☺☺☺ Patrick O’Brien - Jurnalul unei călătorii în Principatele Dunărene în toamna şi iarna anului 1853

Pe Patrick O’Brien, irlandez de vază şi membru în parlamentul de la Londra, începerea ostilităţilor în ceea ce avea să se numească Războiul Crimeii l-a prins pe drum; omul călătorea, pentru daraveri mai degrabă obscure, de la Constantinopol la Viena, cu o oprire de câteva săptămâni în Ţările Române. Din fericire pentru posteritate, şi mai cu seamă pentru compatrioţii noştri, precari la capitolul informaţie istorică, călătorul a lăsat nişte însemnări demne de interes, apărute în traducere românească la Humanitas sub titlul Jurnalul unei călătorii în Principatele Dunărene în toamna şi iarna anului 1853. Cele o sută şi ceva de pagini ale volumaşului adăpostesc tot felul de consideraţii geografice, etnografice, sociale şi economice din care putem afla destule detalii interesante despre ai noştri, cei de acum mai bine de un veac şi jumătate. Unele din informaţii sunt ca să zic aşa previzibile şi nu surprind pe nimeni; iată de pildă un paragraf consacrat stării drumurilor (de văzut şi consideraţiile pe aceeaşi temă ale lui Ion Ghica):

La drept vorbind, în Ţara Românească nu există drumuri. Sunt doar nişte cărări late acoperite cu un strat gros de praf întunecat în timpul verii şi care când plouă sau după dezgheţ se transformă în râuri de noroi, prin care trăsurile de-abia înaintează, afundate în mocirlă până la osie. Când drumul este mult prea prost, trăsurile o apucă pe lângă el, până când drumul cel nou ajunge şi el în aceeaşi situaţie. Însă iarna, când zăpada este îngheţată, poţi călători foarte rapid cu sania. Când am pornit noi era patru dimineaţa, iar la ora şapte am ajuns la un han, aflat la jumătatea drumului dintre Giurgiu şi Bucureşti, unde am luat micul dejun.

Venit pe Dunăre până la Giurgiu, O’Brien ajunge la Bucureşti. El remarcă puternicul contrast dintre opulenţa clădirilor din centru şi a veştmintelor clasei conducătoare, nu fără a observa, cu fineţe, prostul gust al unor edificii. E totuşi îngăduitor şi se entuziasmează uşor; îi place vinul (pe care îl declară al doilea din Europa, după cel franţuzesc) şi îi plac şi distracţiile elevate care nu lipseau, pare-se, din Capitala acelor ani, cu toată mizeria înconjurătoare. Dovadă şi insistenţa asupra spectacolelor de operă susţinute la Bucureşti (deşi de o instituţie a operei nu se putea desigur vorbi, aşa cum o face amabil memorialistul):

Opera din Bucureşti este la fel de frumoasă şi spaţioasă ca oricare alta din Europa. Poate primi 700–800 de oameni. În faţa scenei, la al doilea etaj, se află loja domnitorilor, închisă cu draperii de catifea purpurie tivite cu fir de aur deasupra cărora stau armele principatului. Fotoliile din loje şi scaunele din sală sunt tapiţate cu catifea purpurie, şi pe toate băncile din stal sunt perne din acelaşi material. Basoreliefurile şi ciubucăria care împodobesc lojele sunt poleite cu dărnicie, iar din tavanul pictat cu gust atârnă un candelabru mare cu braţe aurite pentru lămpi, care, împreună cu luminile de pe scenă, reuşeşte să lumineze întreaga sală. În prezent joacă aici o foarte respectabilă trupă italiană.

Irlandezul îi simpatizează în mod vădit pe valahi, are vorbe bune despre casele lor (pe care le compară cu cele din Irlanda, e drept, cea mai sărmană componentă a Marii Britanii) şi laudă în repetate rânduri bogăţiile extraordinare ale pământului, pe care tratatul de la Adrianopol le introdusese relativ recent în circuitul comercial european. Cu spirit vizionar, drumeţul îşi imaginează o Românie unită sub conducerea unui prinţ străin. El nu ezită totuşi să ironizeze obtuzitatea câte unui oficial, de pildă cu ocazia şederii în carantina obligatorie la intrarea în Principate:

În dimineaţa de după sosirea mea în carantină, la uşa celulei a apărut un ofiţer de poliţie cu un catastif sub braţ, urmat de un bărbat cu o călimară uriaşă de lemn, în care se afla un toc mare şi rudimentar. „Cum te cheamă?“ a întrebat ofiţerul, deschizând catastiful. Îi dădusem numele în seara dinainte, dar părea să creadă c-ar fi putut suferi unele modificări în timpul nopţii. În fiecare dimineaţă cât am rămas în carantină mi-a pus aceeaşi întrebare, de parcă numele meu ar fi avut viaţă proprie şi s-ar fi supus unei cu totul alte legi sanitare.

O bună parte din însemnări sunt consacrate ruşilor şi armatei ţariste, care ocupase Principatele Române. Irlandezul deplânge la tot pasul samavolniciile, duplicitatea şi spiritul perfid al ocupanţilor. De altfel, apele se aleseseră, puterile occidentale susţineau Imperiul Otoman în conflictul său cu Rusia. Cu toate astea, şi fără a lăsa să planeze vreo umbră de îndoială asupra simpatiilor sale, irlandezul încearcă o anume admiraţie în faţa calităţilor ostăşeşti şi a echipamentului soldaţilor cantonaţi la nord de Dunăre. Într-o perioadă în care Rusia joacă iar rolul unui (convenabil?) de personaj negativ, cititorul contemporan va rezista cu greu tentaţiei de a proiecta unele judecăţi de la 1853 asupra lumii de azi. Din fericire, Jurnalul... lui Patrick O’Brien lasă loc şi pentru alte reflecţii, mai fertile.

Bolesław Prus - Faraonul

Fără a fi un roman istoric „adevărat”, căci nu uzează de personaje şi evenimente care s-au întâmplat în realitate, Faraonul polonezului Bolesław Prus este totuşi exemplar pentru atmosfera de vraisemblance pe care o creează prozatorii talentaţi. Clasicul polonez s-a pus serios pe treabă, a răscolit prin cărţi şi a construit un moment ipotetic al istoriei Egiptului de acum trei milenii, cu un faraon inexistent şi cu nume ghinionist (Ramses as XIII-lea), ale cărui date personale (tinereţe, cutezanţă, spirit vizionar) par să-i dea atuurile necesare pentru a deveni un mare conducător al regatului african şi al lumii contemporane. Ajuns pe tronul faraonilor la nu mult peste douăzeci de ani, Ramses îşi începe domnia în forţă şi atacă frontal chestiuni (geo)politice arzătoare şi complicate, precum raporturile de putere din stat, în special relaţia dintre puterea seculară şi cea a castei preoţilor sau balanţa de forţe din Orientul Mijlociu, unde între egipteni, fenicieni şi asirieni se dansează un balet complicat.

Ca în orice roman tradiţional menit să ţină trează atenţia cititorului, se conturează tabere aflate în conflict.  Ramses, sprijinit de armată şi nobilime, îşi are oamenii lui de încredere, din rândul cărora se detaşează războinicul Tutmosis şi preotul Pentuer. El încearcă să câştige simpatia poporului de jos recurgând la ceea ce azi am numi măsuri populiste sau, în spiritul secolului în care a fost scrisă cartea, la un fel de socialism naiv. Pe de altă parte, tânărul faraon are în vedere declanşarea unui război împotriva Asiriei, menit să reechilibreze bugetul secătuit al regatului. Cu această viziune intră în coliziune concepţia majorităţii preoţilor, ai căror principali reprezentanţi (Mefres şi Herihor) se opun cu îndârjire.

De câştigat vor câştiga cei din urmă, care nu se dau în lături de la utilizarea arsenalului lor de cunoştinţe ştiinţifice în scopuri mai puţin ortodoxe. Răsturnări de situaţie, trădări, elemente de quiproquo, plimbări printr-un misterios labirint etc. (şi chiar un pic de intrigă amoroasă) sunt ingrediente ale unei epici în buna tradiţie a secolului al XIX-lea. Prus e produsul epocii sale; nu-i de mirare că el pune în gura personajelor lui idei care ţin mai degrabă de viziunea darwinistă decât de mistica din Cartea morţilor:

— Stăpâne, lumea în care trăim e supusă unor mari schimbări. Chiar şi în Egiptul nostru găsim ruine de oraşe şi temple ascunse adânc în pământ. A fost o vreme când, în locul Egiptului de Jos, se afla un braţ al mării, iar Nilul curgea pe toată lăţimea văii noastre. în timpuri şi mai vechi, pe locul unde se află astăzi statul nostru tălăzuia marea. Iar strămoşii noştri locuiau o ţară pe care astăzi a înghiţit-o deşertul apusean. Şi mai demult încă, cu zeci de mii de ani în urmă, oamenii nu erau aşa cum suntem noi, ci asemenea maimuţelor, dar care ştiau totuşi să-şi ridice colibe, să aprindă focul, să se apere cu măciuca şi cu pietre. Atunci nu erau nici cai, nici boi; iar elefanţii, rinocerii şi leii erau de trei şi chiar de patru ori mai mari decât animalele cu aceeaşi înfăţişare de astăzi. Dar nici elefanţii uriaşi nu sânt cele mai vechi vietăţi. înaintea lor au trăit reptile şi mai uriaşe, care zburau, înotau ori umblau. Iar înaintea acestora, pământul a cunoscut doar melci şi peşti, iar şi mai înaintea lor numai plante, dar altele, aşa cum azi nu se mai pomenesc...

— Iar şi mai de demult ? întrebă Ramses.

— Şi mai de demult, pământul era pustiu şi gol, iar duhul cel divin plutea deasupra apelor.

Din fericire pentru soarta scrierii sale, Prus rezistă tentaţiei maniheismului. E greu să găsim în Faraonul personaje de o singură culoare; poate cu excepţia notabilă a grecului Lykon, sosia malefică a monarhului, toţi sunt construiţi din bune şi rele. În mod ironic, după înlăturarea prin asasinat a faraonului şi stingerea dinastiei, Herihor, devenit urmaşul lui la tron, ia tocmai acele măsuri pentru care militase sărmanul Ramses. Departe de a fi o carte prăfuită, Faraonul lui Prus prezintă interes nu doar pentru amatorii de proză solidă, ci şi pentru cei care, mai puţin interesaţi de scriitură, caută reflexe politice şi ideologice în lecturile lor.

O lecţie de la soţia maestrului

Cosima Wagner a vegheat cu străşnicie asupra moştenirii muzicale a lui Richard Wagner şi a coordonat celebrele festivaluri de la Bayreuth până în 1906, 23 de ani după dispariţia maestrului. În termenii zilelor noastre, Frau Cosima nu se dădea în lături de la adevărate gesturi de micromanagement şi supraveghea în cele mai mici detalii pregătirea spectacolelor. O mărturie preţioasă a acelor ani ne-a lăsat-o celebra soprană Frieda Hempel în volumul autobiografic intitulat Mein Leben dem Gesang. În 1906 avea 21 de ani, dar bunul renume de care se bucura deja i-a adus distribuirea în rolul primei fiice a Rinului (Woglinde) din Das Rheingold (dar şi rolul uneia din fetele-flori din Parsifal). Iată ce scrie Hempel (traducerea mea):

Aveam repetiţii de trei ori pe săptămână, zile în care repetam dimineaţa şi după-amiaza. Preparatorul nostru era dl. Müller şi aveam senzaţia că vrea să fie mai Wagner decât chiar Wagner. Punea mereu accent pe dicţia perfectă şi m-a pus să repet replica „Hei! Wer ist dort?” din Das Rheingold de vreo cincizeci de ori. În cele din urmă a intervenit doamna Knüpfer, soţia minunatului bas de la Opera din Berlin; juca rolul celei de a doua fiice a Rinului şi ca atare a văzut cum mă torturează acest om. Ea s-a dus la doamna Wagner şi s-a plâns: „Cum poate domnul Müller să chinuiască în felul acesta o voce tânără?” Domnul Müller a fost sfătuit să lase replica în pace. Frau Cosima, foarte conştientă de marele ei nume şi de responsabilitatea pe care o avea, avea obiceiul să vină la teatru şi să ne arate cum ar fi vrut Richard să se interpreteze. O văd şi acum pe scena aceea cum îi spunea lui Isolde să interpreteze replica „vor König Marke zu stehen.” Făcea un gest destul de cochet cu mâna dreaptă. Aşa vroia el. Câteodată Frau Cosima ne deranja de la treabă, dar îi eram desigur devotaţi ca persoană. Siegfried, fiul ei, era mereu bine dispus şi trecea de la o artistă la alta, flirtând şi făcând glume. Frau Beidler, fiica ei, era foarte apreciată.

În imagine, scenă de grup de la Die Eule, restaurantul preferat în epocă al cântăreţilor de la Bayreuth. Frieda Hempel lipseşte din cadru, dar la nr. 6 se poate vedea profilul inconfundabil al lui Siegfried Wagner.

Eugen Barbu - Balonul e rotund

Din capul locului o spun, sunt pe deplin nepriceput la fotbal, aşa că probabil n-am fost în stare să trăiesc cu intensitatea necesară meciurile la care se face referire la tot pasul în Balonul e rotund (Editura Tineretului, 1956), roman pentru copii şi tineret scris de Eugen Barbu cam în aceeaşi perioadă cu mult mai celebra Groapă. Controversatul prozator a fost mare microbist, iar cartea de faţă e şi ea rolul acestei pasiuni. Tratamentul temei sportive nu e din cale-afară de plin de originalitate; să nu i-o luăm cu toate acestea în nume de rău, căci libertarea de mişcare în tratarea materialului era foarte mică, cu tot dezgheţtul produs după moartea lui Stalin. Eroii se recrutează dintre elevii unei şcoli de băieţi din cartierul Griviţa, zonă preferată de altfel de autor şi pentru alte scrieri. Ei sunt prinşi în focul unor confruntări sportive în care suntem introduşi încă din prima scenă.

Aceasta înfăţişează deznodământul partidei foarte echilibrate dintre două echipe cu nume fistichii, Rândunica şi Turcaleţul, reprezentând clasele a cincea şi a şasea. (Ne)acordarea unui gol se face printr-un sistem foarte original. Arbitrul recunoaşte că n-a urmărit faza cu atenţie, aşa că recurge la onoarea pionierească a atacantului (Ştefan) şi portarului:

– Ca să fiu sincer, n-am fost atent. Se mai întâmplă! Te întreb însă deschis, pe cuvântul tău de pionier: a fost sau n-a fost gol?

După aceea, arbitrul se întoarse spre portar:

– Pe cuvântul tău de pionier: a fost sau n-a fost?

[...]

Portarul [...] zise cu mândrie:

– Pe cuvântul meu de pionier că n-a fost gol!

– Ştefane, ai ceva de spus?

– Nu! Dacă şi-a dat cuvântul, ajunge!

Simplu şi eficient. Tema onoarei pioniereşti domină de altfel cartea, impregnată de un eticism tipic scrierilor din epocă. Din scenă nu lipseşte instructorul de pionieri, care, prezenţă discretă, se asigură că lucrurile nu ies din cadrele bine stabilite.

Intriga întregii tărăşenii o constituie oferta unui antrenor de la cercul sportiv „Tânărul dinamovist” de a selecta pentru echipa lui pe membrii acelui team care va câştiga turneul organizat în şcoală. În paranteză fie spus, dat fiind cadrul geografic al acţiunii te-ai fi aşteptat ca antrenorul să fie mai degrabă de la Rapid; e posibil ca preferinţa pentru Dinamo să fi ţinut de anumite comandamente ideologice mai subtile. Oricum, bătălia începe, iar la ea particicipă, alături de Rândunica şi Turcaleţul pomenite mai sus, şi echipa Val-vârtej, a elevilor din clasa a şaptea. De la bun început aceştia sunt outsiderii. Aflaţi în preajma examenului de admitere în clasa a opta, ei nu par nici prea înzestraţi cu calităţi sportive, drept care li se zice „ciuca bătăilor” sau „tocilarii”.

Cine crede că lucrurile sunt tranşate se înşeală. Val-vârtejenii au totuşi atuul maturităţii şi se organizează, adună material sportiv, ba chiar îşi găsesc un antrenor în persoana tatălui unuia dintre copii. Acesta („şeful”) jucase în tinereţe la o anume echipă Biruinţa; nu numai atât, omul e şi model de viaţă, fiind geamgiu fruntaş la ditamai Atelierele Griviţa. Şi dacă asta n-ar fi de ajuns, pregătirea urmează a se face prin metode ştiinţifice, după Tactica jocului de fotbal a sovieticului B. A. Arkadiev, dovadă că aluziile la marele prieten de la Răsărit făceau încă parte din canon.

Personajele, şcolarii fotbalişti, sunt vii şi conturate destul de bine prin reacţii şi limbaj, au nume şi porecle pitoreşti (Sergiu zis Marcă poştală sau Guadelupa, Clipici, Romică Şaibă, Bolidul, Nicu etc.) Nu-s ei toţi premianţi şi mai fac şi şotii benigne, dar sunt sufletişti şi pun totul în slujba colectivului. Oi rătăcite nu există. Condiţia de a avea note de trecere pentru a face parte din echipă e respectată fără crâcnire; aceia (foarte puţini, de altfel) care nu o indeplinesc sunt îndepărtaţi. Cine a câştigat întrecerea nu spun şi nici nu prea contează. Balonul e rotund are o anume prospeţime, în ciuda poncifurilor inevitabile; autorul era, fără îndoială, talentat.

Volumul este ilustrat de D. Dobrică.

☺☺☺ Eugen Negrici - Sesiunea de toamnă

Răutăcioşii ar putea susţine că un reflex belferesc imposibil de reprimat l-a făcut pe criticul şi universitarul Eugen Negrici să-şi intituleze Sesiunea de toamnă volumul memorialistic apărut anul trecut la Cartea Românească. Depăşind iute asemenea mărunţişuri, putem trece la fondul lecturii şi să constatăm că e vorba de însemnări de jurnal care se întind pe aproape patru decenii, începând din 1975. Rezultatul nu e totuşi un cărţoi intimidant prin grosime, căci notele sunt nu doar în general scurte, ci şi aerate, separate de intervale de timp considerabile în care alte activităţi şi, cine ştie, prudenţa, l-au făcut pe cel care consemnează să-şi deduce timpul altor activităţi. Oricum ar fi, cei interesaţi de culisele lumii noastre literare vor căuta să adulmece şi aici informaţii de insider şi poate cancanuri sau indiscreţii, deh, răutăţi de-ale literaţilor.

Satisfacţia unor asemenea amatori va fi însă modestă, căci Eugen Negrici e zgârcit cu încondeierile. E adevărat că există şi câteva portrete sarcastice, schiţe grăbite dar grăitoare: Violeta Zamfirescu („căreia nici măcar menopauza nu i-a putut provoca o minimă tulburare de conştiinţă”), Radu Boureanu („golit de idei din pricina grandiosului efort de reprezentare”) sau E. Jebeleanu („[u]n leu de cauciuc din care s-a scurs aerul”) şi Nina Cassian, după cum la fel de adevărat e şi că toţi aceştia sunt morţi şi poţi să-ţi permiţi să scrii de rău despre ei. Un alt autor dispărut, de data asta unul despre care Negrici scrie mai pe larg, este Marin Sorescu. Aici lucrurile sunt mai nuanţate; pe lângă aprecierea imensului talent literar al scriitorului transpar şi reproşuri de ordin etic la adresa compromisurilor pe care le-ar fi făcut acesta cu fostul regim.

De altfel, multe însemnări se ocupă de epoca încheiată în 1989. Dominaţia mediocrilor şi conformiştilor sufocă, la fel apăsarea constantă a organelor de partid. Tot răul spre bine însă, măcar din punct de vedere literar, căci vizita de lucru a lui Ceauşescu la care asistă autorul în anii 1980 e un moment foarte bine prins pe hârtie. Veleităţi de prozator demonstrează acesta şi în relatarea unor scene de vânătoare. Ocupaţia respectivă mi se pare barbară şi incompatibilă cu o fire sensibilă, însă depăşind acest sentiment n-ai cum să nu recunoşti valoarea paginilor cu pricina. Valabil şi pentru însemnările cu caracter autobiografic, rememorarea anilor de studenţie bucureşteană şi a începuturilor de profesorat la Craiova, relaţiile cu părinţii, colegii, armata etc. De ceva mai mult spaţiu se bucură relaţia cu N. Manolescu - o relaţie umană cam încâlcită, însă cu un fel de happy end.

Există în acest jurnal şi o dimensiune mai degrabă interioară, gânduri şi reflecţii pe teme de estetică (nu lipseşte muzica, din fericire); textul capătă pe alocuri o tentă aforistică („Toată Europa centrală pute la fel. Ăsta da imperiu, să izbuteşti să-ţi adaugi un miros la stemă.”) Ca orice diarist care se respectă, Eugen Negrici include în jurnal şi tot felul de idiosincrazii; la loc de frunte stă lipsa de apetenţă faţă de teatru („[v]echea mea antipatie pentru teatru”). Cu toate astea, cazul piesei Există nervi de Main Sorescu, a cărei reprezentare fusese interzisă în ultimul deceniu ceauşist, se bucură de o discuţie substanţială.

Sesiunea de toamnă reprezintă un mozaic consistent din care se poate extrage destul material de reflecţie. Eugen Negrici a inclus în jurnal şi o serie de texte scrise recent, pe post de reveniri şi completări ale unor note mai vechi („compleo fossam”) din perspectivă actuală. Mi-e greu să-mi dau seama dacă e o idee bună, după cum nu ştiu dacă includerea în carte, netam-nesam, a unui interviu dat în 2005 lui George Arion nu face altceva decât să spargă ritmul într-un mod nejustificat. Până la urmă, un volum solid, scris de un memorialist cu mult nerv şi de fapt asta contează.

Schoenberg şi veracitatea muzicală

Iniţial el însuşi compozitor, autor al unor cărţi fundamentale despre Beethoven, Bruckner sau Mahler, criticul muzical Constantin Floros e o adevărată instituţie.  În New Ears for New Music (2014) el adună, în traducere engleză şi într-o versiune adăugită, câteva zeci de eseuri despre muzica secolului recent încheiat. Unul din „eroii” bucăţilor este fără îndoială Arnold Schoenberg. Iată un scurt citat pe spinoasa temă a veracităţii în muzică (traducerea mea):

Veracitatea în muzică se află într-un puternic contrast cu noţiunea de artă ca joc şi presupune, mai presus de orice, experienţa artistului ca un lucru dat. Mulţi compozitori de frunte (Wagner, Mahler, Bartók, Webern şi Berg, pentru a pomeni doar câţiva) erau perfect convinşi că experienţa era premisa indispensabilă a creativităţii. Într-un comentariu revelator din 1911, Schoenberg îi reproşa lui Liszt că îşi împrumuta programele din literatura universală, în vreme ce conform propriei sale estetici, el intenţiona să scrie numai pe subiecte proprii, adică pe baza propriei experienţe. Comentariile din eseul ulterior Drepturile omului sunt chiar mai surprinzătoare. Schoenberg scrie aici că „Muzica îşi vorbeşte propriul limbaj al unor chestiuni pur muzicale - sau, poate, aşa cum cred cei mai mulţi esteticieni, limbajul unor chestiuni de sentiment şi fantezie. [...] Nu este limbajul în care un muzician se trădează inconştient, aşa cum face când formulează idei care l-ar putea chiar înspăimânta dacă nu ar şti că nimeni nu poate afla ce ascunde când îl rosteşte.” Aşadar pentru Schoenberg muzica era un limbaj secret. Aşa cum vedea el lucrurile, compozitorii dezvăluie prin muzica lor lucrurile care îi mişcă cel mai intim şi profund, lucruri pe care altfel nu ar dori să le transmită. Ca urmare nu e nicio surpriză că un număr de lucrări ale lui Schoenberg sunt autobiografice în mod neechivoc.

În imagine, Schoenberg predând un curs de teorie muzicală (de aici).

Virgil Chiriac - Dimineaţa cerul e mai albastru

Am scris mai demult despre Cinci căpitani şi „Racheta” de Virgil Chiriac (vezi aici); de atunci n-am reuşit să aflu mai multe despre autor, dar am mai dat peste o carte apărută în aceeaşi perioadă (1960, Editura Tineretului). E vorba de astă dată de un volum de povestiri intitulat, poetic, Dimineaţa cerul e mai albastru. Volumul nu se abate în mod esenţial de la canonul realist-socialist în versiunea sa ceva mai relaxată, aplicat la literatura pentru copii şi tineret a ultimilor ani ai lui Gheorghiu-Dej. Frapează totuşi din capul locului, pornind de la proza care dă titlul lucrării, un anume sentimentalism, o aplicare spre lumea fiinţelor mici, pe linia Brătescu-Voineşti. Nu e vorba doar de temă (un băiat rău şi făţarnic, Dinu, omoară cu praştia o păsărică nevinovată). Întuneric şi lumină e pomenit ca făcând parte din lecturile băiatului. E posibil ca prozatorul burghez, ale cărui cărţi fuseseră împinse într-o zonă obscură din cauza alunecării sale spre extrema dreaptă în ultimii ani ai vieţii, să fi fost recent „revalorificat” de noul regim. Pe aceeaşi linie a simpatiei faţă de animalele mici se înscrie şi Mărgeluş, unde un pisoi are parte de o soartă mai fericită decât a bietei păsări din proza de deschidere, fiind adoptat de un băiat.

Să fim însă drepţi şi să constatăm că grosul tematicii o alcătuiesc veşnicele întâmplări cu pionieri care se iau la întrecere la învăţătură, la plantat puieţi şi la adunat fier vechi (a se vedea Două grupe asemenea pentru un adevărat rezumat tematic). Uneori se ajunge la conflicte congenere cu tragedia antică, ca în Aşa preşedintă de grupă, da!, unde un elev pasionat de mecanică plănuieşte să construiască o mică moară hidraulică, scop în care adună piesele necesare. Spre ghinionul lui, tocmai atunci grupa lui de pionieri e prinsă în focul unei pasionante competiţii de colectat fier vechi, iar micul mecanic, cu inima frântă, aruncă pe talerul balanţei metalul strâns cu trudă şi destinat morii. Alte gesturi vecine cu eroismul pus în slujba cauzei pioniereşti găsim în Corăbioarele, în care Corina, conducătoarea unui detaşament, e ajutată de colegul ei Puiu să recupereze două pagini dintr-un raport de activitate a detaşamentului, ajunse corăbioare de hârtie plutitoare pe râul din oraş.

Cei mai mulţi din pionierii lui Virgil Chiriac au un simţ al onoarei care l-ar face să pălească până şi pe un hidalgo iberic. Iată-l de pildă pe Florin, din bucata intitulată, eliptic, Pe!. Colegii lui adună animale pentru colţul viu (o altă marotă a epocii), iar acesta îşi dă cuvântul de pionier că va prinde un rac:

- Bine, Florine - spuse Sorin, conducătorul detaşamentului nostru - va să zică îţi iei tu angajamentul să pescuieşti un rac?

­- Da.

- Nu-l va pescui! [...]

- De ce n-am să-l pescuiesc?

- Pentru că te cunosc eu bine, vrei să faci pe grozavul, dar n-ai să poţi!

- Ba am să pot! Mă înverşunai eu.

- Pe cuvântul tău?

- Pe!

Şi, înfierbântat cum eram, ca să spulber orice urmă de îndoială, adăugai:

- ...Pe cuvântul meu de pionier!

Desigur, odată aceste vorbe sacre fiind rostire, racul va fi capturat din ecosistemul lui firesc (iară nu cumpărat de la o pescărie oarecare).

Rămâne destul loc, pe parcursul celor 120 de pagini ale cărţii, şi pentru şarje satirice menite să înfiereze unele vicii în definitiv mărunte, însă nepotrivite calităţii de pionier. Câteodată textul a amuzant, iar construcţia psihologică, verosimilă, ca în Cumpătare, fenicieni şi alune, unde un băiat lacom nu poate rezista tentaţiei de a se îndopa cu alune şi trage chiulul de la învăţat sau în Şoricelul cu mecanism, în care Culiţă, amator de farse pe pielea altora, e tratat cu propria sa doctorie.  Scrisă într-un stil care aduce câteodată cu cel al mai talentatului său coleg Octav Pancu-Iaşi, Dimineaţa cerul e mai albastru e o carte care îşi doarme de decenii, ireversibil, somnul de veci pe rafturile câte unei biblioteci.

Volumul este ilustrat de D. Negrea.

☺☺ Petru Cimpoeşu - Celălalt Simion

Cei care au citit mai vechea producţie a lui Petru Cimpoeşu, Simion liftnicul. Roman cu îngeri şi moldoveni (vezi aici) s-ar aştepta ca recent apărutul roman Celălalt Simion (Polirom, 2015) să le aducă continuarea peripeţiilor prozaic-metafizice ale băcăuanului de la bloc. Nici vorbă de aşa ceva, iar autorul nu poate fi învinuit pentru ce-i trece prin cap lectorului şi cu atât mai puţin de reclamă mincinoasă. Este totuşi adevărat că ceva pare să fie în prelungirea, cel puţin tematică, a primei cărţi: personajele recrutate dintre (b)locatarii din Bacăul post-decembrist, cu resurse inepuizabile de naivitate serioasă şi aplicată, oameni sărăciţi şi căutând peste tot surse de venit într-o lume neprietenoasă din care încearcă fiecare să apuce câte o bucăţică, într-un Est sălbatic despre care s-a tot scris. Şi este, desigur, Simion (zis Puiu), protagonistul, actantul şi totodată cel care ne spune întreaga poveste, căci sunt multe de relatat.

În jurul lui Simion se grupează o întreagă ceată a lui Papuc, ca un fel de bandă a lui Harap-Alb. Sunt eroi ciudaţi şi dizarmonici, fiecare cu povestea lui adeseori grotescă, însă istorisită ca şi cum ar fi cea mai firească şi banală realitate: Bazil, ziaristul ratat de la Deşteptarea, mecanicul Hans, „teutonul” de la Podul Turcului, Gogu, Avocat European, Deputat, Carmen şi încă destui. Se ţese treptat o întreagă intrigă, nu întotdeauna verosimilă. Nu contează, în proza contemporană se aplică deviza celebrului lanţ de restaurante Outback Steakhouse: No rules, just right. Viteza cu care se derulează evenimentele variază pe parcursul textului, ceea ce imprimă ansamblului o vioiciune remarcabilă. E tehnica pe care Petru Cimpoeşu o foloseşte şi în Christina Domestica şi Vânătorii de suflete, mai înrudită cu prezentul roman decât Simion liftnicul.

Umor are romancierul cu ghiotura şi nu sunt puţine momentele în care cititorul mustăceşte citind. Partea proastă e că uneori se ajunge la un soi de monolog ce aminteşte de stand-up comedy, cu unele forţări pentru obţinerea unor efecte facile. Mai puţin binevoitor cu creaţiile sale decât în precedentul Simion, autorul e adesea sarcastic cu personajele lui, nişte găinari care recurg la înfiinţarea unei fundaţii pentru a exploata naivitatea unora chiar mai creduli decât ei. E o viziune pesimistă; daţi-mi un prost şi se va găsi întotdeauna unul mai prost decât el.  

O menţiune specială ar merita, poate, personajul Bazil, înfăţişat iniţial într-o modalitate mai degrabă caricaturală, ins paranoic şi temător de Putin şi kaghebişti, cititor asiduu al lui Ştefan Odobleja şi autor al unui Tratat metafizic nefinalizat. Suntem în epoca calculatorului şi a internetului, iar Bazil le face loc în viziunea sa integratoare, ca în următorul citat, pe care el îl vrea serios:

Omul e alcătuit din două părţi: trupul, care e partea hard, şi sufletul, care e partea soft, plus o sursă exterioară de energie, cum ar fi, de exemplu, sarmalele astea. Asemănarea cu un compiutăr nu e deloc întâmplătoare. Fiindcă sufletul compiutărului e softul. Dacă îţi cumperi un compiutăr şi vii cu el acasă, bucuros că de-acum încolo poţi descărca torente gratis, s-ar putea să ai o problemă. Îl bagi imediat în priză, dar constaţi că, fără soft în el, nu ştie să facă mai nimic, decât să bâzâie enervant. Abia după ce-i instalezi un sistem de operare şi mai multe programe începe propriu-zis să funcţioneze. Acelea sunt sufletul şi sentimentele lui. Acuma, dacă scoţi compiutărul din priză, e ca şi mort.

Bazil e cel care încheie de altminteri vârtejul narativ într-o cheie deloc veselă. Fără să se ridice la nivelul din Simion liftnicul, acest al doilea Simion e o carte cu destule momente bune, dar şi cu îngroşări supărătoare şi reveniri la tehnici exersate mai demult.

☺☺☺Florin Dumitrescu - Tradiţii la superofertă. Între socoteala din agenţie şi cea de la raft

„Mătuşă Agripino, zise Stănică, aş mânca mâncarea aia pe care ne-o făceai dumneata când eram copil, mâncarea aia grecească, cu enibahar.” Discuţia care urmează (citatul e, desigur, din Enigma Otiliei) scoate în evidenţă sentimentul nostalgiei gastronomice, tânjirea după o epocă dispărută în care se mânca altfel, mai cu gust şi mai cu rost. Stănică Raţiu e de bună seamă un erou de ficţiune, dar ce exprimă el acolo e un ceva mai profund, un adevăr pe care l-au sesizat mai aproape de zilele noastre atât producătorii de produse alimentare, cât şi cei meniţi să le vândă produsele, specialiştii în marketing şi publicitate. Lumea (cea românească măcar, căci nu avem mari pretenţii de universalitate), în orice caz, un segment important al populaţiei active şi cu venituri mai bunicele, vrea să i se ofere alimente zise „ca la mama acasă”, preparate „ca pe vremuri”, chiar dacă în condiţii şi la preţuri de industrie. Fenomenul a luat pare-se amploare în ultimul deceniu şi jumătate, dovadă materialul destul de stufos pe care l-a strâns pe tema asta Florin Dumitrescu în Tradiţii la superofertă. Între socoteala din agenţie şi cea de la raft (Cartier, 2015).

Așezându-și pe cap alternativ pălăria antropologului şi cea a publicitarului, autorul prezintă câteva studii de caz (începând cu untdelemnul de la Bunica, trecând prin produsele Napolact şi Covalact şi Matache Măcelaru’ şi ajungând în final la Scandia Sibiu şi Ardealul). Despre toate acestea, cu elemente de istorie la a cărei făurire a participat uneori el însuşi, Dumitrescu ne vorbeşte nu de dragul poveştii (deşi har are), ci pentru a susţine o serie de teze, dintre care cea mai importantă este „tradiţia ca valoare adăugată”:

Tradiţia ca valoare adăugată a mărfii - iată ipoteza de pornire a lucrării de faţă dedicate fenomenului de hibridizare a comunicării comerciale cu elemente din cultura populară/tradiţională, fenomen pe care l-am denumit supramarketizarea tradiţiilor.

Foarte schematic expus: un calup de brânză procesată industrial, dacă este ambalat nu într-o ţiplă anodină, ci într-o cutie de plastic cu formă de burduf, apoi i se adaugă o etichetă cu un personaj antropic (bunică, unchiaş, ţărancă sprintenă sau artizan hâtru) şi un nume care să evoce originea, terroir-ul sau gustul remanent, se presupune că are succes garantat. (O bandă tricoloră şi un font care evocă scrisul „din vechile cazanii” ar putea spori efectul.)

Că marii jucători de pe piaţa alimentară s-au prins în acest joc e limpede pentru orice vizitator al unui supermarket românesc sau privitor la televizor. Nu numai ei, însă, căci nimeni nu pune tricolorul la cârnaţi (numai) din patriotism dacă aceştia nu se şi vând bine în haina asta. Se pare că şi o bună parte a consumatorilor au marşat la acest joc şi, chiar dacă putem bănui că îşi dau seama că ceea ce cumpără nu e neapărat autentic, oamenii înghit (sic) iluzia. Minte-mă, dar minte-mă cu fason de tradiţie, vinde-mi uleiul comestibil sau muştarul cu Bunica pe post de brand character pe etichetă, iar eu am să ţi-l cumpăr, chiar dacă ştiu că mă las păcălit sau chiar dacă „brânzica” din galantar n-a văzut covată în niciun stadiu al procesării complicate la care e supus laptele.

Studiul se hrăneşte nu doar din aplicarea unor principii luate din maeştrii domeniilor în chestiune, ci şi dintr-o serie de interviuri luate la ambele capete ale firului comunicaţional la foştii colegi din agenţiile de publicitate şi la cunoscuţii care îşi fac cumpărăturile la Auchan Titan, un adevărat ecosistem comercial alimentar. Sunt, în spatele rezultatelor serioase, de „cercetare”, multe momente relatate cu savoare, de la opiniile gospodinei middle age care diminutivează numele alimentelor până la preţiozitatea şablonardă a domnişoricii de la departamentul de public relations al unei agenţii de publicitate.

E adevărat că pe alocuri textul îl va obosi (plictisi?) pe nespecialist, căci e înţesat de terminologie de specialitate, incomplet asimilată în limba română, în care morfemul „brand” ia partea leului. Probabil că altfel nu se poate; cartea de faţă suferă şi ea de păcatul greu evitabil al originii într-o lucrare de doctorat. La urma urmei, cei care nu se dau în vânt după teorie pot să sară fără mari pierderi anumite pasaje şi să treacă la ilustrări, nu de puţine ori excelente. Bilanţul cărţii e pozitiv, iar din poza desigur mişcată a unei realităţi foarte apropiate de pot desprinde destule trăsături interesante. În final, o mică înţepătură. Nu pricep de unde a scos Florin Dumitrescu că „untdelemn” ar fi arhaism. Sigur că substantivul are conotaţii diferite de ale lui „ulei”, dar de aici până a-l considera arhaism e cale lungă. „Ba e bun, zise Agripina. Stanică ţine minte. Bunicii noştri aşa găteau, numai cu untdelemn, cu mirodenii şi în tingiri de aramă cositorite.” Nu mai trebuie să spun de unde am luat citatul.

Viaţa a devenit mai veselă, tovarăși. Viața a devenit mai bună.

Citatul din titlu îi aparţine, se ştie, lui Stalin şi face parte dintr-o cuvântare rostită în faţa stahanoviştilor în 1935. El marchează despărţirea de stilul auster al primului deceniu şi jumătate post-revoluţionar şi intrarea într-o epocă de frenezie a manifestărilor artistice în care până şi jazul capitalist îşi avea locul său. E inutil să spunem că în paralel cu uriaşa revărsare de voie bună cu voie de la poliţie teroarea se intensifică, ajungându-se la adevăratele băi de sânge ale epurărilor din anii 1930. Despre toate acestea scrie Karen Patrone în Life has Become More Joyous, Comrades. Celebrations in the time of Stalin (Indiana University Press, 2000). Noua linie se manifestă uneori într-un stil grotesc-faraonic, iar opera e obiectul unei atenţii rezervate până atunci evenimentelor şi creaţiilor cu funcţie strict propagandistică (mari demonstraţii populare, superproducţii de revistă şi cinematografice). Iată ce scrie Karen Petrone despre cortina cu care a fost înzestrat celebrul Teatru Bolşoi, adevărată vitrină a artei ruse şi sovietice, dar şi locul unei surprinzătoare montări cu Die Walküre în 1940, semn de întărire a relaţiilor sovieto-germane după încheierea pactului Ribbentrop-Molotov (traducerea mea):

Unul din cele mai limpezi exemple de politică îndreptată în direcţia privilegiilor şi luxului pentru cei puţini l-a constituit hotărârea guvernului de a înzestra Teatrul Bolşoi cu o cortină nouă şi scumpă în cinstea celei de a douăzecea aniversări a revoluţiei bolşevice. O scrisoare anonimă expediată Comitetului Comisarilor Poporului de artiştii de la Bolşoi ruga guvernul să nu cheltuiască între 350.000 şi 400.000 ruble pe o cortină nouă, ci „să cheltuiască aceşti bani în onoarea celei de a douăzecea aniversări pentru construirea de cluburi sau teatre la sate, pentru ţărani, iar teatrul nostru va face turnee acolo şi va prezenta opere.” Visul artiştilor de a duce opera dincolo de zidurile Teatrului Bolşoi şi la acasă oameni a intrat în coliziune cu dorinţa guvernului de a face încă şi mai luxos primul teatru al Uniunii Sovietice.

Ilustraţia, reprodusă din cartea de faţă, îl înfăţişează pe Stalin pronunţând un (alt!) discurs, de data asta despre proiectul noii Constituţii.

Sanda Doiniş - Loteria

N-am căutat, poate, cum şi unde trebuie, dar nu am reuşit să găsesc niciun fel de informaţii despre Sanda Doiniş, autoarea volumului de povestiri Loteria apărut la Editura Tineretului în 1957. Poate e vorba de un pseudonim, poate nu; se pare că e vorba de unicul volum apărut sub această semnătură. Ediţia grupează şase texte scrise în 1955 şi 1957, aşadar în plin deceniu de realism socialist sever, la ale cărui rigori se conformează fără abateri. Suntem (a câta oară?) în lumea copiilor de 10-12 ani, cu probleme şcolare şi etice soluţionate într-un spirit de deplin conformism ideologic, cu idealuri în deplină conformitate cu comandamentele sociale ale epocii.  

Piese de deschidere, cea care dă titlul întregii ediţii (Loteria), introduce în scenă un personaj vădit negativ, Tache, căruia i se schiţează un portret care nu poate lăsa nicio umbră de îndoială asupra intenţiilor necurate pe care le are:

Pe Tache nu-l iubea nimeni la noi în cartier. Era aşa un fel de vlăjgan înalt şi ciolănos, cu obrazul lat şi alb, peste care cădeau veşnic câteva şuviţe de păr blond lipite deopotrivă de murdărie şi unsoare. Să fi avut doi-trei ani mai mult ca noi, dar de dat îi dădeai pe puţin optsprezece.

Tache e ceea ce se va numi cu câţiva ani mai târziu bişniţar. Adolescentul vinde scump tot felul de nimicuri puştilor din cartier, dar adevărata lovitură o dă atunci când lansează o loterie pentru câştigarea unor navomodele râvnite de toată lumea. Bineînţeles că e marfa era de furat şi că „loteria” era o escrocherie din care câştiga mereu doar el. Toate acestea nici nu prea contează; răufăcătorul e curând dat pe mâna organelor de miliţie, iar autoarea nu face vreun efort de a-i adânci profilul psihologic, de a investiga eventualele cauze (sociale, de bună seamă) ale comportamentului infracţional. De interesat interesează altceva. Protagonistul povestirii, Alexandru, un băiat rămas acasă pe timpul verii şi frecventator al celebrelor, în epocă, tabere de curte, dezvoltă ceea ce cu un termen mai exotic s-ar numi compulsive gambling, o dependenţă de loteria lui Tache. El ajunge să fure bani de la o vecină pentru a-şi procura biletele câştigului iluzoriu. Să recunoaştem, un viciu foarte puţin în spiritul cast al epocii, pe care îl învinge - cum altfel? - prin muncă, prin prestarea unor servicii care îi permite să pună la loc banii sfeterisiţi.

Sfântuţa aduce în prim plan un personaj neaşteptat, o fetiţă (Paraschiva Dima) pe care reaua creştere primită în familie o transformă într-o bigotă cenuşie, cu comportamente ritualizate şi schematisme rigide. Din fericire, această oaie nu putea rămâne mult timp rătăcită (sic!). Un coleg de şcoală inimos şi principial, Trică, sesizează problemele Paraschivei, ridiculizată şi marginalizată de ceilalţi şi o aduce pe calea cea bună a colectivismului ateu de bun renume. Era şi perfect calificat pentru asta, fiind fiul unei învăţătoare şi al unui inginer angajat în construirea unor tuneluri. Ca materie bucata e uşor insolită, mai surprinzătoare poate sunt desenele care o însoţesc şi în care vedem cruci (cartea e ilustrată de Fritz Karola, cu o copertă de Lucaci Ethel).

În volumul de faţă nu prea e loc pentru fete. În Poveste despre doi băieţi ne întâlnim cu doi puştani aflaţi cu familia la mare. Unul e exuberant şi se bucură din plin de vacanţă, celălalt, în contrast, e apatic şi retras. Misterul va fi în cele din urmă elucidat: cel de al doilea a rămas corigent la matematică şi asupra lui atârnă sabia lui Damocles a repetenţiei. Noroc cu noul amic, care îl ajută să treacă peste respectivul hop existenţial. Cu probleme mai serioase se confruntă Matei din Întâmplare dintr-o iarnă grea, al cărui tată, rămas văduv, cade în patima beţiei. Pentru a scăpa de patima asta nu are nevoie de Alcoolicii anonimi sau de vreun tratament sofisticat. Sunt de ajuns reproşurile fiului şi conştiinţa profesională. Bărbatul, betonist fruntaş pe un mare şantier industrial, se mobilizează pentru salvarea de la un ger distrugător a fundaţiilor proaspăt turnate.

Tot o afacere între băieţi găsim şi în proza finală, Dragă Fănuţă, în care un elev de la oraş e transplantat la ţară şi e propulsat în mijlocul unui colectiv şcolar cu totul nou. După scurtă perioadă de confruntări cu elevii băştinaşi, pasionaţi de legumicultură, se va integra fără mari fasoane şi le va adopta hobby-ul. Pe vremea aia n-aveau tablete şi aplicaţii. Citeau cărţi clasice, înţesate de idei corecte precum cea de faţă.

☺☺ Vasile Baghiu - Fericire sub limite

Am de ceva vreme senzaţia, întărită şi de citirea romanului Fericire sub limite (Editura Charmides, 2014), că Vasile Baghiu ocupă o nişă ecologică puţin populată în literatura noastră de azi. Fără pretenţia vreunei clasificări serioase, ar fi vorba de grupul autorilor care nu se străduiesc cu tot dinadinsul să-şi epateze publicul, să şocheze prin duritatea materiei sau a limbajului sau să experimenteze deşucheat. Cu alte cuvinte, scriitorii cuminţi, gospodăroşi, fără a fi neapărat tradiționaliști sau sămănătorist-păşunişti, amatori de construcţie şi uneori puţin greoi în exprimare, fără a-i face totuşi concurenţă lui Slavici. Ca să mai retez fluxul generalităţilor, pot să spun că mi-a picat prost văzând cum începe cartea, cu un citat din Muntele vrăjit, după care textul propriu-zis se deschide cu propoziţia „La sanatoriu timpul nu se grăbeşte.”

Nu de alta, dar cred ca mai toată lumea e sătulă de romane al căror cadru de desfăşurare e un sanatoriu (musai de tuberculoşi, mal du siècle convenabil). Mă şi ducea gândul la Petre Sălcudeanu, dar am citit mai departe. S-a profilat de la primele pagini un protagonist, în persoana lui Grig(ore) Despa, tânăr asistent medical la un sanatoriu prin anii 1980, ins sensibil, cu înzestrare artistică şi aplecare spre literatură, devenit profesor şi apoi scriitor de mare succes, emigrat în Italia. Se profila un roman al lui Grig, iar autorul pornea să jaloneze etape din viaţa acestuia, cu idile relatate pudic, cu ratări şi mici reuşite, cu zbateri interioare, toate desigur pe fundalul morbid asigurat de stabilimentul medical. Nu foarte promiţător, să recunoaştem.

Din fericire, în capitolele care urmează Vasile Baghiu reuşeşte să pună mai multă carne pe oasele poveştii, ba chiar o complică, introducând frecvente deplasări în timp, un fel de navetă între anii 1980 şi anii post-decembrişti, cu iluziile şi dezamăgirile care le-au urmat. Lui Grig îi este contrapus un personaj aproape la fel de proeminent, Victor Savu (devenit pacient al sanatoriului), bun prieten şi comiliton în apărarea unor idealuri etico-estetice profesate de amândoi. Savu este depozitarul unui manuscris preţios încredinţat de Grig, un roman cu totul şi cu totul aşa-şi-pe-dincolo, care începe cu zguduitoarea propoziţie „Sunt în viaţă.” N-ar fi nici asta o găselniţă din cale-afară de originală, dar am putea înghiţi hapul şi am putea să înaintăm în carte fără mari probleme, atâta că romancierul face marea greşeală de a reproduce lungi pasaje din opera lui Grig. Ce mai, s-a cam strivit corola de minuni. Textul atribuit exilatului din Italia e cam plat şi banal, înţesat de pompozităţi filozofice de almanah. Cu totul altfel ar fi stat lucrurile dacă în loc să i se dea citate lectorul ar fi fost dus cu zăhărelul cu aluzii. La urma urmei, e ca şi cum Thomas Mann s-ar fi apucat să interpreteze compoziţiile lui Adrian Leverkühn în loc să se limiteze la a scrie despre ele.

Până la urmă însă romanul e salvat în parte de iscusinţa cu care Vasile Baghiu se mişcă printre planurile temporale ale unui tort Doboş cronologic. „Timpul merge înainte şi înapoi” ne spune, einsteinian, naratorul, iar romancierul mimează bine aceste deplasări. Spirit mai degrabă clasic, cu accentul pus pe morală mai degrabă decât pe ironie, scriitorul creează numeroase paralelisme şi simetrii la nivelul eroilor. E vorba probabil de o scriere cu (parţial) caracter autobiografic în care apare pomenit până şi un personaj numit... Vasile Baghiu. Amatorii de cărţi solide despre oameni serioşi şi luptători cu greutăţile vieţii (hélas!) vor gusta probabil multe din paginile Fericirii sub limite.

Importantă e participarea (dar fără Karl Kraus)

Cu greu găseşti în literatura de expresie germană un satiric cu o forţă superioară austriacului Karl Kraus, publicistul de la Die Fackel, de la care ne-a rămas, printre multe formulări memorabile, cea cu Viena, „laborator experimental pentru sfârşitul lumii”. Mi-aş fi dorit să avem traduceri româneşti din Kraus, dar deocamdată în domeniul acesta e o mare pauză. Am ales pentru postarea de azi un fragment de dialog din Ultimele zile ale omenirii, colecţie de scene dramatizate care acoperă o mare parte a Primului Război Mondial (traducerea mea):

Un birou la Ministerul de război

Hugo von Hofmannstahl (răsfoieşte un ziar): Ah, o scrisoare deschisă pentru mine? Frumos din partea lui Bahr că nu m-a uitat în vremurile astea teribile! (Citeşte cu glas tare) „Salutare, Hofmannstahl. Dragul meu Hugo, nu ştiu decât că eşti în armată, dar nimeni nu-mi poate spune unde. Aşa că-ţi scriu prin intermediul acestui ziar. Poate că un vânt prietenos îl va purta spre focul aprins în faţa cortului tău şi îţi va transmite urările mele de bine...” (Se opreşte).

Cinicul: Dă-i înainte! Scrie bine Bahr ăsta!

Hofmannstahl (mototoleşte ziarul): Bahr e insuportabil...

Cinicul: Care-i problema? (Ia ziarul şi citeşte fragmente.) „Fiecare german, de acasă sau de pe câmpul de luptă, poartă acum uniformă. Aceasta este marea bucurie a momentului. Fie ca Domnul să facă să ţină! E calea de veacuri pe care au mers nibelungii, trubadurii minnesingeri şi maeştrii cântăreţi, misticii noştri şi barocul nostru german, Klocpstock şi Herder, Goethe şi Schiller, Kant şi Fichte, Bach, Beethoven, Wagner. Succes, dragă locotenente...”

Hofmannstahl: Încetează!

Cinicul (citeşte): „Ştiu că eşti fericit. Simţi bucuria participării. Una mai mare nici nu există.”

Hofmannstahl: Ascultă, dacă nu încetezi acum...

Cinicul (citeşte): „Şi să ne amintim, acum şi întotdeauna: importantă e participarea. Şi să avem grijă ca de azi înainte să avem întotdeauna la ce să luă parte. În acest fel, destinul Germaniei se va împlini, iar trubadurii minnesingeri şi maeştrii cântăreţi, Walter von der Vogelweide şi Hans Sachs, Eckhart şi Tauler, misticii noştri şi barocul, Klocpstock şi Herder, Goethe şi Schiller, Kant şi Fichte, Bach, Beethoven, toţi aceştia îşi vor găsi împlinirea...” Ce legătură au ei cu tine? Ah, poate vrea să spună că au fost cu toţii scutiţi de serviciul militar. „Şi acesta este darul Atotputernicului către păcătosul neam omenesc!” Mulţumesc, Doamne! (citeşte) „Acum precis eşti la Varşovia!”

Pentru cine nu ştie, Hugo von Hofmannstahl a ocupat în timpul războiului un post în administraţie, în vreme ce colegul lui de generaţie, Hermann Bahr, a fost pe front. În imagine, desen contemporan înfăţişând ofiţeri ai Puterilor Centrale la manevrele de toamnă (reproducere din volumul lui Kraus).

Aventuri cu Tirbozel şi Tirbozina (II)

S-a scurs, iată, mai bine de un an de când am scris despre prima carte cu Tirbozel şi Tirbozina a lui Horia Panaitescu (Tirbozel şi Tirbozina pe insula misterelor, vezi aici), apărută în 1960. Peste trei ani ea îşi găseşte continuarea în volumul În luptă cu vrăjitoarele (Editura Tineretului). Eroii noştri au crescut un pic. Au acum vreo zece ani, dar tot zvăpăiaţi au rămas şi intră în tot felul de încurcături, ajung iarăşi în locuri ciudate, populate cu personaje care par luate din poveşti, dar nu din poveştile clasice, cu balauri, prinţese şi cavaleri, ci în naraţiuni mai degrabă distopice, ale contemporaneităţii. Toate încep atunci când lui Tirbozel, internat probabil pentru o răceală mai zdravănă la Spitalul pentru copii „Sănătatea”, i se face o injecţie cu penicilină. Înspăimântat ca mai toţi copiii în situaţia asta, băiatul se mai trezeşte şi ameninţat de o seringă care pluteşte prin aer şi ameninţă cu noi injecţii, aşa că fuge din „Casa Injecţiilor”. Pe stradă se întâlneşte cu vechea lui amică Tirbozina, iar cei doi plonjează în plină aventură. 

Problemele, departe de a se fi sfârşit, abia încep. Tirbozel şi Tirbozina se pomenesc urmăriţi de nişte şerpi, apoi de ditamai vrăjitoarele. Fugind şi iar fugind din calea lor, se pomenesc în faţa unui gard ciudat care „părea [...] făcut din piele sau pânză ceruită şi nu avea nicio şipcă pe care să te poţi căţăra sau spărtură prin care să poţi măcar vedea ce se petrece în spatele său”. În spatele gardului (pe care eroii îl traversează printr-un orificiu apărut ca prin miracol şi care se închide în urma lor) se află o lume ciudată, în care se petrec tot felul de lucruri greu de explicat. Purtaţi de o barcă care pluteşte pe un fel de râu cu apă sărată mişunând de mici fiinţe roşii discoidale şi un fel de peştişori galbeni, ei ajung la un malaxor imens care macină substanţă, contemplă mai îndeaproape alcătuirea complicată a gardului, escaladează un sistem de pârghii complicate, se pomenesc într-un fel de tunel aerodinamic sau vizitează o centrală telefonică ultramodernă.

Pentru cei care n-au ghicit încă mecanismul pus în mişcare de autor, e vorba de o călătorie prin corpul omenesc văzut ca imensă uzină, în care procesele metabolice şi fiziologice (de la circulaţie şi respiraţie până la digestie şi hematopoieză şi transmiterea impulsurilor nervoase) sunt reprezentate de procese industriale. Din fericire, micii călători nu sunt singuri. Paşii le sunt ghidaţi în permanenţă de nişte domni între două vârste îmbrăcaţi desuet, ca nişte personaje din Dickens, şi care au nume formate din câte trei majuscule: DIG, RES, OSO, MUS, CIR şi mai presus de toţi NER. Recunoaştem uşor procedeul morfologic al trunchierii: numele sunt formate din primele trei litere ale denumirii sistemului anatomic corespunzător. Cu ajutorul celor şase ghizi, Tirbozel şi Tirbozina vor străbate ciudatul complex şi vor reuşi să învingă vrăjitoarele malefice (în realitate, nişte germeni patogeni). Şi cum toate acestea nu pot ţine la nesfârşit, Tirbozel de trezeşte în patul lui de la spital, căci desigur totul a fost un vis.

În precedenta carte Horia Panaitescu nu dăduse dovadă de prea multă originalitate şi n-o face nici aici. Metafora organism egal uzină/mecanism e destul de uzată şi avea o vechime considerabilă şi acum o jumătate de veac, fiind însă convenabilă autorului din anii de apus ai realismului socialist clasic. De altfel cititorul atent înţelege din primul moment care e miza întâmplărilor. Iată cum i se adresează doctorul George lui Tirbozel înainte de injecţia care pune în mişcare acţiunea:

– Tu ai văzut vreodată un automobil mai îndeaproape?

– Cred şi eu – mormăi printre dinţi Tirbozel.

– Să ştii că semeni destul de mult cu el, Da, nu glumesc!... Ai şi tu un rezervor, stomacul, pe care trebuie să-l încarci mereu pentru ca să meargă motorul, adică să ai putere să te mişti, să gândeşti şi câteodată să ţipi. Bineînţeles, stomacul nu-l umpli cu benzină, ci cu mâncare, dar la fel ca la maşină nu trebuie băgat prea mult, ca să înăbuşe, nici prea puţin, că rămâne în drum. Se mai întâmplă uneori să intre odată cu hrana şi nişte gângănii care încearcă să strice maşinăria. Corpul omenesc se luptă cu ele din toate puterile. Dar când nu e în stare să le biruie singur trebuie ajutat. Atunci venim noi cu injecţia.

Aşadar o carte educativă, cu pilde pe înţeles, în spiritul epocii. Ilustraţiile Cleliei Ottone sunt superbe.