☺☺☺ Andrei Bodiu - Bulevardul Eroilor

Nu e nevoie de o taxonomie foarte sofisticată pentru a încadra Bulevardul Eroilor de Andrei Bodiu (Paralela 45, 2004). De altfel, în scurtul cuvânt înainte prozatorul ne explică (să n-avem vorbe la proces, cum se zice în popor) că, scriind romanul, a vrut să ofere „o imagine vie a lumii noastre de azi, pornind de la viaţa în universitate“. În calitate de cititor bănuitor, care s-a obişnuit să-l suspecteze în permanenţă pe autor că vrea să-i fure calul de sub şa, n-am luat foarte în serios declaraţia asta. Citind cartea, am ajuns totuşi la concluzia că Andrei Bodiu n-a vrut să rupă gura târgului, fie el şi de provincie, cu mari inovaţii şi a scris un roman al vieţii universitare, gospodăresc şi fără mari surprize.

Nu cunosc foarte bine Braşovul, dar să-l credem pe cuvânt pe autor că Bulevardul Eroilor există, universitatea şi ea, la fel biblioteca sau prefectura. Personajele însă sunt, nici nu-i de mirare, fictive. Sunt figuri umane care roiesc în jurul universităţii braşovene, mai precis, cu un zoom in bine calibrat, al facultăţii de Litere din localitate. E o lume umană foarte populată, cu indivizi mulţi, mărunţi şi destul de agitaţi, din care se detaşează trei. E vorba mai întâi de Mircea Bănceu, şef de catedră, om de nici 40 de ani, singura voce căreia romancierul îi dă voie să vorbească la persoana întâi. E un indiciu formal destul de puternic al identificării autorului cu personajul, dar nu ştiu dacă asta e pista pe care trebuie să mergem, chit că suntem invitaţi să ne angajăm pe ea. Bănceu îşi consumă cu placiditate existenţa de belfer local cu funcţie de răspundere, soţie şi copil şi pare nu de puţine ori să cutreiere spaţiul livresc într-o stare de semi-abulie. Şedinţe de catedră, norme, prelucrări la rectorat, vizite la Topliţa, unde universitatea îşi deschide o secţie, discuţii cu colegii, cursuri, nicio zguduire importantă. Cel de al doilea personaj important e Liviu Tudose, lector întârziat la aproape 45 de ani, divorţat şi locuind în căminul studenţesc, cu doctoratul veşnic amânat (detaliu realist, probabil numai în ţara noastră se poate aşa ceva). Pare şi el o voce a autorului, chiar mai creditabilă decât cea a lui Bănceu, deşi gândurile şi acţiunile îi sunt relatate permanent la persoana a treia. În comparaţie cu colegul Bănceu, Tudose are o viaţă mult mai plină de evenimente neacademice. Andrei Bodiu îl foloseşte pentru a-l prinde pe cititor în ţesătura unei epici destul de consistente pe alocuri. Tudose primeşte e-mailuri de la o misterioasă doamnă/domnişoară T (să nu săpăm totuşi în cavoul literaturii române până la Camil Petrescu, că nu-i cazul). În acelaşi timp, el e intrigat de o misterioasă studentă care îl urmăreşte în permanenţă la cursuri din primul rând. N-am să spun, desigur, ce se alege de aceste direcţii epice şi cu ce se soldează povestea. Oricum, Tudose, care, dacă e să ne luăm după gândurile acestuia la care ne permite să avem acces scriitorul, e în esenţă un om onest, ajunge un adevărat corupător (sau corupt, cum vrem s-o luăm) de studente şi se culcă cu trei dintre ele pentru favoruri mai mult sau mai puţin clare.

Al treilea personaj de interes e din cealaltă tabără, a studenţilor. E o fată, Alina Popovici, probabil tipică pentru generaţia studenţilor anilor 2000. Alina nu are mari iluzii în ceea ce priveşte viaţa care o aşteaptă ca viitoare absolventă de Litere (şi la Braşov, nu glumă), aşa că, în vreme ce visează la o existenţa undeva pe o insulă exotică, se angajează secretară la o firmă de telefonie mobilă şi dă meditaţii. Are de altfel aspiraţii de un kitsch axiologic evident. Sunt în carte, alături de profesorii lor mari şi mici, destui studenţi, surprinşi în atitudini la fel de mărunte.

Universitatea lui Andrei Bodiu nu e acoperită de un clopot de sticlă, ci e bine încadrată într-o lume care e şi în acelaşi timp nu e România reală. Impresia de real e dată de concreteţea referirilor la Braşov şi, în general, la întregul păienjeniş de relaţii, interese şi vanităţi politico-academice. La nivel individual însă, această senzaţie e, paradoxal, modulată prin adoptarea unor etichete destul de ciudate dar, neîndoielnic, transparente. De pildă, se fac referiri la politicienii proeminenţi ai zilei, cum ar fi... preşedintele Ilişescu, prim-ministrul Aurel Tănase, preşedinţii de partid Achim Cotor sau Telescu, primarul clujean Prunar etc. Culmea bizareriei e atinsă atunci când Nicolae Ceauşescu e numit... nea Niţă (deşi pe alocuri i se mai zice şi Ceaşcă). Mi-e greu să-mi dau seama la ce servesc aceste măşti, mai ales că nu e deloc greu să găseşti cheia identităţilor. Ea e pusă la vedere, chiar lângă broasca uşii. Efectul nu e nici comic, dar nici grotesc. El ţine de o categorie estetică imprecisă, dar în literatură ambiguitatea nu e un lucru de ocară, după cum ne-au explicat nu de puţine ori teoreticienii domeniului.

Dacă trecem la puricat textul nu avem revelaţia unor procedee nemaipomenite. Totuşi, fraza e vioaie, ironia distribuită din belşug, observaţia e alertă şi valorificată cu sobrietate. În definitiv, cel mai mare succes îl au cei care reuşesc să nu râdă când spun bancuri. Iată un fragment dintr-o scenă erotică petrecută între Tudose şi o studentă:

- Stai să închid uşa, spuse profesorul, în timp ce fata se străduia să-i deschidă şliţul. Închise uşa, apoi îşi eliberă primul nasture de la blugi pentru a înlesni munca fetei. De la acest moment încolo totul decursese în limite nespectaculoase, dar de mare eficienţă. Fata nu era nici expertă, nici novice. Era de bun simţ. Atât că în focurile pasiunii repetase de câteva ori „aşa, dom' profesor, aşa, dom' profesor“, ceea ce, probabil, cu altă ocazie l-ar fi inhibat pe Liviu.

Una peste alta, o carte scrisă cu inteligenţă şi care stârneşte interes dacă nu prin spectaculosul întâmplărilor, măcar prin tratarea inteligentă a subiectului. Satira n-avea cum să lipsească dintr-o carte despre mediul academic, dar e mai puţin violentă şi mai bine strunită decât în cărţile lui Horia Gârbea, prozator cu care Bodiu se întâlneşte uneori. La noi au apărut în ultimii ani mai multe cărţi care folosesc drept materie, pe spaţii considerabile uneori, evenimente, personaje sau moravuri din viaţa universitară. Pomenesc aici de Eu, gândacul de Marin Anton, de Derapaj de Ion Manolescu sau de Teza de doctorat a lui Caius Dobrescu, cu tratamente şi ponderi foarte diferite ale lumii respective. Bulevardul Eroilor e, probabil, o carte mai apropiată de satira genuină a universului alma mater, iar titlul nu trebuie luat literal. Eroii lui Bodiu nu au nevoie de un bulevard, le ajunge o străduţă nu foarte largă şi nici prea dreaptă. A, să nu uit: se zice stand-up comedian, nu stand-up comediant, cum cred autorul sau corectorul volumului.