☺☺☺ Kurt Vonnegut - Un om fără de ţară

Antiamericanismul e ca guta, se manifestă prin accese. E drept şi că, spre deosebire de gută, antiamericanismul se manifestă cel mai adesea la cei care consumă puţine proteine. Ce-mi veni, totuşi, cu ismul acesta, mai ales că nu e vorba decât de cartea lui Kurt Vonnegut, Un om fără ţară (Rao, 2006)? Ca să vedem mai exact ce am în minte, să citim ce ne spune autorul la paginile 51-52:

Am de gând să-i dau în judecată pe cei de la Brown & Williamson Tobacco Company, producătorii ţigărilor Pall Mall, şi o să le cer un milion de dolari despăgubire! Începând de la vârsta de doisprezece ani fumez, ţigară de la ţigară, doar Pall Mall fără filtru. Şi, de ani buni, Brown & Williamson îmi promit - încă de pe pachet - că mă vor ucide.

Dar am ajuns la vârsta de 82 de ani. Vă mulţumesc, ticăloşi nenorociţi! Sub nicio formă nu aş fi vrut să trăiesc într-o epocă în care cei mai puternici oameni de pe planetă se numesc Bush, Dick [Cheney] şi Colon [Colin Powell].

E limpede referirea caustică la unul din tabuurile preferate ale (in)corectitudinii politice, atitudinea faţă de fumat şi fumători, precum şi la epoca primului mandat al lui George W. Bush. Doi cai de bătaie ai antiamericanismului, să recunoaştem. Iar Vonnegut îi beşteleşte pe pagini întregi pe George W. şi pe cei din jurul lui şi vorbeşte fără înconjur despre „războaiele imperialiste ale Americii“ sau de „2004, acel an umilitor, ruşinos şi pătat de sânge“ de zici că ai de a face cu un stângist sadea de undeva de prin Franţa sau Suedia. Başca referiri mai mult decât amabile la Michael Moore. Toate astea într-o carte apărută cu doi ani înainte de moarte, în 2005, şi pe care, dacă ne-ar plăcea clişeele, am putea s-o numim cântecul de lebădă al celebrului Kurt Vonnegut sau - încă şi mai sinistru - testamentul artistului.

E totuşi adevărat că în Un om fără de ţară autorul îşi expune ceea ce Şerban Foarţă numeşte „zvelt-în-şa“, neaoşizând, cu un termen masculin, cuvântul nemţesc Weltanschauung. Aflăm de pildă că Vonnegut era un fel de socialist cu destule manifestări cvasi-atee, că îi admira pe Mark Twain şi pe Abraham Lincoln şi că, după propriile lui cuvinte, îşi iubea ţara, dar aşa, mai prin cotloane:

Aşadar, America pe care o iubesc încă există, chiar dacă ea nu-şi mai află locul la Casa Albă, Curtea Supremă, Senat, Camera Reprezentanţilor sau mass media. America pe care o iubesc încă există la pupitrele bibliotecilor noastre publice.

Bine că mai au biblioteci publice (şi încă ce biblioteci!) ar putea spune cei mai apropiaţi geografic de Dâmboviţa decât de Mississippi. Un om fără ţară e în parte o colecţie de witticisme şi afirmaţii menite să-l scandalizeze pe cititor (pe cel american, acela zis conservator, de bună seamă). Este însă şi un teren de declarare a admiraţiei pentru oameni şi valori în care autorul, e limpede, a crezut. De unii din aceşti oameni am auzit (vezi mai sus), de alţii nu (de pildă nu cred că ştie multă lume cine a fost ilustrul Eugene Victor Debs, la bază fochist de locomotivă), dar suntem siguri că ei merită tot respectul. Nu e musai să aderăm la toate aceste aserţiuni, dar e greu să contestăm sinceritatea cu care sunt făcute. Din perspectiva cititorului de ficţiune, e greu să abordezi atâtea chestiuni etice fără să-l plictiseşti pe cititor. Din fericire Vonnegut îşi condimentează lucrarea cu suficient de multe vorbe de spirit (unele, în aparenţă, cinice de-a dreptul), ceea ce face toate uscăciunile moralizatoare mai uşor de înghiţit. Îndemnul autorului de a citi cartea lui Tocqueville este, dacă dăm la o parte amărăciunea pe care i-o prilejuia politichia momentului, o dovadă a încrederii lui în vitalitatea Americii.