Nu e musai să-i
dăm crezare lui Balzac, care spune că autorul nu inventează niciodată nimic,
dar probabil că aserţiunea e un pic adevărată măcar în cazul romanului Şaman de Adina Dabija (Polirom, 2013).
Falsă sau nu, zicerea francezului ar trebui să-l lase indiferent pe cititor, pe
care ar trebui să-l preocupe numai măsura în care cartea e bună sau proastă.
Zis şi (oarecum) făcut. Autoarea ne propune o scriere în aparenţă
autobiografică, în care o tânără din România postdecembristă îşi face ucenicia
(amoroasă, spirituală, profesională) şi dă piept cu prezentul, dar şi cu
propriile amintiri dintr-o copilărie miraculoasă trăită într-o localitate
ardelenească (Măgina).
Eroina are parte
de o traiectorie în aparenţă banală, cu studii universitare într-un oraş de
provincie, stagiu în presa bucureşteană presărat cu picanterii şi portrete de
inşi din fauna care mişună prin locurile cu pricina (Gălăţanu sau Teo Haiduc,
cei „buni”, dar şi inevitabilii satrapi locali). E un prilej pe care
scriitoarea îl găseşte nimerit pentru a şarja, la limita anecdoticului, prin
confecţionarea unor „fişe de observaţie” numerotate, care vin întrucâtva ca nuca
în perete în raport cu ansamblul. Poveştile de dragoste (cea feciorelnică, cu
Dodo, dar şi unele mai lipsite de sfială, precum cea cu Ştefan, om însurat,
candidat la rolul de bad guy) se
consumă fără foarte multe complicaţii.
„[A]ltele am eu
în sufletul meu” ar zice probabil Adina Dabija, alături de onestul Pristanda.
Mai mult decât dosarul experienţelor mundane ale unei femei tinere, Şaman-ul se va fi dorit consemnarea unui
itinerariu iniţiatic care o poartă pe protagonistă de la Măgina până hăt,
departe, în nordul îngheţat al Canadei. Găsim pe alocuri ecouri din Honigbergerul
lui Eliade (vezi evocarea aventurii învăţatului ungur Körösi Csoma Sándor,
deschizător de drumuri în Tibet), dar şi multă vorbărie cu pretenţii, formulări
sentenţioase („neiubind pe nimeni am început să iubesc”), o teorie a poeziei cu
analogii în metabolismul celular şi multe, multe clişee:
Ne dădeam în grabă jos la staţia lui şi ne
repezeam ca nişte animale flămânde pe scări. Nu mă linişteam decât când îi
simţeam sexul zbătându-se, tandru şi sălbatic, între măruntaiele mele. Apoi
adormeam obosiţi şi bolnavi unul în braţele celuilalt. Adesea ne trezea
telefonul lui Ingrid. Pe fondul conversaţiei lor în germană, din care eu nu
pricepeam o iotă, mă îmbrăcam, îmi aprindeam o ţigară şi plecam sau, mai bine
zis, mă târam, cu inima zdrobită, spre staţia de tramvai.
şi evocări de entităţi
evanescente care sfârşesc prin a plictisi:
Am amuţit, pentru că prin faţa ochilor mei a
defilat un fel de nălucă de abur care a rămas suspendată în faţa ochilor mei
până am clipit. Era ca o ţesătură foarte delicată de abur, rotund, cu nişte imperfecțiuni,
găuri, adâncituri şi excrescenţe, unele mai luminoase, altele mai întunecate, care
palpita în jurul unei lumini. Pentru o secundă, mi-a fost dat să-mi văd forma
sufletului. În acelaşi moment năluca s-a tradus instantaneu în limbaj
senzorial, arătându-mi-se pe dinăuntru şi pe dinafară în acelaşi timp. M-a
traversat un fior care mi s-a scurs din piept spre centrul pelvisului,
înşurubându-se înăuntru, în centrul ancestral al fiinţei mele, cel de dinainte
de a mă naşte, ducându-mă într-un timp imemorial, pe care l-am văzut şi l-am
uitat simultan.
Aventura canadiană,
care alcătuieşte ultima treime a volumului, nu-i mai bună decât restul cărţii
şi diferă de el mai ales prin personajele ciudate introduse cu largheţe (rusul
Ivan, vagă pastişă dostoievskiană, înţeleptul Père Joseph sau Jean-Claude, unul
din vârfurile unui triunghi amoros pe care eroina nu-l poate rata). Avem parte
de o aproape permanentă pendulare între presupusul plan al realităţii şi unui
al ficţiunii fantastice, dar prozatoarea nu reuşeşte să fie decât arareori imprevizibilă. Un Paulo Coelho feminin, ar putea remarca unii din cititori. Da,
dar măcar brazilianul are geniu comercial, ar zice alţii. Şaman-ul Adinei Dabija e o carte mediocră, care ratează puţine din poncifurile
care minează literatura contemporană.
5 comentarii:
Recomand o carte atractiva nu numai datorita titlului, dar mai ales problemelor existentiale puse, si nu numai.
Romanul se numeste Mireasma trandafirilor salbatici, de Sorina Popescu
http://www.librarie.net/carti/189247/Mireasma-trandafirilor-salbatici
@ Stefania
Va multumesc pentru comentariul dvs. perfect incadrabil in categoria "nuca-n perete".
Ce anume se incadreaza in categoria "nuca in perete"? Se scrie cumva in articolul de fata despre avioane supersonice si eu nu m-am prins?
Pe un blog in care se vorbeste despre beletristica, n-am facut decat sa vin si eu cu o propunere de carte. Cat despre recenzia cartii Adinei Dabija, ce pot sa spun decat ca este realizata foarte bine. Asta asteptai sa spun?
@ Stefania
De fapt va facusem un compliment, dar dvs. (in mod cu totul regretabil) nu l-ati receptat ca atare :)
Eu insa l-am primit cu mare placere pe al dvs. si va multumesc.
Am citit de curand acest roman forte bine primit de critica. Am fost surprins cat de multe clisee a putut a utilizeze tanara scriitoare. Am avut impresia ca aceste critici pozitive mizau poate pe un viitor roman, mai putin teribilist.
Trimiteți un comentariu