☺☺ Lucian Dan Teodorovici - Celelalte poveşti de dragoste

Cititorul volumelor de povestiri e, păstrând proporţiile, un fel de Sisif. Nici nu apucă omul să intre în atmosfera unei bucăţi, să se familiarizeze cu tema, cu cadrul sau cu eventualele personaje că gata, trebuie s-o ia de la capăt cu proza următoare şi tot aşa, până la izbăvitorul Cuprins. E un fel de proces de permanentă re-creditare a autorului de către cititor. Cum ar fi, eu, cititor, îţi acord ţie, autor, încrederea a mă transpune şi re-transpune în mood-ul necesar lecturii de mai multe ori pe parcursul aceleiaşi cărţi. Iar scriitorul e (mai trebuie s-o spunem?) dator să nu înşele încrederea acordată de cititor.

Anticipând concluzia acestei postări, aş spune că dacă supunem la testul respectiv recentul volum al lui Lucian Dan Teodorovici Celelalte poveşti de dragoste (Polirom, 2009) rezultatele sunt puţin satisfăcătoare. Autorul (care e, a nu se pierde din vedere, editor la instituţia unde îşi publică operele) a pus laolaltă 11 povestiri independente la prima vedere. La a doua vedere n-ai cum să nu observi existenţa unor legături tematice care ţin laolaltă textele aşa cum celulele sunt unite între ele în ţesutul conjunctiv, ca să folosesc o comparaţie inspirată din histologie. Ar fi, în primul rând, universul generaţiei căreia îi aparţine şi autorul, cea a oamenilor de vreo 30 de ani, din middle class-ul autohton, care îşi consumă istorioarele de amor mai mult sau puţin năbădăios. Portretul-robot al eroului teodorovician al acestor scrieri ne furnizează un bărbat cu ceva antecedente de Don Juan, căsătorit, după ce a bifat multe cuceriri amoroase şi i-a murit şi o logodnică (asta îl face să semene cu caraghiosul George Costanza din Seinfeld, deşi pariez că autorul n-a avut nici măcar o clipă intenţia asta). Spre ilustrarea acestui pattern se pot citi (sau cita): Scufundări, Copilul-lup, O noapte la hotel sau Podul Strâmb. Narate de însuşi eroul lor, întâmplările, care nu-şi propun să iasă prea mult din banal, sunt adesea ilustrate cu citate din texte de muzică uşoară. Procedeul o fi fost menit să faciliteze, ca la şcoală, caracterizarea personajelor, dar folosirea lui pe scară (prea) largă ajunge să agaseze. Agasante sunt şi locurile comune ale naraţiunii. În Copilul-lup bunăoară asistăm la o întreagă discuţie despre achiziţia limbajului, împănată cu banalităţi semidocte parcă culese de prin revistele cu foi lucioase. Autorul nu pare să fi avut vreo intenţie de a se detaşa de personaj. Dimpotrivă, el pare să formeze cu acesta un cuplu inseparabil, cam cum am învăţat la şcoală că ar fi cele două laturi ale semnului lingvistic saussurian:

- Vezi? Îmi confirmă teoria. N-au reuşit nimic. Şi zici că-i vorba de creierul uman, care-i mai dezvoltat decât al altor specii... Prostii. Adică nu, e! Dar e dezvoltat în sensul de a învăţa cuvinte, de a învăţa un limbaj articulat. Dacă-l ai, începi să faci conexiuni, limba se dezvoltă. Încetul cu încetul, se fac tot mai multe conexiuni şi, normal, tot mai multe sinapse-n creier. Totul datorită limbajului, adică vorbelor. Aşa îţi dezvolţi inteligenţa. Şi, pe măsură ce creşte vocabularul, creşte şi inteligenţa. De-asta ziceam că ar fi de ajuns un test de vocabular: că oamenii care ştiu cele mai multe cuvinte pot face cele mai multe conexiuni.

O sub-temă a celei dintâi ar putea fi constituită de relaţiile dintre bărbaţii generaţiei amintite. Pe lângă un inventar bogat de foste iubite/logodnice şi soţie, eroul are de regulă şi un prieten foarte bun. Desigur, acesta nu putea fi încărcător-descărcător sau primitor-distribuitor (profesiuni banale, neatrăgătoare prin definiţie), ci e regizor de sitcom-uri (Şobolanul e mai viu decât ţestoasa sau Lună plină), nu e foarte inteligent şi bea de stinge, dar e săritor. Stilul tuturor acestor povestiri e (involuntar?) minimalist, amintind vag de Raymond Carver (autor despre care am scris aici), dar fără a avea precizia acestuia.

În sfârşit, o ultimă dimensiune tematică este cea a copilăriei/adolescenţei. Eroul-narator e văzut într-un cadru uşor suprarealist (ca în Pe catalige) sau însoţindu-şi bunicul într-o adevărată expediţie de recuperare a unor păsări dintr-un ghetou ţigănesc (După gâşte). Să mi se ierte incorectitudinea politică, dar nici L. D. Teodorovici nu foloseşte termenul de „rom“. Tot aici se cere menţionată şi povestirea Tramvaiul care cântă, unde un adolescent este provocat la un adevărat duel (e drept, numai cu pumnii) de un tânăr belicos care se considerase ofensat de prietena celui dintâi. Aceasta, fată mai răsărită intelectualiceşte, cu lecturi din Dimitrie Cantemir şi Walt Whitman, susţinea că tramvaiul cântă, afirmaţie considerată inacceptabilă de duelgiul nostru. Dacă e să compari (iar cititorul compară, n-ai ce-i face), textele care ilustrează acest din urmă univers al naraţiunii au o mai mare prospeţime şi veridicitate psihologică, ceea ce mai salvează ceva din impresia nu tocmai bună pe care o lasă restul cărţii. Asta şi cu condiţia ca cititorul-Sisif să fie dispus să parcurgă toate titlurile şi să nu pună, plictisit, cartea la loc în raft după primele 50 de pagini, ceea ce poate ar merita. Celelalte poveşti de dragoste nu sunt de natură a ne umple de entuziasm.