moment fondul problemei, anume măsura în care prezenţa pe lista de
lecturi şcolare a celor patru autori clasici români era justificată, să notăm
că reacţia copilului de a respinge iniţial „basmele” recomandate de autoritatea
şcolară, ca expresie a unei atitudini rebele specifice vârstei, nu era
neobişnuită. Nu ar trebui deci să ne mire ce ne spune în continuare Ion Coban:
Dar de aici îmi vine turburarea. De câteva zile băiatul meu citeşte pe rupte. M-am uitat la cărţi şi când colo ce să vezi. Pe una scrie „Regele spadei” de un oarecare Zewacs[4] sau aşa ceva. Pe alta „Crimele din Chicago”, pe alta „Dragostea la Paris” cu o femeie aproape goală pe copertă. M-am uitat printre rânduri - numai prăpădenii americăneşti, pistoale, boxuri, beţii, amoruri. Ce-i de făcut? Le-am pus pe foc. Dar ce-i dau acuma băiatului în loc? Iată o întrebare la care nu ştiu să răspund. Lămuriţi-mă dvs. Vă salut respectuos. (Va urma)
Imaginea reprodusă este luată din Contemporanul din 27 februarie 1948. Purtând celebrul „ţilindru” cu benzile steagului american, unchiul Sam corupe copiii, de data aceasta nu nişte copii veritabili, ci nişte progenituri reprezentate alegoric, diferitele ţări mai sărace ale lumii.
[1] Teza ascuţirii luptei de clasă după
preluarea puterii politice de către partidul comunist reprezintă un loc comun
al ideologiei staliniste şi este parte a dogmei oficiale până la moartea
dictatorului sovietic. Pentru expunerea clasică a conceptului de luptă de clasă
şi a intensificării acesteia, a se vedea Despre
devierea de dreapta în P.C. (b) al U.S.
Din cuvântarea ţinută la plenara Comitetului Central al P.C. (b) al U.S. în aprilie 1929, apărută în
traducere românească în volumul I.V. Stalin, Problemele leninismului, Editura
Partidului Muncitoresc Român, ediţia a II-a, 1948.
[2] Eugen Negrici, Literatura română sub comunism. Ediţia a treia, Polirom, 2019.
[3] Clasa a VII-a gimnazială actuală. Decretul nr.
175/1948 pentru reforma învățământului va fi publicat în Monitorul oficial la 3
august 1948, aşadar la mai puţin de o lună de la apariţia articolului.
[4] Este vorba probabil de Michel Zevaco (1860-1918),
prolific romancier francez, autor de romane de capă şi spadă. După hiatusul
impus de rigorile ideologice ale anilor 1950, i se vor publica mai multe cărţi
(Pardaillan şi Fausta, 1967, Cavalerii Pardaillan, 1974, Fausta învinsă (1977)), primite cu
căldură de tineret.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu