Printre compozitorii majori din ultimele două secole, cazul lui Bruckner e
oarecum ciudat, căci compozitorul austriac se prezintă pe de o parte drept
continuator al liniei simfonice beethoveniene, cu elemente distinct baroce şi
schubertiene, iar pe de altă parte puţini îl suspectează de eclectism. S-ar
părea că sound-ul specific al muzicii
bruckneriene n-ar fi putut lua naştere dacă peste toate aceste influențe -
istoric explicabile şi pe deplin stimabile - nu s-ar fi suprapus cea a muzicii
lui Wagner. În recenta sa monografie, Anton Bruckner:
Persönlichkeit und Werk, Constantin Floros,
unul din cei mai mari specialişti în Bruckner şi Mahler din ultima jumătate de
veac, scrie (traducerea mea):
În cele din urmă, atotputernică a fost influenţa lui
Richard Wagner. Se ştie bine că Bruckner îl idolatriza, literalmente, pe Wagner
şi şi-a găsit propriul drum ca simfonist numai după întâlnirile de la Linz cu
Tannhaüser şi Lohengrin în 1863 şi 1864. Bruckner a fost primul simfonist major
al secolului al XIX-lea care a încorporat în simfonie numeroase elemente ale
dramei muzicale wagneriene (muzică de scenă). Influenţa lui Wagner asupra lui
Bruckner se vădeşte şi în numeroase citate şi ecouri, în orchestraţia şi
instrumentaţia lui Bruckner, în armoniile cu modulaţii bogate şi în celebrele
valuri climactice, în frecventele sale semnale şi fanfare, în predilecţia lui
pentru elemente de recitativ şi arioso, contraste abrupte şi, nu în cele din
urmă, o nouă concepţie a formei pe care nu au înţeles-o cei mai mulţi din
contemporani.
În ce constă această concepţia a formei? Ernst Kurth a încercat
să dea un răspuns la această întrebare spunând că Bruckner a fost un „dinamist
al formei”, reprezentantul de frunte al unui nou principiu al formei constituit
din conceptul de „devenire” şi din cel de „dinamică internă”. Pentru
clarificare, el a distins între principiul formal al clasiciştilor şi acela al
Romantismului afirmând că cel de al doilea era „predominant static”, în timp ce
primul era „predominant dinamic”. Pentru Bruckner, continuă el, forma era fără
excepţie definită nu în termeni statici, ci în termeni de tensiune care „poartă
mereu în sine o devenire vie”.
Aşadar, un strat wagnerian consistent. Şi nu-i vorba numai de Simfonia a III-a, dedicată explicit
Maestrului inegalabil, de faimă mondială şi sublim („Herrn Richard Wagner dem
unerreichbaren weltberühmten und erhabenen Meister...”, cum scrie pe partitură).
Există, desigur, o anecdotică vastă a relaţiilor dintre Bruckner şi Wagner, dar
în absenţa unei susţineri prin analize muzicologice toate acestea rămân până la
urmă la nivelul epifenomenalului. Imaginea, luată din volumul menţionat, îl
înfăţişează pe Bruckner la vârsta de 70 de ani, în 1894.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu