Să ne uităm la imaginea de mai jos. Ea reprezintă o
schiţă de decor pentru actul al III-lea al Walkyriei, în montarea originară de
la Festivalul de la Bayreuth din 1876. E singura punere în scenă supravegheată
(îndeaproape şi tiranic) de Wagner. Stilul scenografiei e tot ce ne putem
închipui mai îndepărtat de modernitate, indiferent cât de tehnic definim
această noţiune. E mai degrabă un biedermeier flamboiant suprapus peste un
romantism răscopt:
Cu toate astea, dacă dai la o parte zgura scenografică a
decorurilor primei Tetralogii, dai
peste straturi mult mai interesante şi îl poţi vedea pe Wagner purtându-şi
pălăria de arhanghel al modernismului. Iată ce scrie Roger Scruton în Cultura modernă pe înţelesul oamenilor
inteligenţi (traducere de Dragoş Dodu):
Trei mari
artişti au pregătit calea modernismului - Baudelaire, Manet şi Wagner. Şi toţi
trei bântuie opera lui T. S. Eliot, cel mai mare scriitor modernist de limbă
engleză, cel care a inspirat gândurile
din această carte. A începe cu Wagner nu înseamnă a începe povestea modernismului
cu începutul ei. Dar înseamnă să vedem mai limpede înţelesul misiunii lăsate moştenire
de Iluminism în artă. Operele lui Wagner încearcă să înalţe fiinţa umană într-un
fel asemănător
celui în care ar fi putut fi înălţată de o cultură comună necoruptă. Profund
conştient de moartea lui Dumnezeu, Wagner a propus omul drept
propriul său mântuitor, iar arta drept ritul transfigurator de trecere către o
lume mai înaltă. Sugestia era vizionară, iar impactul său asupra culturii
moderne atât de mare, încât undele de şoc provocate încă ne mai zguduie.
Cultura înaltă modernă reprezintă o serie de note de subsol la Wagner [...]
Wagner a avut o reacţie puternică împotriva sentimentalismului
şi a istovirii artei oficiale. Ca şi Baudelaire (a cărui scrisoare admirativă,
adresată compozitorului după interpretarea operei Tannhäuser la Paris, face
dovada unei afinităţi asumate), el a observat că idealul se refugiase din lume în
citadela imaginaţiei. Spre deosebire de Baudelaire însă, credea că idealul
poate fi ispitit să se întoarcă, astfel încât să sălășluiască
printre noi (deşi cu cheltuieli publice considerabile). De aceea a încercat să
creeze un nou public muzical, unul care nu doar să înţeleagă sensul idealului
eroic, ci să-l şi adopte.
În ultimul secol şi jumătate, scenografia a făcut şi ea ce a putut pentru a
ţine pasul cu vremurile şi, de ce nu, cu spiritul uneori persiflant al creaţiei
wagneriene. Iată o imagine din montarea din aceeaşi operă (Walkyria) realizată în
2004 pentru State Opera of South Australia de Elke Neidhardt (de aici). Puţină
lume ar ghici că e vorba de celebra scenă a cavalcadei walkyriilor:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu