☺☺ Gabriel H. Decuble - Tu n-ai trăit nimic

Dacă ar fi scris în vremurile noastre, Camil Petrescu ne-ar fi oferit poate, în locul prăfuitelor „dosare de existenţă”, nişte e-mailuri schimbate între Doamna T şi aspiranţii la farmecele ei, iar Emilia şi-ar fi oferit serviciile pe un site de profil. Anii ‘30 ai secolului trecut nu sunt însă al doilea deceniu al secolului XXI. La fel de adevărat e şi că Gabriel H. Decuble, autorul romanului Tu n-ai trăit nimic (Cartea Românească, 2014) nu e aceeaşi persoană cu cel care a scris Patul lui Procust. Aşa stând lucrurile – şi oprindu-ne aici cu comparaţiile mai mult sau mai puţin forţate – nu ai cum să nu constaţi că scriitorul contemporan a depus un travaliu deosebit de intens pentru crearea senzaţiei de autenticitate. Romancierul e la ani-lumină de omniscientismul clasicilor de secol XIX, ba chiar se răsfaţă introducându-se în discurs pe post de personaj episodic evocat, bineînţeles, de altcineva.

Suntem aşadar în România zilelor noastre, iar ceea ce ni se pune dinainte este, totuşi, un dosar, însă unul de procuratură. Firesc, am zice, ba chiar naratorul, procuror detaşat de la controversatul DNA ne spune, în Epilog, că „România va deveni în curând o republică a procurorilor, după modelul Italiei anilor ’90.)” Imagine sinistră, dar şi mai sinistru e, în esenţă, conţinutul dosarului, în care i se aduc tot felul de acuzaţii grave unui tânăr (Emil Blaj), învinuit de trafic de droguri, şantaj şi alte grozăvii. Ar fi de fapt o înscenare judiciară, un mecanism brutal şi opresiv căruia îi cade victimă băiatul, care sfârşeşte prin a se sinucide.

Povestea, nu foarte complicată, se desfăşoară pe un fundal negru pe care îl prevesteşte de la bun început coperta. Emil e în ultima clasă de liceu şi e departe de a fi un adolescent rău, chiar dacă e cam de capul lui, fiind orfan de tată şi cu mama plecată la muncă în Spania. Protagonistul poveştii are ambiţii literare şi scrie proză. Se îndrăgosteşte de Selena, elevă la Lazăr, începe o metamorfoză emo care nu-i aduce mare lucru, în afară de nişte picioare murdare de negru de pe nişte jeans de proastă calitate. Grosul textului e format din corespondenţa electronică dintre Emil şi George, prieten din copilărie plecat cu familia (tot) în Spania. Tot de la dosar şi asta. Sunt pagini de confesiune la care cel plecat răspunde greu şi puţin, nu total lipsite de farmec şi abilitate lexicală, însă prea puţin convingătoare din punct de vedere literar. Apoi, pagini peste pagini de postări de pe blogul lui Emil (cu comentariile respective, adesea savuroase şi cu aspect de verosimilitate). Cel cu picioarele pe pământ e până la urmă „spaniolul” George, care scrie într-un mesaj următoarele rânduri:

Vezi tu, asta este problema majorităţii blogerilor: se plâng că nu le sunt accesate paginile, cad în depresie pe chestia asta, dar dacă ei bagă numai minciuni din astea sau dau copy-paste la greu, atunci de ce să fie citiţi? Din păcate, situaţia nu e cu mult diferită la tine, frate. Ia măsuri, te rog, dacă vrei să te citesc, atunci scrie chestii valabile! (totuşi, ţi-am lăsat un comment acolo, de încurajare, ca să vezi că-ţi sunt prieten adevărat.)

Numai blogger să nu fii, întrebaţi-mă pe mine. Până la urmă mai există, înţeleg din dedicaţia romanului şi din aluzii făcute pe parcurs, o miză evocatoare, alături de cea etică/estetică propriu-zisă. Pentru cititor, rezultatele sunt în cel mai bun caz amestecate. Tu n-ai trăit nimic e o lectură cu care unii îşi vor pierde, poate, o după-amiază, dar care rămâne una din multele cărţi care apar azi la noi şi cam atât.

Ideea de a citi cartea mi-a fost dată pe Facebook de colegul nostru Jovi, căruia îi mulţumesc pe această cale.

Ut pictura... dar nu întocmai

Dintr-un interviu cu Matisse luat în 1945 de criticul Léon Degand:

Fără îndoială, trebuie să pictezi aşa cum semnezi, fără constrângeri. Acrobatul îşi execută numărul cu uşurinţă şi în aparenţă fără efort. Să nu pierdem din vedere acel lung travaliu de pregătire care i-a permis să ajungă la acest rezultat. La fel şi cu pictura. Posesia mijloacelor trebuie să treacă de la conştient la inconştient prin intermediul lucrării şi abia atunci poţi lăsa impresia de spontaneitate.

Pictura cere organizare prin mijloace foarte conştiente, foarte coordonate, la fel ca în celelalte arte. Organizarea forţelor – culorile sunt forţe – la fel ca în muzică organizarea acordurilor. Dar să nu confundăm pictura cu muzica. Acţiunile lor sunt numai paralele. N-ai cum să ştii cum să transpui în pictură simfoniile lui Beethoven.

Când eram tânăr cântam la vioară (adică până la vârsta de cincisprezece ani, spune secretara lui). Am vrut să ating un nivel tehnic prea complicat şi am ucis sentimentul. Acum prefer să îi ascult pe ceilalţi.

Citatul este luat din Jack D. Flam, Matisse on Art (traducerea mea). Imaginea reproduce tabloul Muzica din 1939 (de aici).

☺☺ Andrei Pogorilowski - Nic Studeno. Al doilea cartuş

Caragiale nu ne spune mare lucru despre ce căuta neamţul în Bulgaria, lipsind poate literatura noastră de o relatare interesantă; în Nic Studeno. Al doilea cartuş (Cartea Românească, 2013) Andrei Pogorilowski are grijă să ne spună mult mai munte despre ce căuta un bulgar în România, mai apoi în Franţa şi iar în România. Romanul e tocmai povestea „fiul rătăcit al unor ţărani bulgari de la marginea Olteniei” care purtase, iniţial, numele de Nikola Studenov, pentru ca în ultima parte vieţii să şi-l schimbe în cel al eroului eponim. Este, aşadar, un tânăr cu origini nu tocmai aristocratice, dar bine înzestrat de la natură cu tot felul de însuşiri, fizice şi intelectuale, ba chiar şi cu acel noroc pe care îl au personajele din comediile burleşti şi care îi ajută să treacă cu bine prin situaţii care ar putea fi tragice dacă n-ar avea o aparenţă de caraghioslâc.

Prima parte a cărţii – o scriere destul de simetrică, de altfel – e un adevărat Bildungsroman. Născut cu câţiva ani după război, se formează în Craiova anilor 1960 şi este, în ciuda lipsei de tradiţie intelectuală, însetat de studiu. Nimereşte în siajul unui grup de domni din vechiul regim care aveau un salon de conversaţie sui generis  (aşa-numita „tolbă cu poveşti”, vagă reminiscenţă a galeriei cu viţă sălbatică a lui Ţoiu). Experienţa îi va prinde bine, pentru că îi va permite să se cizeleze; de asemenea, ea îi prilejuieşte întâlnirea cu domnul Teiu, fostul legionar, care îl va ajuta să fugă din România traversând Dunărea înot. Tot la partea de formare trebuie incluse şi căutările erotice soldate cu eşecuri tragicomice (episodul Deliana) sau cu catastrofe precum incendierea ţigăncii care îl iniţiază pe tânăr, episod care aminteşte de distrugerea casei Irinucăi din Amintirile... lui Creangă.

Această primă secţiune este de altfel şi cea mai bine realizată. Romancierul stăpâneşte bine tehnica povestirii, ştie să istorisească cu umor şi nu fără miez lexical. Se conturează un protagonist ce aduce oarecum cu Ilie Cazane al lui Răzvan Rădulescu (despre care am scris aici). Câteva episoade sunt memorabile; reţinem întâlnirile cu securiştii vechi şi mai noi şi nu în ultimul rând celebra semnătură care iţi permite să nu fii tras la răspundere când ţi-o pui pe documente.

Evadat din România comunistă, Studeno(v) ajunge la Paris, face trei doctorate la universităţi occidentale şi devine o ciudată combinaţie între un gigolo iubitor de femei şi maşini puternice şi un academic serios şi aplicat. Verva din primele zeci de pagini ale cărţii se cam stinge; asta nu pentru că autorul n-ar continua să ne bombardeze cu întâmplări şi păţanii care de care mai fistichii, ci pentru că el cedează tentaţiei de a şarja în permanenţă, de a îngroşa lucrurile şi de a creiona noi şi noi personaje minore, rămase nefinisate pe la margini. Lui Nic Studeno revenirea în patrie după decembrie 1989 nu i-a priit; personajul, angajat într-o carieră didactică la una din universităţile prăsite de foştii securişti, sfârşeşte rău. Bine nu i-a făcut repatrierea nici romanului al cărui erou e Studeno, iar cititorul poate rămâne cu regretul că o carte care se arăta promiţătoare nu şi-a onorat până la capăt angajamentul estetic.

Fact checking

Celebrul film indian din anii 1950 în care Raj Kapoor joacă rolul unui outsider sosit la Bombay în căutarea succesului, producţie care a stârnit entuzisamul publicului românesc de acum câteva decenii, se numea Articolul 420, nu Articolul... 429, aşa cum apare el pomenit în roman în legătură cu o întâmplare altminteri hazoasă. 

Dimény István - Ionică, maimuţoiul şi plastilina

Tradusă (probabil şi binişor adaptată) de Mircea Sântimbreanu, autor de cărţi pentru copii renumit în epocă, cartea Ionică, maimuţoiul şi plastilina a autorului maghiar Dimény István apare în 1965 la Editura Tineretului. E un miniroman de aventuri, cu numeroase întâmplări şi destui eroi, unii din lumea animalelor. Protagonistul, Ionică, e un băieţaş care se putea considera, în comunism, de familie bună, căci locuieşte într-un cartier de blocuri dat în folosinţă cu numai şase luni în urmă, iar părinţii lui sunt muncitori. Copilul se joacă, în buna tradiţie a anilor 1960, de-a cosmonautul (mitologia cuceririi cosmosului e, desigur, un topos prezent până la saturaţie în literatura vremii). Şi probabil că ar fi continuat să se joace de-a pionierii spaţiului până la ultima pagină dacă n-ar fi apărut un vecin cam ciudat, Sandu Sandu, care nu are numai un nume obţinut printr-o reduplicare perfectă, ci şi un titlu pe măsură, fiind doctor-doctor, adică deţinător a două doctorate.

Exasperat de zgomotul îngrozitor produs de Ionică în joaca lui de-a călătoria interplanetară, Sandu Sandu îi face cadou o cutie cu plastilină şi îl invită să treacă la modelat figuri. Este punctul de inflexiune în existenţa (ludică) a băiatului. Începutul e totuşi lipsit de prea mult entuziasm, căci Ionică crede că plastilina se va transforma în figurinele dorite la o simplă comandă, ceea ce nu se întâmplă - nici n-ar fi permis-o etica muncitorească. Gata să abandoneze lupta, copilul încearcă să se joace ba cu Tereza grasa, o vecină corpolentă şi care vine mereu de la piaţă cu sacoşele pline, ba cu administratorul de bloc, dar fără succes. Tot la doctor-doctor ajunge, iar acesta îl va expedia într-o adevărată călătorie iniţiatică în care va întâlni tot felul de animale, ba o girafă, ba un iepure curajos, ba un leu fricos ca în Vrăjitorul din Oz, ba un cangur. Firesc de fapt, pentru că paşii îl poartă la grădina zoologică.

Acum începe cariera de moderator în plastilină a lui Ionică. El fixează în acest material precar siluetele animalelor întâlnite şi se pregăteşte să participe la un concurs pentru „cele mai reuşite  modelări de animale” organizat de o aşa-zisă asociaţie a animalelor pădurii. În calea câştigării concursului nu par să existe obstacole serioase... când apare un rival misterios, Şmecherilă saşiul, care îl sfidează şi îl provoacă la un duel de specialitate. Nici vorbă să poată afla cine e challengerul, acesta nu se arată la faţă, mulţumindu-se să trimită bileţele cu mesaj sfidător:

Avem de a face cu un adevărat personaj de tip Nemesis, ca în scenariile hollywoodiene, hărţuitor nemilos al protagonistului, căruia încearcă să-i compromită cu orice chip şansele de reuşită. Noroc că, tot ca într-un film american de acţiuni, totul se termină cu bine. Se dovedeşte că Şmecherilă, de felul lui un maimuţoi lăudăros, e un simplu imitator care nici măcar nu joacă după regulile jocului, încercând să trişeze ajutat de vulpe. Concluzia tărăşeniei o trage - doctoral şi pisălog - Sandu Sandu, care ţine o mică predică cu lungă bătaie etică şi estetică şi cu un vizibil exces de virgule:

– A imita e un obicei maimuţăresc, spuse, privindu-l sever pe Şmecherilă. [...] Schimbul de experienţă e cu totul altceva, declară doctorul. E drept că maeştrii învaţă unul de la altul, prin schimb de experienţă. Numai cine învaţă, gândeşte! Cine imită, nu-şi pune mintea la contribuţie. Maimuţăreşte, n-are o contribuţie personală. De aceea figura modelată de Şmecherilă e nereuşită şi caraghioasă.

Doctorul îşi ridică degetul arătător.

– Să nu imiţi niciodată pe nimeni. Învaţă, dar fii tu însuţi şi gândeşte, încheie Sandu Sandu.

După aşa o cuvântare, lui Ionică nu-i rămâne decât să se trezească, deoarece totul fusese evident numai un vis pe care îl avusese ațipind în aşteptarea unei vizite la... grădina zoologică.

 Volumul este frumos ilustrat cu desenele lui Eugen Taru.

☺☺☺ Maria Banuş - Însemnările mele (1927-1999)

M-am luptat în această vară cu mamutul de peste 1500 de pagini (digitale) reprezentat de Însemnările mele (1927-1999), jurnalul intim ţinut de Maria Banuş timp de peste şapte decenii (Cartea Românească, 2014). Ar fi totuşi ipocrit să mă plâng şi să nu recunosc că a fost o lectură de cele mai multe ori interesantă (pe alocuri, pasionantă de-a dreptul), aşa că timpul alocat cărţii n-a fost pierdut. Materialul, extrem de bogat, nu poate fi expus într-o simplă postare de blog, aşa că mă limitez la câteva observaţii fără vreo pretenţie de rigoare sau obiectivitate.

Sunt, desigur, două mari etape corespunzând în mare celor două volume ale ediţiei tipărite. E mai întâi perioada primei tinereţi, de până în 1944-1945, când poeta debutează cu promiţătorul volum de versuri Ţara fetelor (1937), îşi face studiile şi activează în mişcarea comunistă clandestină. Sunt anii unei iubiri intense şi devoratoare pentru Zaharia Stancu, un bărbat atrăgător şi cu o imagine foarte diferită de cea propagată decenii la rând de manualele şcolare. Cum viitoarea scriitoare are nu doar un trup care cere să i se dea ce e al lui, ci şi o minte scormonitoare, există şi un bărbat care răspunde acestor cerinţe, în persoana lui C.I. Gulian („Richi”). În fine, cel de al treilea bărbat din viaţa Marioarei este cel cu care se căsătoreşte, Sorin, inginer constructor, soţ devotat şi atent, dar incapabil să stârnească mari pasiuni.

Am putea spune că în bună măsură textura Însemnărilor... se obţine din întreţeserea notelor despre cei trei. Richi, intelectual cu bune studii filozofice în Franţa, exercită la început o adevărată fascinaţie asupra prietenei sale; devenit ulterior, în anii 1950, tartor al vieţii academice, el îşi dezvăluie personalitatea meschină şi îngustă, deşi relaţiile cu memorialista de prelungesc, cu hopuri, până după 1990. Ar fi, schimbând ce e de schimbat, o relaţie echivalentă, chiar dacă de durată mult superioară, cu cea dintre Jeni Acterian şi Emil Cioran. Sigur că între C.I. „Richi” Gulian şi iconoclastul naeionescian e o diferenţă de câteva clase, dar cuplul Marioara-Richi reproducea, pe partea stângă a ideologiei din perioada interbelică, ceva din perechea spirituală Acterian-Cioran. Nici relaţiile cu Zaharia Stancu nu au parte de happy end, mai ales din cauza acestuia, cinic, cupid şi egoist, chiar dacă înzestrat cu farmec şi inteligenţă. Anii de comunism acţionează şi aici, ca şi la Gulian, ca un revelator al racilelor individuale. Noroc cu Sorin, soţ credincios şi tată bun al celor doi băieţi, Petre şi Tudor (născuţi imediat după război), cu care poeta conviețuiește până la adânci bătrâneţi.

Cea de a doua etapă a Însemnărilor... este cea cuprinsă între 1945 şi 1999. În partea ei de început (zisă Hronicul feciorilor) ea reprezintă o operă colectivă, căci în caiet scriu nu doar autoarea, ci şi Sorin sau mama Mariei Banuş. Sunt pagini consacrate primilor ani de viaţă ai copiilor. Se trece foarte repede peste anii de stalinism (1949-1955), probabil din cauza lipsei de timp şi – cine ştie? – de teamă că notaţiile intime ar putea cădea pe mâna cui nu trebuie. Sunt anii în care Maria Banuş activează intens în domeniul social-politic şi îşi dobândeşte renumele de scriitoare comunist-stalinistă. Această faimă tristă şi (să nu ne ferim de cuvinte) meritată o va urmări decenii de-a rândul, chiar după liberalizările succesive din perioada 1956-1971. Autoarea are parte de traiectoria multor intelectuali evrei: oameni iniţial sincer ataşaţi cauzei, persecutaţi în anii regimului antonescian, aflaţi în primele rânduri ale activităţii politice în anii cei mai siniştri ai comunismului, daţi la o parte ulterior în momentul în care se impune linia naţional-comunistă iniţiată de Gheorghiu-Dej şi continuată de Nicolae Ceauşescu.

E firesc aşadar ca a doua mare secţiune a memoriilor să fie impregnată de regrete, frustrări şi diatribe, deopotrivă la adresa celor de-o vârstă, dar români (Beniuc, Jebeleanu) sau a lupilor tineri (Nichita Stănescu, Ana Blandiana sau Fănuş Neagu). Nu scapă de încondeiere nici coreligionari precum colegele poete Veronica Porumbacu şi Nina Cassian sau criticul Ov. S. Crohmălniceanu, al căror oportunism nu e trecut cu vederea de autoare. Pentru cei interesaţi de istoria micii noastre lumi literare, paginile alcătuiesc un redutabil compendiu de informaţii, nume şi observaţii, cu sute de episoade şi întâmplări, adevărată comedie de moravuri a deceniilor şapte-nouă ale secolului trecut. E păcat că editorul, care părea iniţial pus pe fapte mari, cu note detaliate la primii ani, îşi diminuează treptat până la dispariţie prezenţa şi ne lasă de multe ori în ceaţă în legătură cu numeroase prescurtări sau nume.

Lăsând la o parte istoria „mare”, consemnată în detaliu în carte, ne putem fixa atenţia pe microuniversul familiei, bine reprezentat şi el. Găsim în Însemnări... multe note despre rude (mamei şi bunicii materne le sunt consacrate multe pasaje) sau despre o lume de prieteni şi cunoscuţi azi uitată, de asemenea, paragrafe remarcabile despre boală şi decrepitudine. Din acest univers „intim” am pescuit următoarele rânduri, scrise în 1927 (la 13 ani), un autoportret al adolescentei care prefigurează cam tot ce va urma:

Ar fi inutil să mă mai descriu, când am să fiu mare sau bătrână (adică, fată bătrână) şi o să-mi cadă în mâini acest caiet o să ştiu să-mi aduc aminte figura din copilărie pentru că o să fie şi peste 20 tot aşa urâtă ca şi acum, poate mai pocită, mai zbârcită. Eu n-am nici o speranţă să mă fac mai frumoasă: gura rămâne tot în formă de bot şi cât o gură de cuptor, ochii rămân tot mici şi spălăciţi, nasul tot lat, fruntea tot mică şi păroasă, părul rar şi unsuros iar pe deasupra, ca o binefăcătoare pulbere roşiatică, pistruiaşii de jidăncuţă. N-ar fi nimic dacă numai asta ar fi partea urâtă, dar mai sunt şi mâinile şi picioarele care încadrează acest tablou simpatic al persoanei mele. Nişte ciolane păroase (mai bine zis împădurite), lungi şi a căror culoare variază după climă: când roşii, când vinete. Iar la vârf, ca un ultim ornament, sunt degetele degerate şi bătătorite. Deşi nu am vrut, totuşi nu am putut să mă stăpânesc de a nu face portretul acestei fiinţe căreia, dacă-i adaugi un corp făcut din oase şi piele şi o minte, să nu mai dea Dumnezeu ce tâmpită, se numeşte Marioara Banuş.

Deşi reprezintă o lectură solicitantă, Însemnările... Mariei Banuş sunt un document uman şi artistic interesant, chiar şocant pe alocuri. Editorul ar fi putut opera unele tăieturi (scurtând, de exemplu, interminabilele pagini despre figurile umane din Valea Jiului), dar cine are răbdare este răsplătit. Sigur că nimeni nu învaţă niciodată nimic din felul în care îşi trăiesc alţii viaţa, dar modul în care şi-o relatează, memorialistic, unii, poate ascunde delicii literare. Nu mi-am propus să controlez acuratețea informației din text (ar fi de altfel o sarcină ce ar cere o mare erudiție), dar nu pot să nu semnalez o scăpare amuzantă a autoarei: Candiano Popescu (personaj celebru, care dă și numele unei străzi bucureștene) nu e un general din Primul Război Mondial, ci părintele republicii de la Ploiești și viitor aghiotant al lui Carol I.

Un compozitor „eliberat de influenţe formaliste”

Printre artiştii evrei pe care îi cunoaşte şi pe care îi vizitează Maria Banuş în anii războiului se numără şi Alfred Mendelsohn (1910-1966), compozitor interesant şi plin de idei la vremea aceea. Episodul de mai jos, petrecut în 1943, într-o perioadă de persecuţii rasiale a căror temă apare în conversaţie („exodul în Transnistria), e notat în Însemnările... poetei:

La Alfred Mendelsohn acasă, în strada Vulturi. O locuinţă modestă, antreu întunecos, încărcat de mobilă. Camera, şi ea, supraîncărcată, cu mobilă greoaie, pian, maldăre de partituri. Compozitorul e gras, blond, bucălat, ciuf mare, râs facil, din când în când subţire, în falset. Bonom, comunicativ. Clocoteşte de proiecte. Arată ca un uriaş prunc din ţara giganţilor. Din 1937 până-n 1940 a fost ofiţer activ. Până-n 1937, corepetitor stagiar la operă. Nu l-au definitivat. Dacă se boteza, îl definitivau. Nu ştie bine de ce n-a făcut-o. Probabil din cauza lui taică-său care, deşi nu e bigot, s-ar fi necăjit.

Îmi cântă la pian câteva motive din muzica pentru Bucureştii copilăriei. Îmi vorbeşte cu pasiune şi competenţă despre oratoriu. Vrea să scrie un oratoriu laic şi i-ar plăcea să colaborăm, să-i dau textul. Personajele recită şi cântă într-o desfăşurare statică. Ceea ce-mi spune despre oratoriile moderne e aproape o prelegere. Nevoia cuvântului, resimţită de compozitori, mai ales după corul din a noua cuvânt, în incantaţiile magice. Carmen şi charme au aceeaşi origine: vraja formulelor magice. Instrumentul singur nu ne mai satisface. El nu poate spune tot. Cuvântul aduce sensuri noi. Textul are o mare importanţă în muzica modernă. Richard Strauss a scris pe texte de Hofmannsthal. Schoenberg cu ale lui Gurrelieder a adus o nouă formulă de operă. Se reprezintă foarte rar din pricina orchestrei enorme. În stânga şi dreapta sunt corurile. În faţă, doi actori recită. Din fund, de pe o estradă, coboară ceilalţi, vin şi ei în prim plan şi cântă, în atitudini hieratice, fără să privească. În Oedipus Rex al lui Stravinski, actorii apar unii în frac şi joben, femeile în rochii de seară, alţii în togă, pe coturni, pentru a sugera ceea ce rămâne imuabil în devenirea umană.

Ceea ce-i propun eu, tematic, e prea vag, prea nebulos. Trebuie ceva precis. Atenţia publicului trebuie direcţionată, polarizată.

— Dar Exodul în Transnistria, îl întreb, crezi că ar putea fi baza unui oratoriu profan? E o temă care mă obsedează şi care ne stă multora la inimă. Dar mă gândesc că în viitor nu va interesa, nu va fi pe linia nouă a artei.

— De ce? se miră el. Arta nu se va schimba prea mult. Tragedia unei populaţii care a dat un număr imens de victime va găsi ecou în orice societate nouă.

Ce părere are de arta, de muzica din Est?

— Eu mă uit cam urât în direcţia aia. În muzică, cel puţin, nu se încurajează nici o înnoire. Au rămas la vechile melodii populare şi de tavernă: Oci ciornâie etc. E drept că pe Prokofiev, care era rus alb, l-au rechemat în ţară, l-au numit preşedintele Academiei de Muzică şi fac un caz teribil de el. Dar am impresia că talentele tinere, inovatoare, nu sunt încurajate. În arta lor oficială e ceva plat, convenţional.

În doar câţiva ani vremurile se schimbă radical. Alfred Mendelsohn nu se mai uită „urât” înspre Est, ba chiar dimpotrivă. În stagiunea 1950-1951 a Orchestrei Radio, i se interpretează compoziţii precum Prăbuşirea Doftanei sau Cantata închinată Revoluţiei din Octombrie. În programul de sală apărut cu ocazia concertului se vorbeşte frumos despre Cantată...,  dar se strecoară şi aluzii la trecutul mai puţin convenabil al compozitorului:

Deşi întreaga sa [a lui Mendelsohn] operă stă sub semnul tradiţiilor clasice, în lucrările timpurii se manifestă totuși unele tendinţe dăunătoare [...] din accentuarea unor elemente izolate ale limbajului muzical. Ataşamentul compozitorului pentru cauza clasei muncitoare, precum şi serioasa pregătire ideologică l-au ajutat să se elibereze în mare măsură de influenţele formaliste străine de arta sa. În această direcţie, de mare ajutor i-au fost îndrumările cuprinse în Hotărârea CC al Pc (b) al Uniunii Sovietice din februarie 1948, asupra problemelor muzicii.

Finalul Cantatei este „un măreţ imn de slavă închinat Uniunii Sovietice şi marelui Stalin, care conduce omenirea spre noi victorii:

... Faptele-l cântă pe Lenin

Pe bolta întinsă a răsărit

Mândră Uniune, stegar slăvit!

Către biruinţă aprig ne conduce zi de zi

În frunte-i STALIN!

Citatele din programul de sală şi fotografia lui Alfred Mendelsohn sunt luate din Simfonicele Radiodifuziunii Române de Octavian Lazăr Cosma.

☺☺ A.C. Pahomi - Filosof de ocazie

O posibilă intenţie satirică ne semnalează din capul locului titlul (Filosof de ocazie, Cartea Românească, 2014) dat de A.C. Pahomi romanului de faţă, iar bănuiala se confirmă după numai câteva pagini, fie şi de e-book. Într-un cadru clasic, destul de bine circumscris (stradă de venerabil cartier bucureştean de bună condiţie, ai cărei locuitori se ştiu între ei), elementul de intrigă îl constituie apariţia, pe post de chiriaşă într-unul din imobile, a unei femei misterioase, de o răpitoare frumuseţe, ba încă plină de enigme, o anume Cristina („Cristina! Simplu, limpede, clar! Nici Desdemona, nici Euridice, nici Dulcineea… Cris-ti-na! Punct.” zice la un moment dat cineva). Această ivire este un fel de primum movens care pune în mişcare un întreg mecanism al rivalităţii între locuitorii de sex masculin de pe stradă, cei mai mulţi trecuţi bine de prima tinereţe, cu excepţia unui anume Octavian Florescu, moştenitorul unei case bătrâneşti.

Pentru a atrage favorurile Cristinei (niciodată acordate cuiva) se zbuciumă atât personajul narator, cât şi bunul lui prieten Baltazar, sculptor şi cu antecedente donjuaneşti respectabile, ba chiar şi septuagenarul Camil Istrate. Autoarea (înţeleg că A.C. Pahomi este o „ea”) confecţionează cu sârguinţă scene şi dialoguri din care să reiasă limpede ridiculul acestor inşi. Impresia este amplificată de incursiunile dese în istoria filozofiei pe care le face naratorul, care galopează în lungul şi în latul disciplinei, transcriind în definitiv numeroase platitudini. Personajul nu e lipsit de un anume interes. Nu i se atribuie niciun nume; mai mult, el poartă diverse etichete, de la autoatribuitul cognomen  „domnul Zero” la caragialescul Mitică cu care îl botează Baltazar. Reflecţiile eroului sunt uneori amuzante, aşa cum sunt şi unele dialoguri.

Să nu ne îmbătăm însă cu apă rece. Satira lui A.C. Pahomi rămâne cam la nivelul pieselor din anii 1950-1960 ale lui Aurel Baranga. Iată un fragment revelator dintr-o discuţie dintre filosoful de ocazie şi sculptorul Baltazar:

Baltazar încuviinţă, dând din cap. Apoi, îmi făcu semn cu mâna.

— Du-te! Hai, du-te, Mefisto!… Lasă-mă singur în noaptea Valpurgiei…

— Ei, ce să-ţi spun, micuţule Faust, te-oi teme de provocatoarele bacante care-ţi bat la ferestrele minţii!… Ai grijă!

M-am îndreptat spre uşă, dar nu m-am putut abţine şi m-am întors.

— Şi să-ţi fie ruşine, domnule! Mă faci pe mine, Mefisto?

— Da.

— Ştii ce înseamnă, prostule?

— Ştiu.

— Me e rău şi fotofiles e iubitor de lumină! Deci, eu sunt împotriva luminii, nu?

— Unii spun că me e rău, iar fisto este un derivat din Faust… Deci, Mefisto este un antiFaust…

Rămânerea prea îndelungată în purul plan al comediei de moravuri n-ar fi avut prea mare... haz, aşa că de la un punct încolo se recurge la un joc al planurilor, cu o puternică componentă fantastic-onirică. Cristina, personaj construit parcă pe post la replică ironică la domnişoara Christina a lui Eliade, se dovedeşte şi ea o entitate malefică. Raportarea la proza eliadescă e transparentă de altfel pe întregul parcurs al romanului. În sine, ea are efectul pe care se zice că l-ar avea apa sfinţită, adică nici nu strică, nici nu ajută. După ce terminăm de citit Filosof de ocazie, putem pune liniştiţi cartea la loc în raft sau putem închide fişierul epub, după caz, lăsând romanul să se scufunde lent într-o meritată uitare.

Petre Luscalov - 80000 de prieteni

Conform noii legi de împărţire administrativ-teritorială adoptată în toamna aceluiaşi an, la data de 3 decembrie 1950 au avut loc alegerile locale pentru nou-înfiinţatele „sfaturi populare” (până la acea dată funcţionaseră comitete executive provizorii). Redusă la condiţia de apendice propagandistic, literatura nu avea cum să nu ilustreze acest eveniment şi o făcea în modul cel mai primitiv cu putinţă, inclusiv în lucrările pentru copii. E şi cazul cărţuliei apărute în anul cu pricina la Editura Tineretului, pe care autorul ei, Petre Luscalov, a intitulat-o, grandios, 80000 de prieteni. În momentul acela prozatorul, care avea să cunoască mai târziu o perioadă de glorie cu ai săi eroi Scatiu şi Babuşcă, era un obscur tânăr de 23 de ani care abia debutase, însă activa cu zel pe fertilul teren ideologic.

Ca intrigă şi acţiune, scrierea, de mică întindere de altfel, e rudimentară şi cu idei puţine, fiind de pură utilitate propagandistică. Elevii unei şcoli din vechiul cartier bucureştean Pantelimon sunt pasionaţi de fotbal şi îşi doresc un teren pe care să-l practice fără a risca să le spargă mărăcinii mingea. Bunul lor prieten, nenea Savu, muncitor fruntaș la secţia de cazangerie a uzinelor 23 August, decorat cu medalia muncii, îi ajută şi le-o mai peticește din când în când. Nu e totuşi de ajuns, ar fi nevoie de acţiunea unui factor superior. Copiii au aflat de la învăţătorul lor de alegerile locale care se apropie şi la care vor fi aleşi, desigur, numai muncitori („numai cei ce muncesc pot alege şi pot fi deputaţi în ţara noastră, spuse învăţătorul”); ba mai mult, că prin acţiunea aproape miraculoasă a deputaţilor va creşte numărul cărţilor, şcolilor, terenurilor de sport etc. Ce-i de făcut aşadar decât să-l cauţi pe candidatul local (care e unul singur, evident) şi să-i ceri ajutorul?

Dând dovadă de intuiţie politică, cei mici îşi încep căutarea la uzină, unde secretarul de partid îmbrăcat într-o haină neagră de piele (brr!) îi îndrumă la comitetul provizoriu încă în funcţie. Cu flori în mâini (căci, auziseră ei, în Uniunea Sovietică copiii aduc candidaţilor daruri frumoase), ei ajung la comitet. Lovitură de teatru! Candidatul mult-căutat este chiar nenea Savu, care le ţine un discurs scurt, însă mobilizator, explicându-le că în urma alegerilor fiecare copil va dobândi nu mai puţin de 80000 de prieteni, exact numărul aleşilor locali.

Spaţiul e mic şi nu e loc pentru individualizarea unor eroi deosebiţi. Câţiva copii (Mihăiţă, Nelu, Valerică, Florica), învăţătorul, secretarul de partid şi, desigur, providenţialul nenea Savu sunt cam toate personajele. În text nu a fost lăsat nimic la voia întâmplării, iar dialogurile sunt pe alocuri savuroase:

Florica bătu supărată cu piciorul în pământ.

– Tata mi-a spus că deputaţii vor fi muncitori, tot ca şi el, spuse ea.

Nelu se legănă pe picioare şi, apropiindu-se, îi prinse cravata roşie de colţuri, i-o netezi cu palma şi spuse, privind-o drept în ochi:

– Ştii tu ce e aia un deputat? Ehei, deputaţii au maşini, locuiesc în palate şi numai din trei în trei ani vin în faţa poporului, spun o cuvântare şi iar se închid în palate!

Băieţii pufniră în râs.

– De unde ştii tu asta? întrebă, îmbufnată, Florica.

– Eu să nu ştiu? îi răspunse, batjocoritor, Nelu. Eu ştiu tot, adăugă el îngâmfat, rotindu-şi privirea asupra băieţilor.

– „Ştie-Tot” lăudărosul, murmurară băieţii, privind la Nelu, care roşise ca sfecla.

Amatorii de geografie literară vor găsi câteva paragrafe despre vechea gară Titan şi Şoseaua Vergului, pe care trecea tramvaiul 23. Linia există şi azi, cu modificări, dar trece prin aceleaşi cartiere (la fel şi tramvaiul 14, cea mai veche linie a Capitalei, pomenită de Mircea Eliade în proza lui). Şi pentru că tot s-a încheiat recent campionatul mondial, cei interesaţi de chestiunile de dinamică lexicală vor găsi termeni sportivi încă incomplet adaptaţi limbii române:

Linia de atac a „galbenilor” se apropia. Apărarea ieşi înaintea atacanţilor. Becul „albaştrilor”, un omuleţ rotund ca un butoiaş, se repezi la minge, răsuflând mânios. „Galbenul” îl păcăli. Acum erau în dreptul porţii: 15 m... 10 m... 8 m... shoot! Mingea porni ca o săgeată. [...]

–Goal!... răsună strigătul din zeci de piepturi.

–Goal!... repetă ecoul.

Coperta şi cele două desene din interior sunt semnate D. Iura (pseudonim al actorului şi graficianului Iurie Darie).

Citind pe (noua) tabletă

La cât tapaj fac pe tema cărţilor electronice, cred că nu surprinde pe nimeni faptul că îmi place să citesc pe tabletă. De la o vreme am trădat nobilele idealuri ale iPad-ului şi am cotit-o spre rivalii cu sistem Android, mai întâi cu un telefon Samsung Galaxy, mai nou cu tableta Samsung Galaxy Note Pro. Având pasiunea grandomană a display-urilor mari, am luat-o pe cea de 12,2 inci apărută astă-primăvară. Un hectar de ecran de-ar avea şi tot nu mi-ar ajunge, deşi trebuie să recunosc că de la un punct încolo cititul riscă să devină dificil tocmai din cauza dimensiunilor prea mari ale afişajului. Mai am însă până acolo; deocamdată mă bucur încă de obiect, care e suplu şi elegant în ciuda gigantismului relativ (cred că e cea mai mare tabletă disponibilă pe piaţa obişnuită la ora actuală).

Nu-mi propun să prezint gadget-ul sau să-i fac reclamă de vreun fel. Postarea de azi e, într-un fel, o revenire la una de acum câţiva ani (aici) în care scriam despre partea de soft a lucrurilor, despre readere şi (dez)avantajele lor relative. Între timp am adoptat pentru citirea cărţilor electronice aplicaţia Bluefire Reader, la care am apreciat – şi apreciez încă – interfaţa prietenoasă, naturaleţea cu care se întorc „paginile” şi uşurinţa cu care poţi face însemnări pe marginea textului. Mai mult, pe iPad aceste note se puteau exporta către o adresă de e-mail. Zic „se puteau” pentru că această opţiune nu există pentru versiunea Android a aplicaţiei, ceea ce face atracţia exercitată de ea să fie mai mică. Până una-alta nu am reuşit să găsesc un reader civilizat care să-mi permită salvarea şi exportarea notelor pe tableta Samsung, dar n-au intrat zilele în sac.

Încă o hibă a Androidului este absenţa din browser a opţiunii „reader” pentru anumite pagini de web. Pe iPad (în Safari) ea exista şi uşura foarte mult lectura unor pagini de text compact, cum ar fi articolele din reviste culturale. Noroc cu ecranul mare cu care mă făleam în primul paragraf. În fine, pentru a încheia pe o notă pozitivă această postare, e de menţionat că am găsit câteva readere pentru Android civilizate – şi încă gratuite! – care permit citirea documentelor în formatul djvu, din ce în ce mai popular pentru cărţile scanate. Pentru iPad trebuise să-mi cumpăr o aplicaţie djvu reader, nu scumpă, e drept, însă nu gratuită.

☺☺☺ A.R. Deleanu - Acluofobia. Zece povestiri macabre

Nu mă dau în vânt după lucrările circumscrise prea strict unei tematici sau tehnici în esenţă canonice, cum ar fi genul poliţist, horror, SF sau fantasy. Să las aşadar ipocrizia la o parte şi să recunosc că, dacă nu mi-ar fi făcut-o cadou în ediţie electronică un magazin online dornic de publicitate, probabil n-aş fi cumpărat cartea lui A.R. Deleanu intitulată, savant,  Acluofobia. Zece povestiri macabre (Herg Benet, 2013). Mai greu de explicat e de ce am şi citit-o, căci am doar zeci, dacă nu sute de volume care îşi aşteaptă rândul care nu vine niciodată. În fine, aceste consideraţii perioperatorii, să le zic aşa, riscă să plictisească, aşa că mai bine trec la cestiune.

Cele zece texte din Acluofobia autorului nostru nu aduc mari surprize. Afirmaţia e derutantă, pentru că povestirea macabră îşi propune, aproape prin definiţie, să aducă surprize, să-l şocheze pe cititor şi să-i inducă, dacă nu angoasa (aia fiind rezervată personajelor) măcar o zdravănă senzaţie de disconfort şi nelinişte. Ar părea deci că naraţiunile sunt proaste, că nu-şi ating ţinta, că sunt previzibile, ceea ce e doar pe jumătate adevărat. Absenţa surprizei e dată mai degrabă de repertoriul relativ convenţional al elementelor acţiunii, de acei topoi care te fac să recunoşti de la o poştă categoria taxonomică, ba chiar şi de personajele-tip, de zici că ai nimerit în plin realism critic sau socialist. Nu lipsesc aşadar din volum eroii tip zombie (ca în Trenul umbrelor), marginalizatul social care ascunde un secret sinistru (Vis cu furnici), recepţionerul de motel cu preocupări malefice al cărui rol e preluat de victima care îi scapă (Toma. Administrator), ciclotimicul cu o faţă lugubră care i se dezvăluie prea târziu fiinţei iubite (Negru ca o şoaptă fără rost) etc. Suntem purtaţi prin spaţii oribile, aflate adesea în spaţii sub nivelul solului: beciuri (iarăşi Negru ca o şoaptă fără rost) sau – unde eşti, Agârbicene? – mine abandonate unde vâlva-băilor face victime printre bieţii imprudenţi care se aventurează acolo căutând fier vechi. Personajele visează mult şi, desigur, horific, deşi oarecum convențional, ca şi cum ar fi nevoie să se bifeze şi un asemenea punct pe ordinea de zi. E, în realitate, o respectare cuminte a canonului de gen, care impune o solidă reprezentare a planului oniric, oricât de mult plictis ar putea acesta genera la lectură.

Ce vreau să spun este că A.R. Deleanu nu pare să fi dorit să revoluţioneze genul dau să rupă gura târgului cu inovaţiile sale. Autorul pare să practice mai degrabă exerciţiul unor procedee şi teme consolidate. O prezenţă comună este cea a interfeţei dintre spaţiul banal şi plat al locuinţei contemporane şi un tărâm infernal, unde au loc numai blestemăţii (ca în Scrum, unde Cami şi Ig, doi tineri căsătoriţi, care o păţesc închiriind un apartament pentru o vacanţă la Budapesta). Tot în fondul anodin al unor fapte sinistre se încadrează şi scara de bloc, cu pensionarii ei curioşi şi sâcâitori (ca în Max Li, unde avem parte de un final cu scenă pseudo-homoerotică). Principala sursă de efect rămâne (probabil de la Poe încoace) tot senzaţia că oribilul e consubstanţial cu existenţa obişnuită (it’s out there, fraţilor!), că e o faţetă a acesteia, că nu ştii niciodată când te loveşte ce-i mai înspăimântător. Mai degrabă izolată apare o bucată precum Kilimanjaro, unde cadrul e exotic şi te poţi aştepta la blestemăţii. Noroc că ele se petrec (şi) acasă, când ţi-e lumea mai dragă. Incongruenţa e aici de nepreţuit.

Fără să pot pretinde că mă pricep cu adevărat la horror (care mie mi se pare mai mult un gen umoristic care şi-a ratat vocaţia), intuiesc că Acluofobia lui A.R. Deleanu e o carte onestă, care nu contrazice prin conţinut ambalajul şi care livrează ce promite. În definitiv, cei care citesc literatură de acest tip au anumite aşteptări de ordin tematic şi formal, iar când acestea sunt satisfăcute de autor toată lumea e mulţumită.

☺☺ Marin Ioniţă - Kiseleff 10. Fabrica de scriitori

Cu Kiseleff 10. Fabrica de scriitori (Adevărul, 2011), Marin Ioniţă îşi propune evocarea unei instituţii culturale celebre a anilor 1950, Şcoala de literatură „Mihai Eminescu”, un experiment unic (la noi, căci altfel de imitaţie sovietică) care îşi propunea să recruteze tinere talente pentru a le canaliza spre cariera scriitoricească. În ce măsură s-a întâmplat acest lucru, adică în ce măsură cursurile de doi ani au putut să insufle talent şi har acolo unde acestea nu existau e destul de uşor de văzut. S-a încercat, oricum, îndoctrinarea, spălarea pe creier a tinerilor aduşi acolo şi ţinuţi aproape sechestraţi („Viaţa în colivie” e chiar titlul unui capitol), într-o atmosferă inchizitorială. Cu toate astea, ne asigură autorul, acest lucru nu a reuşit decât într-o măsură neînsemnată, motiv pentru care instituţia ar fi şi fost desfiinţată după vreo cinci ani de funcţionare.

După câteva capitole care au de a face cu datele biografice ale memorialistului şi care rămân, cel puţin pentru publicul laic, de un interes restrâns, se trece la miezul cărţii. Sunt puse în mişcare mari mase de personaje, prin faţa ochilor ne defilează lungi liste de foşti colegi în ale uceniciei literare, majoritatea nume azi uitate, dar şi personalităţi care s-au bucurat de notorietate în regimul trecut. La loc de frunte, Nicolae Labiş, probabil cel mai cunoscut şi discutat produs al şcolii, căruia îi sunt consacrate numeroase pagini. S-ar putea spune că Labiş este vedeta lucrării şi e aproape ubicuu. Tânărul abia ieşit din adolescenţă, rebel şi, orice s-ar spune, talentat, pare să fi exercitat o adevărată fascinaţie faţă de cei din jur. Marin Ioniţă nu pare să adere la teoriile care pun moartea tinerei speranţe pe seama unui complot al organelor de represiune.

Sunt, apoi, dintre colegii de generaţie, figuri precum Gheorghe Tomozei sau Florin Mugur. Relatarea destinului ingrat al acestor scriitori aflaţi într-o relaţie dificilă - şi nu uşoară nici cu cei din jur - este probabil partea cea mai reuşită a cărţii. Nu lipsesc portretele, mai detaliate sau mai sumare, ale altor scriitori: „lupii [pe atunci] tineri” Petru Dumitriu, Zaharia Stancu sau Marin Preda), consacraţii care navigau prin apele dificile ale deceniului al şaselea (Arghezi, Călinescu, Camil Petrescu) sau „cele trei sirene” (Nina Cassian, Veronica Porumbacu şi Maria Banuş)  şi mulţi, mulţi colegi de generaţie pe care oboseşti să-i enumeri. Nu s-au neglijat nici relaţiile dintre sexe (aşa-numita „sublimă evadare”, iar Marin Ioniţă oferă un repertoriu cuprinzător al cuplurilor erotico-literare înjghebate mai mult sau mai puţin durabil între zidurile clădirii aflate în vecinătatea Ambasadei sovietice.

Aparatul anecdotic pus în mişcare este vast dar, din păcate, nu de prea multe ori inedit. Citim, de pildă, aceleaşi eterne poveşti despre prelegerile lui G. Călinescu în faţa amfiteatrelor ticsite, sau despre boierul Petru Dumitriu, ca să nu mai vorbim de faptul că relatările sunt adesea dezlânate, cuprinse de un fior liric nefiresc şi inadecvat. Bine ar fi spus Sadoveanu (altă anecdotă arhicunoscută) că „scriitorul există sau nu există, el nu poate fi fabricat”. Şi totuşi, ceva ajutor i se poate da scriitorului. La Şcoala de literatură „Mihai Eminescu” Dumitriu preda ceea ce azi s-ar numi creative writing, o disciplină aflată în mare suferinţă la noi, admiţând că există.

Cu amputări masive, cu mai mult discernământ şi mai puţine zorzoane, din Fabrica de scriitori a lui Marin Ioniţă ar fi putut să iasă o carte bună. N-a fost să fie. La neajunsurile de mai sus se adaugă citatul aproximativ şi neglijent (nici măcar binecunoscuta sintagmă „miezul unui ev aprins” a lui Labiş nu este redată cum trebuie şi ajunge... miezul unui ev fierbinte), iar eroul din Enigma Otiliei se pomeneşte rebotezat... Stelică Raţiu, pentru a reda numai două din perlele care se pot pescui uşor la tot pasul. A ieşit o carte despre care optimistul va spune că e bine că a fost scrisă, chiar şi aşa, dar pe care pesimistul o va da la o parte supărat că n-a cheltuit banii pe ceva mai bun.

Corneliu Leu - O familie puternică

Dacă nu ar exista caseta editorială care să ne spună că a apărut la Editura Tineretului în 1963, romanul pentru copii O familie puternică de Corneliu Leu ar părea publicat cu vreo zece ani înainte, într-atât e de tributar realismului socialist ortodox al deceniului anterior. Timida liberalizare dejistă de la începutul anilor 1960 nu apucase să atingă creaţia acestui romancier, devenit de altfel stâlp propagandistic de nădejde al regimului Ceauşescu cu numai câţiva ani mai târziu. Dacă din toată literatura epocii ar supravieţui numai această carte şi tot ar fi de ajuns pentru a-i permite cititorului din viitor să-şi formeze o imagine concludentă asupra epocii. Sunt prezente toate locurile comune îndrăgite în perioada cu pricina, de la preeminenţa colectivului asupra individului până la legătura strânsă dintre pionieri, utemişti şi muncitori, de la obsesia pentru creşterea producţiei până la campaniile de colectare a fierului vechi ca supremă piatră de încercare a tineretului. Lipseşte, ce să-i faci, evocarea realizărilor sovietice în domeniul astronauticii.

Tropul care pare să stea la temelia întregii şandramale epice se bazează pe ambivalenţa conceptului de familie. Ar fi, mai întâi, familia biologică, reprezentată de neamul Samsudenilor, mineri din tată-n fiu (bunicul, Pavel, tatăl, Petru şi doi dintre fiii lui sunt mineri), apoi familia organizaţională (colectivul de muncitori din mină sau detaşamentul de pionieri din care face parte Costel, mezinul). Fără a face un exerciţiu de sociologie, la care de altfel nu ne pricepem, nu suntem departe de zisa lui Rică Venturiano: Familia e patria cea mică, precum patria e familia cea mare. Costel, probabil eroul principal al întâmplărilor din carte, e prins la intersecţia a două conflicte. Primul conflict îi implică pe cei ai casei, căci bătrânul Pavel, deşi pensionat, nu se poate împăca cu noua lui viaţă şi insistă să-şi continue activitatea pe post de dispecer de vagonete în mină, deşi e depăşit de situaţie. Neînţeles în primă instanţă de ai lui, proaspătul pensionar părăseşte noua locuinţă de la bloc a familiei şi se mută în vechea lui casă părăginită.  

Al doilea conflict, mai tare decât cel dintâi, se petrece în interiorul detaşamentului de pionieri pe care îl păstoreşte însuşi Costel. Prinsă în focul unei aprige întreceri cu un detaşament rival, gruparea riscă să iasă a doua la colectarea fierului vechi, o dramă de proporţii colosale. Costel ezită, ba chiar se rupe la un moment dat de colectiv, după care e confruntat cu o alegere demnă de o tragedie antică. Copiii găsiseră un vagonet dezafectat: ce să facă cu el, să-l recondiţioneze şi să-l pună la dispoziţia minerilor (pierzând competiţia pentru fierul vechi) sau să-l adauge la metalul deja strâns, surclasându-şi adversarii? Vor opta până la urmă pentru cea de a doua soluţie, care are avantajul că îi permite lui Costel să rezolve şi problema bunicului, oferindu-i un vagonet foarte necesar în producţie.

În cele din urmă, toţi ies învingători şi câştigă premiul cel mare, constând dintr-o excursie la Hunedoara, râvnită de parcă ar fi fost cel puţin un sejur în Las Vegas. Nici pomeneală de aşa ceva, deplasarea se face cu ocazia zilei de 1 Mai, pentru participarea la demonstraţia rituală. Nimic nou faţă de alte romane pentru tineret apărute în acei ani, poate doar ceva mai mult conformism. Aceiaşi pionieri silitori, aceiaşi instructori care îi îndrumă părinteşte, severi dar drepţi, aceeaşi aducere la ordine a oiţei temporar rătăcite de turmă. Pentru a ne face o idee asupra atmosferei, e oportun un scurt citat. La un moment dat naratorul omniscient cade în extaz în faţa valorilor colective şi ţine un mic discurs la persoana a II-a... impersonală:

  

Ce bine-i în mijlocul grupei tale! Cât de sigur şi liniştit te simţi, ce uşor te pricep ceilalţi! Cum să nu te priceapă, dacă acţiunile lor sunt şi acţiunile tale, dacă întâmplările prin care trec ei sunt întâmplările prin care treci şi tu! Şi cum să nu fii liniştit când ştii că efortul nu-i numai al tău, ci al tuturor celor din jur, când ştii că de te vei opri tu o clipă ca să respiri sau ca să te odihneşti ceilalţi vor duce treaba înainte, iar întreruperea nu se va simţi! Cât de încrezător te simţi în mijlocul grupei tale! Ideile – dacă le ai – de unul singur nu poţi să-ţi dai seama cât sunt de bune, pe când aici se discută, se lămuresc. Le descoperă unul o parte greşită, le remarcă altul o calitate, vine altul cu o idee care o completează pe a ta şi astfel ele capătă forma cea mai bună, iar tu ai certitudinea că nu vei greşi punându-le în aplicare.

După asta cred că nu mai e nimic de spus. 

Volumul este ilustrat de Pavlin Nazarie.

☺☺☺Arnon Grunberg - Istoria calviţiei mele

Nu credeam ca dincolo de înrudirea semantică a doi termeni din titlu să mai existe şi alte legături între Istoria calviţiei mele a olandezului Arnon Grunberg (Humanitas, 2007) şi Cântăreaţa cheală a lui Ionesco, dar se pare că înrudirile depăşesc o simplă coincidenţă lexicală. Asta poate şi pentru că, deşi ne anunţă emfatic încă de la început că urmează povestea cheliei lui, adolescentul vienez Marek van der Jagt, protagonistul şi naratorul din roman, îşi umple paginile cu multe alte lucruri, pentru a expedia subiectul în câteva paragrafe înspre final. Este, să recunoaştem, un procedeu eficient, chiar dacă nu din cale-afară de original, de a capta interesul cititorului.

Adevărat este şi că degeaba captezi acest interes dacă nu reuşeşti să-l şi ţii treaz, dar lui Grunberg îi iese în cea mai mare parte a timpului. El creează un erou nevrotic şi anxios, cu sensibilitate pretins artistică (Marek scrie poezii, dar subiectul e tratat mai degrabă în cheie ironică) pe care îl urmăreşte în drumurile sale prin Viena, în căutarea a ceea ce chiar el numeşte amour fou şi care nu-i decât un nume deşucheat pentru febra descoperirii sexualităţii. Marek ar putea fi încadrat la repezeala în categoria tinerilor care au probleme acasă. Rămas orfan, căci mama lui moare într-un accident montan destul de ciudat, el trăieşte într-o familie bine aranjată financiar. Tatăl lui (Fer) s-a recăsătorit cu Eleonore, ea însăşi multiplă văduvă, autoare de cărţi motivaţionale, iar cei doi fraţi, Daniel şi Pavel, sunt primul dirijor de succes, iar cel de al doilea, mahăr financiar la Banca Mondială.

Este o familie disfuncţională, în care relaţiile sunt reci şi formale, iar lipsa de comunicare e aproape completă, dovadă numeroasele dialoguri care amintesc de piesele lui Ionesco, semn că legătura de care pomeneam la începutul postării pare mai profundă:

Într-o zi de Paşti, la micul dejun, mama a întrebat odată:

– Câţi copii am?

– Trei, am spus eu.

Uitându-se fix la pască, tata a spus:

– De la an la an, pasca-i tot mai gustoasă.

– Nu, a spus mama, am patru. Unde este al patrulea?

Tata a spus:

– Nu trebuie să-i acordaţi prea multă atenţie mamei. Îi dăunează sănătăţii. Faceţi-vă că nu-i aici.

Căutând acel amour fou inaccesibil, Marek are parte de dezamăgiri dureroase, iar episodul abordării celor două fete din Luxemburg, Milena şi Andreea subliniază eşecul şi lipsa de perspective, mai ales că el coincide cu o descoperire dureroasă, aceea că penisul personajului este absurd de mic. De aici o întreagă cavalcadă de reflecţii şi acţiuni care de care mai caraghioase văzute din exterior, precum vizita la chirurgul estetician sau sesiunile cu psihanalistul Hirschfeld. Suntem doar la Viena şi e un clişeu de bon ton, dar fapt e că Marek e un suflet profund tulburat, care nu poate comunica în realitate cu nimeni şi care nu fusese, pare-se, străin de accidentul mamei sale. Chelia i-o va provoca un leac homeopatic pe care îl luase pentru mărirea membrului bărbătesc, dar detaliul e mai degrabă derizoriu.

Ajuns student (la Filozofie, desigur) îţi continuă itinerariul neadecvării. Femeile cu care are de a face, fie că e vorba de misterioasa Mia, care îi aduce un geamantan cu haine ale mamei lui) sau de Trude, mama unui invalid pe care îl meditează sau de domnişoara Oertel, sunt toate mult mai în vârstă decât el. Inadecvarea e completă, de amour fou, nici pomeneală, decât ca leitmotiv ironic al eşecului. Relatarea, sumbră şi mai degrabă austeră, conturată de un romancier nordic care scrie despre un spaţiu germanic, e cât se poate de adecvată, dar ar putea deveni plictisitoare dacă nu ar exista ruperile de ritm prilejuite de remarcile sarcastice ale naratorului. Istoria calviţiei mele este un roman despre care cu greu ai putea spune că îl citeşti cu plăcere şi e, cu toate astea, o carte bună, de parcă ar fi colaborat la ea Ionesco şi Will Self.

☺☺☺ Liliana Corobca - Controlul cărţii. Cenzura literaturii în regimul comunist din România

Oricât de odioasă ar fi cenzura din epocile trecute, numai ipocriţii n-ar recunoaşte că ea exercită o anumită fascinaţie asupra celor de azi. La mijloc e poate acelaşi mecanism care îi face mai atrăgători pe eroii negativi în comparaţie cu personajele fără pată. Şi cum la noi există o solidă tradiţie în domeniu, venită într-o anumită măsură tocmai din edenicul coridor interbelic, nu e de mirare că sinteza Lilianei Corobca, intitulată Controlul cărţii. Cenzura literaturii în regimul comunist din România (Cartea Românească, 2014) bate spre 500 de pagini. Perioada acoperită de lucrare este cea cuprinsă între 1944, momentul imediat ulterior intrării în ţară al trupelor sovietice, şi sfârşitul lui 1989, de la zilele Cenzurii Centrale Militare din ultimele luni de război şi până la zilele de aur ale tovarăşilor de la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, pentru a pomeni două din instituţiile prin care se efectua controlul materialelor scrise. Miezul, partea cea mai consistentă, îi este însă dedicat instituţiei care a întruchipat peste două decenii însăşi ideea de cenzură la noi, celebrul în epocă DGPT (Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor). Aceasta a fost desfiinţată în mod demonstrativ de către Ceauşescu în 1977, moment în care propaganda oficială a trâmbiţat desfiinţarea cenzurii. În realitate aveau loc un simplu transfer al centrului de greutate mai aproape de „firul ierbii”, de instituţiile editoriale, şi o creştere a rolului autocenzurii, precum şi o creştere a frecvenţei așa-ziselor „şopârle”, procedee esopice prin care autorii strecurau în texte adevăruri neconvenabile.

Studiul Lilianei Corobca are un caracter pronunţat comparativ, căci ea se referă în permanență la instituţii ale cenzurii din ţările „frăţeşti”, mai ales Glavlit-ul sovietic, cu care autoarea pare mai bine familiarizată. Din punctul de vedere al diacroniei domeniului, sunt surprinse numeroasele etape traversate de caracterul represiv al cenzurii, un Argus vigilent care începe prin a epura bibliotecile în deceniul al cincilea al secolului trecut şi purcede fie la distrugerea, fie la trecerea la index (fondul special) a tipăriturilor neconvenabile, pentru a culmina cu vânarea celor mai mărunte pasaje care ar fi contrazis – Doamne fereşte – linia oficială sau ar fi supărat marele vecin de la Răsărit. Este bine surprins caracterul adeseori arbitrar şi de-a binelea absurd al cenzurii. Pentru a lua, aproape la întâmplare, un exemplu dintr-o mie, provenit din perioada de început, să pomenim retragerea din circulaţie în 1945 a unor traduceri din Rebreanu (inclusiv Pădurea spânzuraţilor) pe motiv de caracter profascist.

Instituţiile trăiesc prin oameni, iar cenzura nu face excepţie. La noi ei au purtat, cel puţin în perioada de glorie, numele eufemistic de „lectori” şi se numărau cu sutele, ceea ce dădea DGPT-ului aspectul unui mamut birocratic. Numeroase pagini ale lucrării sunt consacrate manierei de lucru a lectorilor, care nu aveau nici ei o viaţă prea uşoară, fiind în permanenţă criticaţi ca ba nu sunt destul de vigilenţi, ba că nu au un nivel politic suficient de ridicat, ba că îşi fac treaba neglijent şi lasă să treacă prea uşor unele lucrări. De partea cealaltă se aflau, bineînţeles, autorii. Ei par să se fi resemnat, împăcându-se cu ideea atotputerniciei cenzurii şi impunându-şi o autocenzură din ce în ce mai intensă. Iată un citat relevant pentru relaţie de simbioză instalată între mulţi dintre lectori şi autorii textelor:

Cine merge în arhiva cenzurii să caute fie opere anticomuniste, fie articole din presă cu critici vehemente la adresa sistemului, va rămâne decepţionat. De obicei, cărţile ajunse la instituţia cenzurii erau deja cenzurate; în majoritatea cazurilor, nu aveau nimic subversiv sau „epurabil”. Cenzorii au ajuns, cu timpul, nişte sperietori simbolice atât pentru autori, cât şi pentru redactori şi, ca să îşi merite banii primiţi, că să-şi motiveze activitatea, tăiau câte ceva, pro forma, din materialele primite, fără ca greşelile descoperite de ei să constituie un pericol sau să afecteze cu adevărat interesele naţionale ori politice ale statului.

Ar fi fost interesant de ştiut în ce măsură situaţia diferea în această privinţă de cea din celelalte ţări comuniste.

Liliana Corobca a acoperit un material vast, deşi încă nu în totalitate accesibil specialiștilor, chiar la aproape 25 de ani de la căderea vechiului regim. Autoarea a făcut, în ansamblu, o treabă mai mult decât onorabilă, ţinând cont de marele efort de sinteză reclamat de tema aleasă. Exemplele sunt inspirat selectate, iar comentariile, pertinente. M-a surprins să văd că nu e citată nici măcar o dată cartea lui Ioan Lăcustă, Cenzura veghează, care ar fi putut ajuta la punerea în context a cenzurii din anii 1940. De asemenea, textul conţine (mult) prea multe greşeli de tipar, exprimări rebarbative, barbarisme chiar, evitabile dacă redactorul şi-ar fi dat silinţa. Există şi o serie de inconsecvenţe, provenite poate din insuficienta corelare a surselor citate. De pildă, cu referire la celebra antologie Poezia română modernă a lui N. Manolescu (1968) ni se spune iniţial că întregul tiraj a fost dat la topit. Inexact desigur, căci am chiar eu un exemplar din carte, dintr-un stoc ţinut într-un depozit vreme de peste două decenii şi scos pe piaţă în anii 1990. Ulterior ni se spune că tirajul a fost doar retras din librării ca urmare a unei reclamaţii la Ceauşescu. E ciudat şi termenul de „literatură” din titlu, care poate lăsa impresia că se va face referire la beletristică; or în carte găsim si exemple de lucrări neartistice supuse cenzurii. O accepţiune lato sensu a termenului de literatură asupra căreia ar fi meritat insistat. Trecând peste asemenea insatisfacţii, Controlul cărţii. Cenzura literaturii în regimul comunist din România este o lectură interesantă, pasionantă pe alocuri, care nu te face să-ţi pară rău pentru timpul pe care i l-ai alocat.