☺☺☺☺ Dorin-Liviu Bîtfoi - Aşa s-a născut omul nou. În România anilor ’50.

Dacă e adevărat că se poate învăţa din istorie, mai ales din cea recentă, proaspăta apariţie de la Editura Compania poate fi un material util. E vorba de Aşa s-a născut omul nou. În România anilor ’50, un volum, masiv alcătuit de Dorin-Liviu Bîtfoi, care conturează imaginea amplă a unui deceniu de coşmar (1950-1960), cu scurte incursiuni în perioada preliminară a instaurării regimului comunist şi cum un epilog (1960-1964) pentru finalul regimului dejist. Pentru cititorul obişnuit cu manualele de istorie de la noi, în cea mai mare parte acumulări indigeste de date, nume şi evenimente, cartea e surprinzătoare. Perspectiva lui Dorin-Liviu Bîtfoi este predominant una la firul ierbii. Pe autor l-a interesat îndeaproape modul în care evenimentele şi caracteristicile deceniului avut în vedere l-au afectat pe individ. Am avea de a face cu o istorie a vieţii cotidiene, de o istorie socială şi economică, dintr-o perspectivă înrudită cu cea a şcolii franceze a Analelor.

Efortul documentar al istoricului este considerabil, fapt dovedit de imensul aparat al referinţelor (notele bibliografice aşezate, din fericire, la sfârşit, ocupă numai ele o sută de pagini). S-a recurs la o varietate extraordinară de surse. Informaţiile sunt luate din surse de arhivă, volume de sinteză, materiale statistice, presa vremii (o adevărată comoară), jurnale sau memorii. În această din urmă privinţă, însemnările lui Petre Pandrea, Alice Voinescu, Emil Dorian, Onisifor Ghibu, Ion Vianu sau Matei Călinescu (pentru a pomeni o mică parte a memorialiştilor) sunt de un mare ajutor. Aspectele abordate sunt caleidoscopice, de la viaţa în închisorile comuniste la comerţul „socialist de stat”, de la cooperativizarea cu de-a sila a agriculturii la realismul socialist şi distracţiile cotidiene, spectacole, filme, restaurante sau de la dezastrul economic al economiei subordonate U.R.S.S („sovromurile”) la... meteorologie (viscolul catastrofal din 1954).

Ceea ce şochează, alături desigur de extrema brutalitate a represiunii, e incompetenţa extraordinară a conducerii superioare, care se adaugă în mod sinistru la o birocraţie de-a dreptul urmuziană. Premierul Petru Groza se plânge la un moment dat că pentru transferul unui cazan de aburi se cere aprobarea Consiliului de Miniştri. Stenogramele discuţiilor din forurile supreme ale Partidului consemnează situaţii de un comic negru:

Într-o şedinţă din decembrie 1951 a Consiliului de Miniştri, Vasile Luca întreabă, supărat, cine a avut ideea de a construi o fabrică de pâslari în România (evident, după model sovietic). [...] Se pare că fabrica de pâslari a reieşit [sic] din adaptarea unei fabrici de pălării, cu ajutorul tehnicienilor sovietici, care au venit însă şi cu precizarea foarte utilă că nu e bine ca talpa de cauciuc să fie vulcanizată pe pâslari, ci, mai bine, odată cu perechea de pâslari să se dea şi o pereche de galoşi. Apare, aşadar, dilema: inovatorii pâslari sau tradiţionalii galoşi? Pălăriile au dispărut deja şi sunt condamnate ideologic... Şi totuşi... conducătorii încep să le ducă dorul. Într-o discuţie la vârf, tot din 1951, ei se plâng de greutăţile întâmpinate la plasarea pălăriilor prevăzute ca sarcină de plan. Mai exact: n-au putut fi plasate. Dej: „Noi ştim să imprimăm populaţiei un anumit gust?” [Vasile] Luca: „Să faceţi pălării pe care le cere populaţia şi nu hitleriste.” Dej: „Noi eram specialişti în pălării”. Luca: „Noi puteam exporta pălării.” Pentru a da un semnal populaţiei, Dej îşi pune pentru prima dată pălărie pe cap în loc de şapcă la 23 August 1956.

Deşi scrie o lucrare cu caracter ştiinţific, Dorin-Liviu Bîtfoi reuşeşte să îi imprime o anumită literaritate. E un efect dat în bună parte de lungile enumerări, întinse uneori pe câte o pagină format mare, dintre care cea a atrocităţilor comise în cazul aşa-zisei „reeducări a deţinuţilor politici” din penitenciarele vremii e aproape insuportabilă. Autorul se fereşte de datele seci şi îşi umanizează la tot pasul discursul, cu reproduceri ale unor anecdote de epocă sau cu evocări de mărci comerciale azi uitate sau chiar cu amintiri transmise de membri ai propriei familii. Universul primilor ani ai comunismului (1948-1953) seamănă izbitor de mult cu cel al Coreei de Nord de azi (aşa cum reuşim s-o întrevedem, cu dificultate, din puţinele ştiri care ajung la noi). Fluxul şi refluxul succesivelor relaxări şi înăspriri de regim (relative) şi traumatismele omului de rând, adăugate la tare naţionale istorice ne ajută, poate, să înţelegem de ce mulţi din compatrioţii noştri de azi sunt aşa cum sunt. Un singur păcat important i-am găsit acestei adevărate enciclopedii a comunismului românesc în perioada sa hard: n-are poze.