Parcurgerea textelor din volumul Ceasornicarul dansator de Liviu Drugă
(Tracus arte, 2012) seamănă, iertat fie-mi termenul, cu un masaj prostatic
aplicat imaginaţiei cititorului, invitat să extragă tot ce poate din povestirile aberantastice, cum le-a
subintitulat chiar autorul. Cele vreo 40 de bucăţi, variate ca întindere, au în
comun bogăţia de asociaţii surprinzătoare şi o fantezie căreia scriitorul îi dă
frâu liber, de parcă ar fi scăpat scroafa în lucernă şi mai multe nu. Povestirile
sunt populate de un mare număr de personaje pline de culoare, de la Vericu,
martor şi raisonneur în Aporiile Luminii şi Curcanii-Beznă până
la protagonistul eponim, programatorul sentimental din Incredibila poveste de dragoste a lui Heraclit Ghionoae, de la
constructe mai degrabă fantastice precum Ceasornicarul (dansator) la alcătuiri
aparent mai solid ancorate în realitatea agroturistică precum naratorul din
aceleaşi Aporii...
Faptul că forma pe care o îmbracă
substanţa literară este cea e prozei nu ar trebui să inducă în eroare. Liviu
Drugă compune uneori poeme de dimensiuni variate, de la scurte (Umbra elefantului boem, Noaptea gemea pufoasă peste oraş) până la
medii şi lungi (O comandă de primăvară
nelivrată la timp), unde tropii se extind pe pagini întregi, dând naştere
unei adevărate pletore de imagini delicate, poate uşor desuete şi în orice caz
sensibile. Uneori pe narator (în spatele căruia autorul se ascunde cu puţină
dibăcie) îl ia apa. Iau naştere pasaje cu o cotă însemnată de patetism şi care
au un aer datat, trimiţând parcă la poezia de acum 40-50 de ani, când partidul dăduse liber la lirismul fără
caracter de clasă:
Nu ştiu ce părere aveau pomii, inclusiv bătrânul
stejar, despre noi, dar eu mă simţeam ca şi când aş fi făcut parte din noaptea
aia şi din pomii ăia, şi din iarba peste care se lăsase roua. Dar celorlalţi nu
le-am spus cât de mare, cât de uriaş era sentimentul care mă încerca în
momentele alea.
Liviu Drugă
cultivă cu sârguinţă paradoxul şi de multe ori îi şi iese (Fabrica de Exagerări
Forjate, lectura cărţilor de credit din Gaura
bogatului de Momo, ca să dau doar două exemple din numeroasele posibile).
Bune sunt şi multe din personajele luate „din viaţă”, cu vraisemblance de cartier (precum Piele şi Meclă din Agariciul ca sursă, dar mai slăbuţe sunt
adeseori cele construite ca tipuri mai abstracte, ca poetul de geniu (Un poet de geniu şi Dracul). Deşi piesa favorită a autorului trebuie să fi fost Ceasornicarul dansator (dovadă titlul volumului), mai demnă de
apreciere mi s-a Incredibila poveste de dragoste a lui Heraclit
Ghionoae, care propune nu
doar un personaj remarcabil prin contrastul dintre aparenţa fistichie şi esenţa
sensibilă, ci şi situaţii surprinzătoare, replici târzii la Urmuz. Nu ştiu dacă
prozatorul va reuşi să impună termenul de povestire
aberantastică (cel mai probabil nu), însă prospeţimea multora din texte,
caracterul surprinzător al asocierilor şi sensibilitatea relatării reprezintă
fără îndoială atuuri pe care le va aprecia o bună parte din publicul cititor,
mai ales că sunt la modă tot felul de scrieri fantasy. Dând la o parte zgura ocazională a unor imagini poetice
cam mălăieţe şi săpând în vâna de umor de calitate scriitorul nu va avea decât
de câştigat în cărţile care urmează.
5 comentarii:
Tot respectul pentru experiențele textualiste cel puțin interesante ale lui L. Drugă, dar, ce vă spuneam eu, acum mai o postare, despre scăderea interesului publicului cititor, de la noi, pt. producția literară autohtonă (fapt tradus, volens-nolens, și prin lipsa de comentarii ori dezbateri on-line, de orice fel)? Acum, nu se poate accepta nici ideea pur elitistă, de a se scrie doar pentru un cerc restrâns de inițiați(egal, critici). Încet, încet, vom asista astfel la o "moarte termică"(prin îngheț!) a fenomenului literar românesc, chiar dacă, în timp, se vor mai semnala și reușite individuale notabile. Deoarece, fie-mi permisă comparația, literatura, precum fotbalul, nu poate ființa fără spectatori (lectori). Și-atunci, ca să-l citez pe Vladimir Ilici (și fără pretenția de a căpăta neapărat răspuns), ce-i de făcut?
@ Dinu D. Nica
Ma tem ca de data trecuta pana acum cunostintele mele in domeniul sociologiei receptarii nu s-au imbunatatit, asa ca ma tem ca nu va pot raspunde nici acum :)
Thanks! No problem!
@Dinu D. Nica, dacă îmi permiteţi mie un răspuns (deloc în calitate de autor). Există un potenţial public pentru orice, deci şi pentru literatura română contemporană, singura condiţie de satisfacere a lui este să aibă o ofertă din care să poată alege. Atâta vreme cât primeşte un singur tip, nivelarea acestui public va continua. Deci din când în când unii creatori trebuie să rupă monotonia, să încalce "legea", iar criticii să aibă îndeajuns de multă deschidere şi pricepere pentru a promova şi gira noi modele. Din păcate acum, la noi se merge mai greu din partea autorilor cu inovaţia, iar din a criticilor parcă şi mai greu. Însă eu sunt optimist. :)
Trimiterea la Urmuz e corecta si binevenita, dar se cuvine sa observam ca Liviu Druga scrie un alt tip de suprarealist, el este un spirit ludic prin excelenta, persifleaza tabu-uri, locuri comune si subiecte fierbinti. Vedeti ''Eu mă bazez pe nuditatea dumneavoastră, domnişoară!''
Trimiteți un comentariu