Călăul Tito şi sosiile sale literare (II)

Am văzut în prima parte a acestei postări câteva din mostrele de înfierare a lui Tito după declanşarea conflictului cu Cominternul. Limbajul folosit, de o extremă violenţă, nu era decât o transpunere verificată a unor formulări oficiale, cu preluarea mimetică a epitetelor aplicate de propagandă. Încheiam postarea spunând că din păcate lupta împotriva călăului Tito nu s-a redus la această retorică, ci s-a concretizat în multă suferinţă omenească. În România, ca şi în celelalte ţări frăţeşti, au avut loc zeci de mii de epurări, adesea urmate de detenţii şi persecuţii. La noi, au fost strămutaţi cu domiciliu forţat în Bărăgan peste 45.000 de sârbi din Banat, iar zona de frontieră cu Iugoslavia a căpătat statutul unei adevărate zone de militarizate. Mulţi oameni şi-au pierdut viaţa ca urmare a acţiunii grănicerilor.

În volumul Poezia nouă în Republica Populară Română găsim o poezie de Ioanichie Olteanu intitulată Grănicerii, care începe aşa:

De la Belgrad către noi

umblă zvonurile roi

c-ar porni domnii-n război.

Dar nu umblă cum se umblă,

ci vin seara pe la umbră,

şi vin noaptea pe furiş

cu spionii prin tufiş.

şi continuă:

Şi-ar trimite Tito câinii

la-nceputul săptămânii,

la-nceput şi la gătat,

peste graniţă-n Banat

Noroc cu grănicerii, mereu la datorie:

Stau pe viscol, stau pe ploaie,

viscolul nu mi-i îndoaie,

ploaia-i bate nu-i răzbeşte,

vântul din loc nu-i clinteşte.

Poezia (interminabilă) celebrează grănicerul neînfricat, muncitor şi viteaz, care apără ţara de uneltirile josnice ale lui Tito. În Autobiografie, Nicolae Tăutu (cunoscut mai târziu prin câteva romane poliţiste în care „organele” se opun uneltitorilor străini) ni-l prezintă pe grănicerul Radu A. Ion. Aflat în post, acesta detectează prezenţa a doi spioni titoişti:

De ce s-ascund ? Cu umbletul furiş,

Sălbăticiunea numai se strecoară;

Mi-e drag al ţării noastre luminiş

Şi n-am să-l las călcat de nicio fiară!

Cei doi au tras! Mişelnic, pe trăgaci

Mâna lui Tito crud a apăsat!

Ion, rănit, se sprijini de fagi...

- Nu cade fără luptă un soldat!

În Radu A. Ion a tras, prin procură, însuşi Tito, rănindu-l mortal, dar acesta, cu ultimele puteri, reuşeşte să oprească inamicul:

În zori, când comandantul de pluton

I-a strâns la pieptu-i trupul lui rănit,

Ca unui frate raportă Ion:

Tovarăşe... eu . . . i-am... oprit!

Apoi bătaia inimii uşor,

S-a scurs în lan cu rouă plină.

Dar pumnul lui veghea necruţător

Strâns încleştat pe carabină.

Odată cu moartea lui Stalin, zâzania cu Tito se stinge treptat. Conducătorul iugoslav se întâlneşte cu Gheorghiu-Dej în 1956, la Belgrad şi la Bucureşti. A urmat aproape un sfert de secol de miere, până în 1980, la moartea lui Tito, punctat de îmbrăţişări şi pupături frăţeşti cu Dej şi cu urmaşul acestuia, Ceauşescu. Ironia istoriei: există şi opinii potrivit cărora conflictul dintre Tito şi Stalin a fost o înscenare din care să aibă de câştigat ambele părţi, permiţându-le să se răfuiască în voie cu adversarii (vezi aici). 


Caricatura este reprodusă din Cuplete şi scenete umoristice - Almanah 1950 (vezi aici). În volumul lui Stelian Tănase Elite şi societate. Guvernarea Gheorghe-Gheorghiu-Dej 1948-1965 se găsesc multe informaţii legate de conflictul cu Tito.