22 martie 2013

Wagner (post)modernul


Să ne uităm la imaginea de mai jos. Ea reprezintă o schiţă de decor pentru actul al III-lea al Walkyriei, în montarea originară de la Festivalul de la Bayreuth din 1876. E singura punere în scenă supravegheată (îndeaproape şi tiranic) de Wagner. Stilul scenografiei e tot ce ne putem închipui mai îndepărtat de modernitate, indiferent cât de tehnic definim această noţiune. E mai degrabă un biedermeier flamboiant suprapus peste un romantism răscopt:



Cu toate astea, dacă dai la o parte zgura scenografică a decorurilor primei Tetralogii, dai peste straturi mult mai interesante şi îl poţi vedea pe Wagner purtându-şi pălăria de arhanghel al modernismului. Iată ce scrie Roger Scruton în Cultura modernă pe înţelesul oamenilor inteligenţi (traducere de Dragoş Dodu):

Trei mari artişti au pregătit calea modernismului - Baudelaire, Manet şi Wagner. Şi toţi trei bântuie opera lui T. S. Eliot, cel mai mare scriitor modernist de limbă engleză, cel care a inspirat gândurile din această carte. A începe cu Wagner nu înseamnă a începe povestea modernismului cu începutul ei. Dar înseamnă să vedem mai limpede înţelesul misiunii lăsate moştenire de Iluminism în artă. Operele lui Wagner încearcă să înalţe fiinţa umană într-un fel asemănător celui în care ar fi putut fi înălţată de o cultură comună necoruptă. Profund conştient de moartea lui Dumnezeu, Wagner a propus omul drept propriul său mântuitor, iar arta drept ritul transfigurator de trecere către o lume mai înaltă. Sugestia era vizionară, iar impactul său asupra culturii moderne atât de mare, încât undele de şoc provocate încă ne mai zguduie. Cultura înaltă modernă reprezintă o serie de note de subsol la Wagner [...]

Wagner a avut o reacţie puternică împotriva sentimentalismului şi a istovirii artei oficiale. Ca şi Baudelaire (a cărui scrisoare admirativă, adresată compozitorului după interpretarea operei Tannhäuser la Paris, face dovada unei afinităţi asumate), el a observat că idealul se refugiase din lume în citadela imaginaţiei. Spre deosebire de Baudelaire însă, credea că idealul poate fi ispitit să se întoarcă, astfel încât să sălășluiască printre noi (deşi cu cheltuieli publice considerabile). De aceea a încercat să creeze un nou public muzical, unul care nu doar să înţeleagă sensul idealului eroic, ci să-l şi adopte.

În ultimul secol şi jumătate, scenografia a făcut şi ea ce a putut pentru a ţine pasul cu vremurile şi, de ce nu, cu spiritul uneori persiflant al creaţiei wagneriene. Iată o imagine din montarea din aceeaşi operă (Walkyria) realizată în 2004 pentru State Opera of South Australia de Elke Neidhardt (de aici). Puţină lume ar ghici că e vorba de celebra scenă a cavalcadei walkyriilor:


Niciun comentariu: