La fel ca Debussy
(vezi aici), Saint-Säens este în tinereţe un admirator înfocat al lui Wagner. El
are numai 25 de ani când asistă la concertele pariziene ale germanului (1860), manifestări
care provocaseră de altfel şi entuziasmul lui Baudelaire (vezi o postare mai
veche aici). Pe măsură ce înaintează în vârstă, lucrurile se mai schimbă,
atitudinea de admiraţie necondiţionată se nuanţează, exact ca la Debussy (nu
ştiu ce s-ar fi întâmplat cu Baudelaire dacă ar mai fi trăit vreo douăzeci de
ani).
În Harmonie et mélodie (1899) Saint-Säens
se simte dator să pună lucrurile la punct:
[...] [N]u îmi
imaginez că va fi cineva surprins dacă răspund cu calm la acuzaţiile că mi-am
schimbat uneori părerile. În chestiunile legate de muzica lui Wagner, mi s-a
reproşat atât de amar că am renunţat la ceea ce adoram odată, încât îmi face
plăcere să explic această problemă odată pentru totdeauna. Ni se permite să ne
schimbăm părerile despre Beethoven sau Mozart, dar la Wagner!... este vorba de o
crimă sau mai degrabă de un sacrilegiu. Nu mai e o problemă de artă, vorbim
despre o sectă.
Dacă e să spun
adevărul, nu eu m-am schimbat, ci împrejurările.
Într-o vreme când
Wagner nu mersese mai departe de Lohengrin, înainte ca noi să fi fost capabili
să prevedem transformările pe care avea să le sufere acest puternic spirit
creator, şi când am văzut pasaje precum Marşul din Tannhäuser şi Preludiul la
Lohengrin, nu m-am gândit o clipă să fiu critic. Eram de partea artei împotriva
filistinilor şi nu ar fi fost posibilă nicio altă atitudine. Acum opera este
încheiată; trecerea timpului ne îndepărtează de ea cu fiecare zi ce trece, iar
distanţa ne permite să judecăm producţia în ansamblul ei.
Ei bine, totuşi
nu m-am schimbat prea mult. Unele lucruri care nu-mi plac şi asupra cărora îmi rezervasem
verdictul nu-mi plac acum în mod sigur, atâta tot. E adevărat că acum nu ar
trebui să scriu că deşteptarea Brünnhildei este „o încântare”. Şi asta nu
pentru că acompaniamentul orchestral la această deşteptare a încetat să mă
izbească ca încântător, ci pentru că ceea ce îl precede este atât de lung, iar
ceea ce îi urmează, atât de lent, iar trilurile prelungite ale celor doi
îndrăgostiţi sunt atât de ciudate, încât cele câteva măsuri al deşteptării
propriu-zise îmi par a fi o compensaţie insuficientă. Pe de altă parte,
admiraţia mea pentru Das Rheingold a continuat să crească, la fel şi pentru cel
puţin trei sferturi din Tristan şi Die Walküre. Dar chiar şi în timp ce admir
puterea colosală pe care o au Götterdämmerung şi Parsifal, nu pot fi captivat
de stilul lor complicat şi, după părerea mea, prost echilibrat. Această critică
este, desigur, doar una generală: ar trebui să fii [...] complet nemuzical ca
să nu admiri discursul funebru al Brünnhildei lângă trupul lui Siegfried sau
cea de a doua scenă din Parsifal.
Care va să zică, it’s not me, it’s you, mai ceva ca George Costanza în Seinfeld. Fragmentul, tradus de mine,
este luat din Camille Saint-Saëns on Music and Musicians de
Roger Nichols, de unde este reprodusă şi caricatura reprezentându-l pe
compozitor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu