☺☺☺Yukio Mishima - Confesiunile unei măşti

N-are rost să mă ascund după deget, sunt un europocentrist cultural îngust, lecturile mele japoneze de până acum sunt foarte subţiri şi nici nu m-au marcat în vreun fel anume, dar am avut curiozitatea să citesc Confesiunile unei măşti de Yukio Mishima (Humanitas, 2011). O fi fost de vină şi coperta fistichie. Adevărul mai prozaic e că am primit-o cadou de la o doamnă care o avea la rândul dumisale cadou de la o altă doamnă, mai tânără, şi am vrut să văd de ce a fost trecută din mână precum o legumă fierbinte. Până pe la pagina 10 n-a găsit nimic ciudat ieşit din comun, poate cu excepţia ideii că eroul-narator (un alter ego declarat al autorului, nu că ar trebui să dăm prea multă crezare unor asemenea asumări) şi-ar aminti scena propriei naşteri. Un caz de hipermnezie care, dacă n-ar fi luat dintr-o operă de ficţiune, ar da peste cap ştiinţa modernă.

Încolo, un tânăr japonez de-o vârstă cu autorul, (hiper)sensibil şi fără nume („masca”) relatează întâmplări din copilărie şi adolescenţă (anii 1930-1940). E un copil bolnăvicios şi - elementul pe care romancierul îl crede, probabil, esenţial, cu o identitate sexuală confuză. Confuzia asta începe să se manifeste insinuant, după fatidica pagină 10, în momentul în care protagonistul constată că nu prea distinge bărbaţii de femei. Vor urma: citate din Oscar Wilde (pour les connaisseurs!), o mică scenă de transvestism/fetișism cu chimonoul bunicii, curiozitatea stârnită de pozele de luptători sumo sau tineri samurai musculoşi, referiri la scrierile lui Magnus Hirschfeld, pionier al activismului homosexual etc. Ar fi până la urmă vorba de o evoluţie implacabilă, chiar dacă nu întotdeauna prea subtil relatată, înspre un fel anume de homosexualitate... pasivă, înţelegând prin asta că tânărul nu pare să depăşească niciun moment nivelul pur voyeuristic sau cel al autosatisfacerilor erotice vinovate.

La pièce de résistance e desigur nu scena cu „prima exersare a «obiceiului rău»”, cum se exprimă Mishima, ci de atracţia exercitată de Sfântul Sebastian, cel din tabloul lui Guido Reni, slăbiciune care se concretizează într-un text în text. Şi pentru că până la Dumnezeu te mănâncă... sfinţii, „masca” îşi va găsi un obiect de admiraţie într-un coleg mai mare (Omi), repetent şi învechit în rele.

Numai în pielea unuia ca „masca” să nu fii, pare să ne transmită autorul. Nu că personajul nu s-ar strădui; ba chiar la un moment dat el are senzaţia că încearcă sentimente pentru o fiinţă de sex opus (tânăra Sonoko), dar degeaba, năravul lui nu pare a avea îndreptare. Pe fondul acestui zbucium războiul şi mizeria care îl însoţeşte nici nu mai înseamnă mare lucru. Confesiunile unei măşti este o carte scrisă cu mult rafinament (mai mult în prima ei treime, în care facem cunoştinţă cu starea de lucruri), iar autorul japonez are inteligenţa de a lăsa lucrurile (ne)spuse pe jumătate exact acolo unde trebuie. Detaliu picant din existenţa lui Yukio Mishima: omul şi-a făcut seppuku în 1970, la vârsta de 45 de ani, după ce participase la atacarea, eşuată, a unei unităţi militare, el fiind partizan devotat al unor cauze politice niţel desuete.