☺☺☺ Bogdan Suceavă - Memorii din biblioteca ideală

Mi-a atras atenţia, dintre cărţile apărute în aceste zile la Polirom, Memorii din biblioteca ideală de Bogdan Suceavă, carte care adună câteva din eseurile pe teme de matematică şi (mai puţin) de literatură ale acestui scriitor român stabilit în Statele Unite, unde este profesor la un colegiu din California şi predă geometria. Eseistul nu-şi cruţă publicul cu educaţie umanistă şi atacă teme fundamentale precum axiomatizarea geometriei sau conceptul de curbură a unei suprafeţe. La drept vorbind, publicul respectiv nu ar trebui să se teamă, căci, în ciuda prejudecăţilor multora, matematica nu muşcă, iar abordarea din carte e cât se poate de rezonabilă, fără multe ecuaţii sau demonstraţii care să ceară multe cunoştinţe de matematică. Sunt incursiuni în istoria domeniului, de la Nicole Oresme (învăţat medieval, primul care pune problema curburii) la urmaşi mult mai celebri, ca genialul Euler (care s-a împotmolit însă la definirea curburii unei suprafeţe), marele Gauss, Riemann şi destule alte nume pe care profanii nu le cunosc, dar care s-au dovedit esenţiale în progresul disciplinei.

Bogdan Suceavă nu şi-a propus, probabil, să scrie o carte de matematici popularizate. Sigur că e imposibil să te introduci în mintea unui autor şi să-i devoalezi intenţiile, dar, dacă ţinem seama de cariera de scriitor de relativ succes a autorului, e de presupus că acesta a vrut să facă din incursiunile literare punctul forte al Memoriilor... E şi firesc, căci a fi matematician şi totodată scriitor e un cumul de calităţi mai rar întâlnit şi, în definitiv, o poziţie ideală pentru a avea acces la ce e mai bun din ambele lumi. Nu e de mirare aşadar prezenţa unui eseu ca De la Programul de la Erlangen, al lui Felix Klein, la poemele lui Ion Barbu din Joc Secund, unde ni se propune o lectură a poemelor ermetice barbiene în cheie axiomatică. Sunt analize de mult bun-simţ, rezonabile, la care au acces şi profanii, iar atâta vreme cât nu se pretinde că ele sunt singurele analize legitime lucrurile sunt în deplină regulă. Lui Barbilian îi este de altfel consacrat şi un capitol în care este vorba mai mult de creaţia lui matematică şi de ecourile ei internaţionale.

Revin la ideea de popularizare şi spun că Bogdan Suceavă e - îi convine sau nu - un bun popularizator al domeniului, pe linia lui George Gamow sau Mario Livio (dintre autorii străini traduşi la noi) sau, de ce nu, Florica T. Câmpan din autohtonii mai vechi. Matematicianul a înţeles bine că domeniul lui împarte cu filozofia o proprietate pe care o au puţine discipline, aceea de a se confunda în bună măsură cu istoria domeniului respectiv. El are, în plus, avantajul că ştie să spună poveşti cu şi despre matematicieni şi să le facă atrăgătoare, chiar când e vorba de nume obscure pentru marea masă a cititorilor, precum Meusnier sau Sophie Germain. De fapt, dacă mă gândesc bine, cred că mi-ar fi plăcut să citesc o carte a lui Bogdan Suceavă în care acesta să nu facă altceva decât matematici popularizate şi să lase niţel baltă conexiunile cu literatura. Dar nu-i timpul pierdut.

O bună parte din volum e consacrată şcolii româneşti de matematică, cu bătrâna Gazetă matematică şi concursurile ei, toate având un rol esenţial în formarea profesională a autorului. Sunt evocaţi cu aceeaşi capacitate de a trezi interesul, înaintaşi ca Gh. Ţiţeica sau N. Teodorescu, foşti profesori ca Stere Ianuş sau Laurenţiu Panaitopol, cărora învăţăcelul are eleganţa de a arăta că le datorează mult. Uneori evocarea atinge zone foarte obscure (cazul Sebastian Kaufmann, tânără speranţă a matematicii de la noi, al cărui potenţial nu s-a materializat şi despre a cărui existenţă se ştie foarte puţin). Un adevărat erou de roman, dacă e s-o dau iar pe partea literară. Cei interesaţi, dar şi ageamiii care nu-şi amintesc din matematica de liceu decât fiorii care îi treceau când erau scoşi la tablă, găsesc în carte şi multe consideraţii interesante despre predarea respectivei discipline şi despre schimbările de paradigmă care o afectează. Aflăm de pildă că geometria triunghiului, capitol de geometrie esenţial pentru generaţii de-a rândul, şi-a epuizat potențialul şi ar cam trebui împins pe planul doi-trei. Aşa o fi. Îmi vine însă în minte o analogie cu un alt domeniu ştiinţific în care nu mai sunt posibile mari descoperiri, acela al anatomiei omului. Greu de crezut că mai poate descoperi cineva azi un os nou, un vas de sânge necunoscut etc., însă nu cred că şi-ar închipui nimeni pregătirea medicală fără o excelentă cunoaştere a materiei.

Deosebit de mult suflet pare să fi pus Bogdan Suceavă în eseul final, intitulat Codul secret - note pentru o mărturisire literară, care poate fi o sumă a confesiunilor de scriitor. Iată ce spune, printre altele, eseistul:

Cred că marele efort e să imaginezi la fiecare nouă istorie o soluţie literară firească, naturală, dar distinctă, de o particularitate care să solicite cititorul, să-i dezvăluie un nou mod de comunicare, o nouă descoperire, o şarjă. Se ştie de mult că fiecare text îşi conţine propria sa poetică. Nu cred că ar interesa un experiment de utilizare limitată, ci o soluţie întreagă, matură, împlinită, publicată după cuvenită chibzuinţă şi aşteptare. Ideal ar fi ca în fiecare text scriitorul să fie convingător, tema să intereseze, efortul construcţiei originale să aibă sens. Problema se poate pune aşa : ai la dispoziţie zece pagini şi o poveste. În spatele acestei poveşti se află ceva esenţial, un adevăr pentru care ai fi în stare să te baţi în duel. Nu contează dacă ai scris trei mii de pagini sau zece până atunci. Contează dacă sinteza pe care o propui e profundă.

Sunt cuvinte cu care nu pot să nu fiu, în esenţă, de acord, dar dacă editorii de la noi ar fi să le pună la temelia deciziilor pe care le iau când vine vorba de a publica o carte, tare mă tem că mai bine de trei sferturi din manuscrisele publicate azi ar rămâne pe dinafară. Întorcându-mă la scrierea de faţă, ar fi nedrept să nu recunosc că Bogdan Suceavă a reuşit să-mi stârnească interesul pentru temele matematice abordate (într-atât de mult, că am şi răsfoit câteva din sursele bibliografice) şi că e un foarte bun popularizator. Omul e un entuziast şi ştie să te facă părtaş la experienţa lui. E un rezultat, secundar, dar important, al onestităţii intelectuale de care dau dovadă la tot pasul textele din carte.

Din păcate, coperta volumului e oribilă. Noroc că m-am profilat pe cărţi electronice şi mă interesează din ce în ce mai puţin acest aspect. În text s-au strecurat o serie de scăpări, nu neapărat importante, dar a căror eliminare din ediţiile ulterioare ar fi binevenită, mai ales că e vorba de un autor atent la detalii. De pildă, lucrarea postumă a lui Newton A Treatise of the method of fluxions and infinite series, with its applications to the geometry a apărut in 1736, nu în 1737, cum ne spune autorul. În alt loc, Bogdan Suceavă ne spune că „Pe vremea dinastiei Bourbon, singura instituţie unde se putea studia ingineria în Franţa era École Royale du Génie Militaire, de la Mézières”. E iarăşi o afirmaţie inexactă, căci Franţa se mândrea încă de la 1747 cu celebra şi mai vechea École nationale des ponts et chausées, probabil cea mai veche şcoală de inginerie din lume. Nici titlul ales pentru volum nu mi s-a părut nemaimpomenit, ci mai degrabă dezamăgitor, cu „biblioteca” înfiptă ca să dea bine la ’telectuali, dar şi acesta e, la urma urmei, un aspect mai puţin semnificativ.