☺☺☺☺ Radu Pavel Gheo - Noapte bună, copii!

„Eram patru!... ba nu, trei! Trei prieteni. Poate că nu chiar prieteni... sau da...“. Asta dacă e să nu luăm după afirmaţia unuia din ei, Marius Albu, un tânăr bănăţean plecat în America în 1990 şi revenit, cu afaceri, după zece ani. Cei patru evanghelişti sunt de fapt următorii trei: Marius Albu şi Paul Găetan, cel de al doilea prieten din copilărie cu primul, însă rămas în ţară şi stabilit la Iaşi, unde încearcă să se afirme ca scriitor. Totuşi, ca să fim drepţi, în jurul cuplului de amici Marius - Paul gravitează Cristina. Cei trei se cunosc din copilărie, din satul bunicilor (o fictivă Teicovă, undeva pe lângă Oraviţa), unde trăiseră suficiente momente inubliabile. Un corp mai degrabă străin în acest ansamblu este Leo, introdus în grup de Cristina, numit, cu o duioşie care neutralizează vulgaritatea, „Leu' pulii“.

Cam ăsta e nucleul de bază al romanului lui Radu Pavel Gheo - Noapte bună, copii! (Polirom, 2010), cel puţin în materie de personaje. Tema revenirii în ţară după un număr de ani nu e, desigur, nouă şi o regăsim destul de des în literatura contemporană (despre un subiect asemănător la Cătălin Dorian Florescu am scris de curând aici). Desigur, subiectul nu e tratat peste tot la fel şi nici nu are aceeaşi încărcătură. În romanul de faţă, în timpul vizitei pe care o face, Marius îmbracă temporar haina lui Monte Cristo. Pentru a înţelege de ce, ar trebui să lungesc peste măsură postarea şi să povestesc bună parte din roman, care e destul de stufos. Ajunge să spunem că cei patru amici încercaseră, în anii 1980, să fugă în Iugoslavia, dar la tentativă Paul nu luase parte, fiind bolnav. Ceilalţi trei fuseseră prinşi de grăniceri, ocazie cu care Cristina fusese victima unui abuz sexual dirijat de unul din grăniceri, Marcel Custură. Ulterior Leo şi Cristina reuşesc totuşi să ajungă Dincolo (majuscula îi aparţine lui R. P. Gheo), mai precis în Statele Unite, unde îi vor face chemare şi lui Marius.

Din acest punct (sub)grupul Marius - Cristina - Leo îşi va duce viaţa în Los Angeles. E un bun prilej pentru autor de a-şi folosi propria experienţă de emigrant (pentru cine nu ştie, Radu Pavel Gheo s-a stabilit la un moment dat în America, de unde a revenit după mai puţin de un an). Avem parte de pagini întregi de reflecţii despre oraşul îngerilor, despre Hollywood, despre lumea semi-interlopa a unor imigranţi care se străduiesc, după puterile lor, să apuce un colţişor din plapuma sub care se visează visul american. Eşec pentru Cristina care, aflată şi sub influenţa nefastă a lui Leo, ajunge starletă porno şi se sinucide. Bine nu sfârşeşte nici amicul ei, care, intrat într-o reţea de traficanţi de droguri, e lichidat de LePendu, un individ pitoresc şi uns cu toate alifiile. Singurul care izbândeşte e Marius, care revine în ţară în circumstanţele sus-pomenite.

O viaţă paralelă (şi foarte diferită de a prietenilor lui) duce Paul în România. Paul are ambiţii literare şi nu e ocolit de noroc, pentru că primeşte o bursă de creaţie din partea unei misterioase fundaţii de artă a unui anume domn Dunkelman. Până atunci, scriitorul trăise, transplantat, la Iaşi şi se zbătuse în mica lume culturală a provinciei, unde oameni precum doamna Mariana, secretară la o revistă literară, fac legea:

Recunoştea totuşi că luase de câteva ori cine cu marele Nichita, „aşa, tête-à-tête. Dar Nichita era un rafinat. Un rafinat şi-un geniu“, explica doamna Mariana. Legenda mai spunea şi că poetul Nichita ar fi spus, în faţa unei mese încărcate, cum că el dă oricând premiul Nobel pe pizda doamnei Mariana. Atunci când confraţii ieşeni i-au amintit timid că pizda doamnei Mariana e trecătoare, pe când premiul Nobel e peren, zice-se că Nichita ar fi spus: „Ce e val ca valul trece, ce-i peren mă lasă rece“. Acum, c-o fi spus sau nu poetul aşa ceva, nimeni nu mai poate s-o ştie.

Sunt rânduri pline de aplomb satiric şi nu sunt deloc singurele de acest gen din carte. (Auto)flagelarea lumii literare pare să fie una din direcţiile programatice ale romancierului şi am fi nedrepţi să nu-i recunoaştem verva. Tot la rubrica coloana „reuşite“ trebuie menţionate şi evocările scenelor din copilăria şi adolescenţa tripletei Marius - Paul - Cristina. Scenele de la Teicova cu ascultatul topului melodiilor de muzică uşoară de la sârbi, uitatul la filme porno transmise noapte tot de la vecini sau vizita la talciocul din Oraviţa sunt momente memorabile ale unei copilării care, iată, trece implacabil (aşadar, „noapte bună, copii“) nu fără a lăsa în urmă multă nostalgie. Se exploatează probabil şi aici date autobiografice. Din fericire, într-un mod inteligent şi neostentativ. Evocarea copilăriei trăite în comunism aminteşte, prin prospeţime şi credibilitatea naraţiunii, de romanul Muzici şi faze al lui Ovidiu Verdeş, carte care poate fi citită aici.  

În ansamblu, aşadar, o reuşită. Radu Pavel Gheo ţine bine în frâu calul nărăvaş al unei naraţiuni destul de complicate. El adaugă la aluatul realist un vârf de praf de copt alcătuit dintr-un discret filon magic reprezentat de apariţia, în momente importante ale acţiunii, a unei perechi de bâtrâni, unul numit Petru, altul rămas anonim, probabil o materializare a cuplului sf. Petru - Dumnezeu venit în inspecţie printre oameni. Din fericire, prozatorul are inteligenţa dozării efectelor şi ţine bine sub control amintitul element magic, a cărui proliferare ar fi stricat, cred eu, toată construcţia. E drept şi că uneori avem de a face cu părţi mai puţin izbutite, cum ar fi (prea) lungile şi banalele digresiuni despre oraşele americane sau anumite redundanţe din unele evocări ale copilăriei. Nu cred că romanul ar avea de pierdut dacă, într-o viitoare ediţie, din cele aproape 500 de pagini autorul ar scoate vreo 50. Sărind de la una la alta, stilul lui R. P. Gheo mi s-a părut pe alocuri în curata descendenţă a lui Slavici. O fi fost un efect căutat, o fi fost un element comun al urzelii bănăţene. N-avem cum să ştim, deşi anumite granule de moralism nu-i lipsesc nici contemporanului nostru. Are - ferice de el - inteligenţa de a le camufla inspirat mai tot timpul. O răutate de final: zona pigmentată din jurul mamelonului se numeşte areolă, nu aureolă, cum greşit are impresia scriitorul.

PS Element de senzaţie (pentru unii). În postfaţă, Radu Pavel Gheo scrie printre altele:
Pentru titlul cărţii, precum şi pentru observaţiile utile şi fertile, mulţumirile mele se îndreaptă şi spre Lucian (http://www.terorista.ro/), un lector de carte extraordinar.
Păi fraza asta aruncă o lumină nouă asupra celebrului caz „Terorista“, pe care s-au certat ca chiorii mulţi inşi pe internet. Eu zic că se impune de urgenţă reînceperea scandalului (adevărată telenovelă-fluviu a culturii nostre virtuale), nu de alta, dar au apărut date noi, anume că persoana în chestiune nu e o oarecare Lucia, ci ditamai Lucianul.