Viniciu Gafiţa - Întâmplările Marianei

Probabil că numele lui Viniciu Gafiţa, odinioară demnitar cultural destul de important (redactor-şef la Editura Ion Creangă) nu e reţinut de istoriile literare decât în note de subsol sau în enumerările care vin înainte de „şi alţii” . Probabil pe drept cuvânt, căci e vorba de un scriitor mediocru, care nu pare să fi lăsat nimic memorabil în domeniul lui de predilecţie, literatura pentru copii. Până şi în semideşertul de acum 50 de ani găsim cu uşurinţă autori mai buni, capabili să suprapună o poveste atrăgătoare zgurii ideologice care sufoca încă o bună parte din domeniu. Întâmplările Marianei este un volumaş apărut în 1961 la Editura Tineretului ilustrat cu discreţie de Clelia Ottone, grafician care a făcut carieră în genul respectiv.

Protagonista cărţii e o păpuşă botezată iniţial Mariana, care trece printr-un şir de întâmplări destul de întortocheate şi cam fără cap şi coadă, pe care nu merită să pierdem tipul relatându-le, căci riscăm să plictisim cititorul mai rău decât trebuie s-o fi făcut însuşi Viniciu Gafiţa la vremea respectivă. Important e că biata jucărie trece din mână în mână, e pierdută, găsită şi iar răs-pierdută şi (re)regăsită, iar în intervalele de linişte produce bucuria câte unei fetiţe (Ionica, Sanda, Măriuca etc.) Nu am cum să ştiu cât de mult îi vor fi încântat pe copiii din epocă toate aceste peripeţii, dar noi putem să aruncăm o privire relaxată asupra componentei ideologice, pronunţată şi inconturnabilă, care sapă brazde adânci în text. Rezultă pasaje de-a dreptul savuroase, de un ridicul măreţ pentru cititorul care are o cât de vagă idee despre comunismul anilor 1950-1960.

Găsită de un paznic în Cişmigiu, Mariana e predată unui miliţian care o aduce la secţie şi o aşază pe un dulap din camera de arest, prilej pentru o descriere idilică:

Acolo [în camera de arest] ardea un bec albastru, tare plăcut, şi păpuşa începu să se uite curioasă în jur. Şi camera aceasta era la fel de frumos zugrăvită şi curată ca şi cealaltă. Era şi aici o masă cu două scaune, o canapea şi un fotoliu. Pe canapea stătea întins un bărbat şi sforăia. Un altul dormea în fotoliu. Păpuşei [sic] nu-i venea deloc să creadă că aici e la miliţie şi că cei doi sunt arestaţi. Erau îmbrăcaţi bine, chiar elegant. Nu erau legaţi şi dormeau ca la ei acasă.

Este de bună seamă o descriere-document; nu ştiu câte opere literare româneşti mai descriu camere de arest la miliţie şi - mai ales - în termeni aşa de idilici. E însă vorba doar de o haltă pe itinerariul întortocheat al păpuşei. Miliţianul o predă la biroul de obiecte pierdute de la Gara de Nord, unde eroina ajunge colegă de cameră cu nişte cuţite, un ciocan, un volum de Ion Creangă, o pălărie şi alte asemenea obiecte banale. Noapte acestea toate prind viaţă şi istorisesc întâmplările prin care au trecut. E ca la oameni: unele sunt de origine sănătoasă, altele mai puţin. De exemplu, unul din cuţite e rău, căci a aparţinut unui hoţ care tăia cu el buzunarele păgubaşilor, dar celălalt e bun, fiind de fel al unui cioban care tăia cu el pita şi slana binemeritate după muncă. Ciocanul, obiectul-fetiş al unei întregi epoci, e destul de vechi şi temeinic ancorat în realitatea social-politică:

- Eh! mie-mi spuneţi? zise ciocanul oftând din adâncul mânerului său lung. Eu toată viaţa am muncit. Întâi am fost în nişte ateliere mari, unde lucram cu muncitorii. Se chema Griviţa atelierul acela şi nu este departe de aici. Am trecut prin mâna a trei fierari. Băteam fierul înroşit şi-l prefăceam în osii pentru vagoane. Pe atunci muncitorii o duceau greu de tot. [...] Erau nişte „patroni”, mai mari peste uzină, care furau toţi banii muncitorilor. Iar ei munceau câte paisprezece ore pe zi - de dimineaţă până seara.

Întrerup aici tirada ciocanului, care continuă de altfel cu relatarea ciocnirilor sângeroase cu zbirii „patronilor”. Important e că păpuşa are şi ea posibilitatea de a-şi povesti viaţa, începută într-un „oraş de la marginea ţării”, unde „trăiesc la un loc români şi unguri şi germani”, probabil Aradul, cunoscut pentru fabrica lui de păpuşi. Jucăria a luat naştere dintr-o cooperare în producţie corectă politic între un român (Ion), o lucrătoare maghiară (Marika) şi una germană (Lotte). De la gară Mariana ajunge în mâinile unui anume Anton Prisăcaru, ţăran din Lunca Mare, „fruntaş în gospodăria colectivă «Octombrie Roşu»”. , mai precis la Măriuca, fetiţa colectivistului. Viaţa la Lunca Mare e idilică, oamenii sunt cu toţii curaţi şi îmbrăcaţi ca la oraş, singurul detaliu care îi deosebeşte de orăşeni fiind specificul agricol al muncii. O tuşă groasă de mitologie comunistă ţinând de aşa-zisa eliminare a diferenţelor dintre sat şi oraş, foarte dragă ideologilor din vremea aceea.

Călătoria păpuşii e (şi) o (re)descoperire a propriei identităţi. După ce fusese botezată temporar Floricica de mica ei proprietară din sat, ea ajunge după lungi şi nesărate ocoluri înapoi la Sanda, fetiţa care o pierduse în Cişmigiu. Întâmplările Marianei alcătuiesc un fel de ciclu al păpuşilor în natură în care nimic nu se pierde, nimic nu se consumă, totul se transformă, toate astea pe fondul unor invarianţi ideologici pentru a căror relaxare nu venise încă vremea.