☺☺☺ Bogdan Suceavă - Memorii din biblioteca ideală

Mi-a atras atenţia, dintre cărţile apărute în aceste zile la Polirom, Memorii din biblioteca ideală de Bogdan Suceavă, carte care adună câteva din eseurile pe teme de matematică şi (mai puţin) de literatură ale acestui scriitor român stabilit în Statele Unite, unde este profesor la un colegiu din California şi predă geometria. Eseistul nu-şi cruţă publicul cu educaţie umanistă şi atacă teme fundamentale precum axiomatizarea geometriei sau conceptul de curbură a unei suprafeţe. La drept vorbind, publicul respectiv nu ar trebui să se teamă, căci, în ciuda prejudecăţilor multora, matematica nu muşcă, iar abordarea din carte e cât se poate de rezonabilă, fără multe ecuaţii sau demonstraţii care să ceară multe cunoştinţe de matematică. Sunt incursiuni în istoria domeniului, de la Nicole Oresme (învăţat medieval, primul care pune problema curburii) la urmaşi mult mai celebri, ca genialul Euler (care s-a împotmolit însă la definirea curburii unei suprafeţe), marele Gauss, Riemann şi destule alte nume pe care profanii nu le cunosc, dar care s-au dovedit esenţiale în progresul disciplinei.

Bogdan Suceavă nu şi-a propus, probabil, să scrie o carte de matematici popularizate. Sigur că e imposibil să te introduci în mintea unui autor şi să-i devoalezi intenţiile, dar, dacă ţinem seama de cariera de scriitor de relativ succes a autorului, e de presupus că acesta a vrut să facă din incursiunile literare punctul forte al Memoriilor... E şi firesc, căci a fi matematician şi totodată scriitor e un cumul de calităţi mai rar întâlnit şi, în definitiv, o poziţie ideală pentru a avea acces la ce e mai bun din ambele lumi. Nu e de mirare aşadar prezenţa unui eseu ca De la Programul de la Erlangen, al lui Felix Klein, la poemele lui Ion Barbu din Joc Secund, unde ni se propune o lectură a poemelor ermetice barbiene în cheie axiomatică. Sunt analize de mult bun-simţ, rezonabile, la care au acces şi profanii, iar atâta vreme cât nu se pretinde că ele sunt singurele analize legitime lucrurile sunt în deplină regulă. Lui Barbilian îi este de altfel consacrat şi un capitol în care este vorba mai mult de creaţia lui matematică şi de ecourile ei internaţionale.

Revin la ideea de popularizare şi spun că Bogdan Suceavă e - îi convine sau nu - un bun popularizator al domeniului, pe linia lui George Gamow sau Mario Livio (dintre autorii străini traduşi la noi) sau, de ce nu, Florica T. Câmpan din autohtonii mai vechi. Matematicianul a înţeles bine că domeniul lui împarte cu filozofia o proprietate pe care o au puţine discipline, aceea de a se confunda în bună măsură cu istoria domeniului respectiv. El are, în plus, avantajul că ştie să spună poveşti cu şi despre matematicieni şi să le facă atrăgătoare, chiar când e vorba de nume obscure pentru marea masă a cititorilor, precum Meusnier sau Sophie Germain. De fapt, dacă mă gândesc bine, cred că mi-ar fi plăcut să citesc o carte a lui Bogdan Suceavă în care acesta să nu facă altceva decât matematici popularizate şi să lase niţel baltă conexiunile cu literatura. Dar nu-i timpul pierdut.

O bună parte din volum e consacrată şcolii româneşti de matematică, cu bătrâna Gazetă matematică şi concursurile ei, toate având un rol esenţial în formarea profesională a autorului. Sunt evocaţi cu aceeaşi capacitate de a trezi interesul, înaintaşi ca Gh. Ţiţeica sau N. Teodorescu, foşti profesori ca Stere Ianuş sau Laurenţiu Panaitopol, cărora învăţăcelul are eleganţa de a arăta că le datorează mult. Uneori evocarea atinge zone foarte obscure (cazul Sebastian Kaufmann, tânără speranţă a matematicii de la noi, al cărui potenţial nu s-a materializat şi despre a cărui existenţă se ştie foarte puţin). Un adevărat erou de roman, dacă e s-o dau iar pe partea literară. Cei interesaţi, dar şi ageamiii care nu-şi amintesc din matematica de liceu decât fiorii care îi treceau când erau scoşi la tablă, găsesc în carte şi multe consideraţii interesante despre predarea respectivei discipline şi despre schimbările de paradigmă care o afectează. Aflăm de pildă că geometria triunghiului, capitol de geometrie esenţial pentru generaţii de-a rândul, şi-a epuizat potențialul şi ar cam trebui împins pe planul doi-trei. Aşa o fi. Îmi vine însă în minte o analogie cu un alt domeniu ştiinţific în care nu mai sunt posibile mari descoperiri, acela al anatomiei omului. Greu de crezut că mai poate descoperi cineva azi un os nou, un vas de sânge necunoscut etc., însă nu cred că şi-ar închipui nimeni pregătirea medicală fără o excelentă cunoaştere a materiei.

Deosebit de mult suflet pare să fi pus Bogdan Suceavă în eseul final, intitulat Codul secret - note pentru o mărturisire literară, care poate fi o sumă a confesiunilor de scriitor. Iată ce spune, printre altele, eseistul:

Cred că marele efort e să imaginezi la fiecare nouă istorie o soluţie literară firească, naturală, dar distinctă, de o particularitate care să solicite cititorul, să-i dezvăluie un nou mod de comunicare, o nouă descoperire, o şarjă. Se ştie de mult că fiecare text îşi conţine propria sa poetică. Nu cred că ar interesa un experiment de utilizare limitată, ci o soluţie întreagă, matură, împlinită, publicată după cuvenită chibzuinţă şi aşteptare. Ideal ar fi ca în fiecare text scriitorul să fie convingător, tema să intereseze, efortul construcţiei originale să aibă sens. Problema se poate pune aşa : ai la dispoziţie zece pagini şi o poveste. În spatele acestei poveşti se află ceva esenţial, un adevăr pentru care ai fi în stare să te baţi în duel. Nu contează dacă ai scris trei mii de pagini sau zece până atunci. Contează dacă sinteza pe care o propui e profundă.

Sunt cuvinte cu care nu pot să nu fiu, în esenţă, de acord, dar dacă editorii de la noi ar fi să le pună la temelia deciziilor pe care le iau când vine vorba de a publica o carte, tare mă tem că mai bine de trei sferturi din manuscrisele publicate azi ar rămâne pe dinafară. Întorcându-mă la scrierea de faţă, ar fi nedrept să nu recunosc că Bogdan Suceavă a reuşit să-mi stârnească interesul pentru temele matematice abordate (într-atât de mult, că am şi răsfoit câteva din sursele bibliografice) şi că e un foarte bun popularizator. Omul e un entuziast şi ştie să te facă părtaş la experienţa lui. E un rezultat, secundar, dar important, al onestităţii intelectuale de care dau dovadă la tot pasul textele din carte.

Din păcate, coperta volumului e oribilă. Noroc că m-am profilat pe cărţi electronice şi mă interesează din ce în ce mai puţin acest aspect. În text s-au strecurat o serie de scăpări, nu neapărat importante, dar a căror eliminare din ediţiile ulterioare ar fi binevenită, mai ales că e vorba de un autor atent la detalii. De pildă, lucrarea postumă a lui Newton A Treatise of the method of fluxions and infinite series, with its applications to the geometry a apărut in 1736, nu în 1737, cum ne spune autorul. În alt loc, Bogdan Suceavă ne spune că „Pe vremea dinastiei Bourbon, singura instituţie unde se putea studia ingineria în Franţa era École Royale du Génie Militaire, de la Mézières”. E iarăşi o afirmaţie inexactă, căci Franţa se mândrea încă de la 1747 cu celebra şi mai vechea École nationale des ponts et chausées, probabil cea mai veche şcoală de inginerie din lume. Nici titlul ales pentru volum nu mi s-a părut nemaimpomenit, ci mai degrabă dezamăgitor, cu „biblioteca” înfiptă ca să dea bine la ’telectuali, dar şi acesta e, la urma urmei, un aspect mai puţin semnificativ.

Wagner, laconicul eschilian

Ar fi oarecum nedrept ca în anul Verdi-Wagner să nu ne amintim de muzicologul englez Deryck Cooke (1919-1976), autorul unor importante lucrări despre Mahler, Wagner şi Beethoven. Marea operă a vieţii sale ar fi trebuit să fie I Saw the World End: A Study of Wagner’s Ring, lucrare de mare amploare, proiectată ca studiu (practic) exhaustiv al Tetralogiei. Din păcate, moartea prematură a lui Cooke în 1976 a lăsat această carte extraordinară neterminată, mai bine zis, abia începută, căci primul volum, apărut postum în 1979, abia dacă acoperă chestiunile legate de text şi structură dramatică.

Am ales pentru postarea de azi un pasaj care face parte din discuţia consacrată structurii dramatice a Ring-ului. Sunt îndeobşte cunoscute apropierile dintre tipologia şi comportamentul personajelor din mitologia greacă şi ale celor wagneriene, iar Wagner a fost ridiculizat pentru „pretenţia de a cunoaşte limba greacă şi, în particular, pentru pretenţia de a dispune de o cunoaştere amănunţită a Orestiei lui Eschil”. Cu toate acestea, arată Cooke, Wagner are în comun cu tragicul grec capacitatea extraordinară de a evidenţia evenimentele decisive şi de a-şi construi drama pe un eşafodaj alcătuit din puţine elemente cu adevărat importante:

Agamemnon. I. Agamemnon se întoarce din războiul troian. II. Este ucis de Clitemnestra, soţia lui.

Choeforele. I. Oreste, fiul lui Agamemnon şi al Clitemnestrei, se întoarce din exil. II. El îi ucide pe Clitemnestra şi pe noul ei soţ, Egist.

Eumenidele. I. Oreste, hăituit de Furii, se refugiază în templul lui Apollo din Atena. II. El este judecat şi achitat (iar lucrarea se încheie cu procesiunea panatenaică).

Numai şase evenimente în şase mari subdiviziuni! Restul îl reprezintă relatarea unor evenimente anterioare, caracterizări, comentarii, motivaţii, conţinut social, psihologic şi metaforic, toate desigur exprimate printr-o mare creaţie poetică. Dacă schiţăm acum principalele subdiviziuni ale Tetralogiei lui Wagner, ne trebuie ceva mai mult spaţiu, din cauza mai marii lungimi şi complexităţi a lucrării, dar rezultatul este în esenţă eschilian:

Das Rheingold. I. Alberich fură aurul Rinului. II. Fasolt şi Fafner o iau ostatică pe Freia. III. Wotan şi Loge îl iau prizonier pe Alberich. IV. (a) Wotan îi fură lui Alberich inelul; (b) cu care îi plăteşte pe Fasolt şi Fafner; (c) Fafner îl omoară pe Fasolt pentru inel.

Die Walküre. I. (a) Siegmund şi Sieglinde se îndrăgostesc unul de celălalt; (b) Siegmund smulge sabia din trunchiul copacului. II. (a) Wotan rupe sabia lui Siegmund cu lancea lui; (b) Wotan îl ucide pe Hunding. III. (a) Brünnhilde o salvează pe Sieglinde; (b) Wotan o pedepseşte pe Brünnhilde cufundând-o într-un somn fermecat.

Siegfried. I. Siegfried reface sabia ruptă a tatălui său. II. (a) El îl omoară pe balaurul Fafner; (b) îl omoară pe Mime. III. (a) El rupe cu sabia lui lancea lui Wotan; (b) o trezeşte pe Brünnhilde.

Götterdämmerung. Preludiu. (a) Se rupe firul soartei tors de Norne; (b) Siegfried pornește în căutare de noi aventuri. I. (a) El este înşelat de licoarea lui Hagen s-o uite pe  Brünnhilde şi să se îndrăgostească de Gutrune; (b) o câştigă pe Brünnhilde pentru Gunther. II. Are loc o dublă căsătorie - între Siegfried şi Gutrune şi Gunther şi Brünnhilde. III. (a) Hagen îl ucide pe Siegfried; (b) îl ucide pe Gunther; (c) Brünnhilde se aruncă în rugul lui Siegfried; (d) fiicele Rinului cer aurul înapoi; (e) Hagen se îneacă; (f) Walhalla şi zeii pier în foc.

Într-adevăr, acestea sunt evenimentele importante, relativ puţine pentru circa 16 ore de muzică, motiv pentru care Wagner a fost şi criticat, reproșându-i-se numeroasele repetiţii şi divagaţii ale textului. Noroc cu muzica.

Pasajele din cartea lui Deryck Cooke au fost traduse de mine. Imaginea, reprezentând un portret al lui Cooke la pian, este luată de pe pagina Universităţii din Cambridge, unde a studiat muzicianul (aici).

☺☺☺ Doina Ruşti - Mămica la două albăstrele

Ca să-l parafrazez, neinspirat, pe Tolstoi, aş zice că toate familiile româneşti din noua clasă de mijloc sunt la fel, cu excepţia celor în care lucrurile merg prost, care-s idiosincratice. Un asemenea caz imaginează Doina Ruşti în romanul Mămica la două albăstrele (Polirom, 2013), despre care mulţi i-au spus deja autoarei pe Facebook că i-a găsit un titlu prost. Eticheta ca eticheta, dar să vedem produsul, o carte în care realitatea aproape imediată pare că vrea să dea buzna şi n-o poţi opri. Evenimentele ficţionale se desfăşoară în trecutul foarte recent (vara-toamna lui 2012), pe fondul, când mai discret, când mai strident, al agitaţiei politice dâmboviţene. Familia middle class e cea a lui Benone („None”) Bulgaru, cameraman la o televiziune, căsătorit cu Flori, asistentă la Colentina, pe picior de plecare la lucru în Elveţia. Cei doi au o fetiţă (Carina) şi locuiesc cu Geta, mama lui None, într-un apartament de pe lângă Titulescu. În fine, date civile plicticoase şi banale în esenţa lor, dacă...

...dacă None nu s-ar încurca cu Li Zeta, o cântăreaţă pe care o cunoaşte la filmări, dacă nu s-ar contura, discret, povestea Carinei, care e adoptată, şi a însuşi tatălui lui None (Şerban). Acesta şi-ar fi părăsit mişeleşte familia, lăsând-o pe Geta cu doi copii mici, sedus de un fel de femme fatale (demonizată de soţia abandonată, sub porecla de Jegu Mondial). None va întreprinde (previzibil de altfel) o tentativă de a-şi regăsi părintele, ocazie cu care Jegu... se va dovedi o femeie cât se poate de normală şi rezonabilă). Evenimentul care grăbeşte deznodământul tuturor acestor poveşti este moartea Li Zetei, asasinată în casa ei de la marginea oraşului, întâmplare urmată la mică distanţă de moartea Getei.

Doina Ruşti construieşte şi acum (la fel ca în romanele anterioare, de pildă Patru bărbaţi plus Aurelius, despre care am scris mai demult aici) personaje malefice aflate la limita poveştii fantastice. Ar fi, în primul rând, chiar cea care dă titlul cărţii, aşa-numita mămică la două albăstrele, pseudonim sub care se ascunde o cetăţeană care îi tot scrie lui Victor Ponta, e apoi chiar Geta, care se dovedeşte foarte diferită de soacra-bunică benignă din multe familii româneşti neaoşe. Ce legătură există între „mămică” şi Geta nu zic, ca să nu stric plăcerea cititorului. Prea dusă la biserică nu e nici Carina, aparent o fetiţă niţel răsfăţată care vrea un netbook, dar care se arată pe parcurs mai degrabă un corp străin în familie, pe linia copilului demonic din filmele horror.

Fără să fie o capodoperă, că doar nu apare în fiecare an Muntele vrăjit, Mămica... e o carte scrisă cu nerv. Autoarea a mizat decisiv pe iluzia actualităţii aproape simultane cu actul creaţiei, iluzie la care contribuie şi intervenţia masivă a gadgeturilor high tech cu care sunt dotate mai toate personajele. Stilul, destul de sec, în ton cu ritmul destul de viu al evenimentelor, îşi permite câte un moment de respiro pentru o comparaţie precum un instantaneu fotografic (ca în „Filmarea i se păru o capodoperă, mai ales pentru ziua de luni, care, în general, era ca un blister turtit)”. Sunt trăsături pe care le regăsim de altminteri în alte scrieri ale autoarei. Până la urmă, îndrăzneala de a da romanului un titlu care conţine - horribile dictu - un genitiv prepoziţional îşi găseşte în bună măsură o justificare estetică în text. Doina Ruşti şi-a dovedit (şi) aici capacitatea de a-i da cititorului un os de ros în care acesta să găsească destulă măduvă epică surprinzătoare, dătătoare de satisfacţii la lectură.

Un popor dârz

Nu-i în sine nicio ocară să treci drept autor de biografii romanţate, mai ales dacă le scrii bine. Un caz tipic e cel al lui Irving Stone, care relatează în Comoara grecilor povestea - fascinantă de altfel - a lui Schliemann şi a descoperirilor. Alături de personajul principal stă Sofia, mult mai tânăra soţie a arheologului, pe care autorul ne-o înfăţişează drept o femeie dintr-o bucată, tenace şi inteligentă, chiar dacă cu destule naivităţi. Contactul dintre temperamentele soţilor Schliemann, prusac-meticulos (al lui), greco-spontan (al ei) e lipsit de mari seisme în ciuda unor scurte momente tensionate. Se ştie că Schliemann a sfârşit prin a dona Germaniei comoara lui Priam, ocazie cu care a făcut în 1879 o importantă călătorie la Berlin. În timp ce soţul poartă discuţii cu savanţii şi face planuri pentru expunerea obiectelor în viitorul muzeu, soţia vizitează capitala Reich-ului, se miră de soliditatea şi dimensiunile clădirilor, merge cu copiii (Andromaca şi Agamemnon!) la Tiergarten şi ajunge şi la operă:

Sofia se duse la Opera Regală să asculte lucrarea lui Wagner Tristan şi Isolda. Era prima operă wagneriană pe care o asculta în întregime. Forţa şi frenezia muzicii îi făceau inima să-i sară din piept. Fu uluită de lungimea spectacolului, cu o durată de peste patru ore, de spectatorii care îşi luau măsuri împotriva inaniţiei mâncând cârnaţi şi sendvişuri însoţite de halbe înalte cu bere şi înghiţite în timpul antractelor. Nemţii sunt un popor dârz, îşi zise ea. Dacă pot sta liniştiţi şi pot adora fiecare notă din Wagner timp de peste patru ceasuri, pot cuceri lumea. Se pare că şi ei cred asta. N-am văzut în viaţa mea atâtea monumente închinate victoriilor în război. (traducere de Doina Racoviceanu)

Cu câteva luni înainte, Schliemann îşi inaugurase la Atena fastuoasa şi excentrica reşedinţă numită Iliou Melathron, materializare a multor din obsesiile sale greceşti. Imaginea care însoţeşte postarea reprezintă poarta metalică din gardul clădirii. Se poate observa svastica, motiv ornamental ilustrat din abundenţă (mai multe imagini aici).

☺☺☺ Liviu Drugă - Ceasornicarul dansator

Parcurgerea textelor din volumul Ceasornicarul dansator de Liviu Drugă (Tracus arte, 2012) seamănă, iertat fie-mi termenul, cu un masaj prostatic aplicat imaginaţiei cititorului, invitat să extragă tot ce poate din povestirile aberantastice, cum le-a subintitulat chiar autorul. Cele vreo 40 de bucăţi, variate ca întindere, au în comun bogăţia de asociaţii surprinzătoare şi o fantezie căreia scriitorul îi dă frâu liber, de parcă ar fi scăpat scroafa în lucernă şi mai multe nu. Povestirile sunt populate de un mare număr de personaje pline de culoare, de la Vericu, martor şi raisonneur în Aporiile Luminii şi Curcanii-Beznă până la protagonistul eponim, programatorul sentimental din Incredibila poveste de dragoste a lui Heraclit Ghionoae, de la constructe mai degrabă fantastice precum Ceasornicarul (dansator) la alcătuiri aparent mai solid ancorate în realitatea agroturistică precum naratorul din aceleaşi Aporii...

Faptul că forma pe care o îmbracă substanţa literară este cea e prozei nu ar trebui să inducă în eroare. Liviu Drugă compune uneori poeme de dimensiuni variate, de la scurte (Umbra elefantului boem, Noaptea gemea pufoasă peste oraş) până la medii şi lungi (O comandă de primăvară nelivrată la timp), unde tropii se extind pe pagini întregi, dând naştere unei adevărate pletore de imagini delicate, poate uşor desuete şi în orice caz sensibile. Uneori pe narator (în spatele căruia autorul se ascunde cu puţină dibăcie) îl ia apa. Iau naştere pasaje cu o cotă însemnată de patetism şi care au un aer datat, trimiţând parcă la poezia de acum 40-50 de ani, când partidul dăduse liber la lirismul fără caracter de clasă:

Nu ştiu ce părere aveau pomii, inclusiv bătrânul stejar, despre noi, dar eu mă simţeam ca şi când aş fi făcut parte din noaptea aia şi din pomii ăia, şi din iarba peste care se lăsase roua. Dar celorlalţi nu le-am spus cât de mare, cât de uriaş era sentimentul care mă încerca în momentele alea.

Liviu Drugă cultivă cu sârguinţă paradoxul şi de multe ori îi şi iese (Fabrica de Exagerări Forjate, lectura cărţilor de credit din Gaura bogatului de Momo, ca să dau doar două exemple din numeroasele posibile). Bune sunt şi multe din personajele luate „din viaţă”, cu vraisemblance de cartier (precum Piele şi Meclă din Agariciul ca sursă, dar mai slăbuţe sunt adeseori cele construite ca tipuri mai abstracte, ca poetul de geniu (Un poet de geniu şi Dracul). Deşi piesa favorită a autorului trebuie să fi fost Ceasornicarul dansator (dovadă titlul volumului), mai demnă de apreciere mi s-a Incredibila poveste de dragoste a lui Heraclit Ghionoae, care propune nu doar un personaj remarcabil prin contrastul dintre aparenţa fistichie şi esenţa sensibilă, ci şi situaţii surprinzătoare, replici târzii la Urmuz. Nu ştiu dacă prozatorul va reuşi să impună termenul de povestire aberantastică (cel mai probabil nu), însă prospeţimea multora din texte, caracterul surprinzător al asocierilor şi sensibilitatea relatării reprezintă fără îndoială atuuri pe care le va aprecia o bună parte din publicul cititor, mai ales că sunt la modă tot felul de scrieri fantasy. Dând la o parte zgura ocazională a unor imagini poetice cam mălăieţe şi săpând în vâna de umor de calitate scriitorul nu va avea decât de câştigat în cărţile care urmează.  

Cu batista neagră pe pian

Deşi revoluţionar (auto)proclamat, Wagner a fost răsfăţat de numeroşi monarhi ai epocii. Printre cei care au subscris la construirea teatrului din Bayreuth s-au numărat apariţii mai exotice precum sultanul Turciei sau kedivul Egiptului. Cu toate astea, dintre capetele încoronate principalul Mecena şi admirator al lui Wagner a fost nefericitul rege al Bavariei Ludwig al II-lea (1864-1886), care i-a vărsat compozitorului contribuţii generoase. Pasiunea aproape morbidă a lui Ludwig pentru creaţia wagneriană e bine cunoscută, cu toate că relaţiile dintre cei doi nu au fost lipsite de momente dificile. În documentata lucrare The Mad King - The Life and Times of Ludwig II of Bavaria (Carol Pub. Group, 1996) Greg King scrie despre comportarea regelui la aflarea veştii morţii lui Wagner:

Wagner a murit la Veneţia la 13 februarie 1883. De la Villa Vendramin, a fost transportat pe Canal Grande la gară, de unde şi-a început lunga călătorie spre Bayreuth. Pe drum trenul s-a oprit la München. Gara era împodobită cu mătase neagră, iar pe peron erau aliniaţi sute de admiratori îndoliaţi. În timp ce trenul intra în gară, o orchestră interpreta marşul funebru pentru Siegfried din Götterdämmerung, iar unul din aghiotanţii regelui, Lerchenfeld, a adus o coroană de lauri din partea lui Ludwig, cu textul „Compozitorului de cuvinte şi muzică, maestrului Richard Wagner, de la Ludwig al II-lea al Bavariei.”. Dar regele nu a apărut. În cele din urmă, trupul lui Wagner a fost înhumat în grădina vilei Wahnfried de la Bayreuth.

Lui Ludwig vestea morţii prietenului său i-a fost comunicată printr-o telegramă. Ludwig a deschis-o şi a citit-o de câteva ori, apoi a scăpat-o din mâinile care îi tremurau. „Trupul lui Wagner îmi aparţine!”, a strigat el. Era atât de copleşit de durere, că bătea din picior. În loc să participe la funeraliile de la Bayreuth, s-a închis în castelul Hohenschwangau şi a dat ordin ca de atunci înainte toate pianele din castelele lui să fie acoperite cu mătase neagră în semn de respect pentru iubitul lui prieten. Cu optsprezece ani înainte, când prietenia lor era proaspătă şi ambii bărbaţi erau plini de speranţe pentru viitor, regele prorocise: „După ce vom muri, opera noastră va continua multă vreme să fie un exemplu strălucit pentru posteritatea îndepărtată, o delectare a veacurilor, iar inimile vor străluci de entuziasm pentru arta eternă, cea dăruită de Dumnezeu”.

Ludwig, cu sănătatea mentală puternic zdruncinată, va muri trei ani mai târziu în condiţii nu foarte clare. Fotografia, oarecum macabră, în ton cu postarea de azi, îl înfăţişează pe Ludwig pe catafalc (1886) (reproducere din lucrarea citată).

☺☺☺ Doru Pop - O telenovelă socialistă

Ca să rămânem în domeniul analogiilor glumeţe cu lumea cinematografului, am putea spună că, în ciuda dozei de autoironie din titlul O telenovelă socialistă (Cartea Românească, 2013), cartea lui Doru Pop pare să fie mai degrabă o docudramă. Foarte recenta apariţie editorială pare să urmărească cu mare fidelitate datele existenţiale ale autorului, om sărit niţel de 40 de ani şi care şi-ar fi propus, zic iar se pare, să-i înfăţişeze cititorului anilor 2010 o colecţie de scene din prima sa tinereţe. Sigur că nu vom şti niciodată câte din aventurile lui Doru-personajul din anii 1970-1980 se bazează cu adevărat pe păţaniile lui Doru care scrie cartea în 2013 şi la urma urmei nici nu ne interesează. Interesantă din perspectiva asta este doar măsura în care scriitorul a reuşit sau nu să inducă acut starea de autentic şi de verosimil. La urma urmei, nu asta e esenţa telenovelei?

Modelul ar fi existat cu adevărat şi ar fi reprezentat de primele serii ale popularului serial Dallas, film-cult acum 30 de ani, implantat foarte adânc (şi politic incorect!) în conştiinţa publicului românesc al epocii. Singura producţie care ar fi putut rivaliza cu transpunerea cinematografică a nelegiuirilor lui JR ar fi fost Om bogat, om sărac, intrată şi ea în folclorul semicult al copiilor („Pe drumul de costișe, ce duce la Niuiork, trecea chiar Falconetti, călare pe un porc ! Și-n ochii lui de vultur, adânci, vioi și clari, vedea gagici frumoase în blugi originali. Trăiască Wesley Blondu’ și Rudi senatoru’, trăiască Tom boxeru’ și Falconetti chioru’.”) Pe acest fond de realitate secundară se desfăşoară existenţa lui Doru (zis, în prima copilărie, Bobi, desigur după personajul din Dallas), un băiat din Ardealul de nord, rămas de mic fără tată (Lica), dar care e animat de dorinţa de a afla cât mai multe despre acesta. Informaţiile sunt precare şi puţine, iar dovezile preocupărilor lumeşti ale lui Lica, foarte subţiri, reduse la celebra agendă pe care copilul o recuperează după moartea unei alte rude.

Telenovela socialistă a lui Doru Pop urmăreşte două planuri mari. Este vorba mai întâi de  un nivel al vieţii de familie a copilului, cu traume resimţite probabil mai adânc decât ni se spune (moartea tatălui, violenţa şi alcoolismul tatălui vitreg). E un neam numeros, în care oamenii mor însă tineri, iar Doru participă nu la puţine înmormântări. Este, dacă se poate spune aşa, partea gravă, întunecată, a cărţii, alături de scenele din armată şi evocările unor momente din „evenimentele” din decembrie 1989. În al doilea rând, avem un mozaic compus din numeroase episoade cvasiindependente, tablouri vivante şi mici scene vesel-triste ale vieţii ultimelor două decenii de comunism. Un inventar cât de cât consistent al obiectelor, conceptelor, instituţiilor şi atitudinilor caracteristice ar lungi nepermis de mult postarea, dar spectrul se întinde de la tabletele de Cavit la acţiunile de colectare a fierului vechi, de la fetişizarea fragmentelor de belșug capitalist pătrunse la noi la completarea unei declaraţii de colaborare cu Securitatea. Liantul cu care autorul pare să fi dorit să asigure coeziunea cărămizilor epice e furnizat de un personaj-raisonneur, finu’ Rebeleş, ale cărui povestioare şi ziceri alcătuiesc lichidul interstiţial al organismului literar.

Cărţi care să-şi propună o revizitare a ultimelor două decenii de comunism din perspectiva unui copil am tot citit în ultimii ani, ca să pomenesc numai de Muzici şi faze de Ovidiu Verdeş (aici), de Noapte bună, copii! de Radu Pavel Gheo (aici) sau, mai recent, de Strada de Adrian Chivu (aici). Deşi nu lipsită de interes şi cu destule momente bune (mai ales când vine vorba de câteva portrete: bunicul, naşa Sanda sau de verva cu care sunt relatate câteva din întâmplări), Telenovela... lui Doru Pop nu se ridică la înălţimea celor trei romane pomenite. Nereuşita se datorează în primul rând lipsei unui principiu clar de organizare, în ciuda lianţilor prozastici de care aminteam. În prima ei parte, cartea pare concepută ca testament adresat unui fiu (de altfel ea începe, ex abrupto, cu apelativul „dragă” urmat de virgulă, o construcţie cel puţin stângace), pentru a se transforma spre jumătate într-o cascadă de numere comice la exterior şi a reveni la o gravitate, de această dată fără adresă precisă (fiul s-a volatilizat), în final. Mai sunt, apoi, tot felul de exprimări bombastice, fără acoperire estetică, tot felul de reflecţii despre Bine şi Rău [sic] ce par puse cu furca, asta ca să nu mai amintesc de construcţii şchioape („Singura posibilitate de a extrage legumele din seră era numai cu ajutorul unui intermediar.” sau dezacorduri sintactice stridente („Talpa bocancilor camarazilor mei de arme îmi intrau în stomac [...]”). Memoria autorului, altminteri prodigioasă, îi joacă uneori feste (ca de pildă la numele publicaţiei evreilor români din Israel, care este Revista mea, nu Revista noastră). Neinspirată este şi încercarea de a introduce în text poze ale unora din obiectele evocate. Cel puţin în ediţia mea electronică, aceste poze sunt de foarte slabă calitate, iar la un moment dat nu se mai poate distinge ce reprezintă. Ar fi fost de preferat un link cinstit la site-ul nostalgic latrecut.ro. Acest neajuns nu îi este însă imputabil autorului. Rămâne desigur de văzut în ce măsură nereuşitele Telenovelei socialiste vor atârna mai greu în balanţa cititorului decât meritele, incontestabile, pe care le ale.

PS A întrebat cineva, parcă pe Facebook, câţi din cei care au azi 20 de ani vor pricepe ceva din realităţile evocate în carte. Altcineva a răspuns, în viaţa reală, că vor fi destui asemenea oameni, însă nu acum, ci atunci când vor avea ei înşişi spre 40 de ani. 

Wagner la repetiţii

Mulţi interpreţi de muzică „clasică” şi de operă şi-ar dori să aibă o linie directă prin care să comunice cu compozitorul şi să primească direct de la acesta indicaţii de execuţie. De fapt unii se şi comportă ca şi cum ar dispune deja de o asemenea legătură. Să nu le-o luăm în nume de rău, căci de multe ori indicaţiile de pe partituri sunt sărăcăcioase, dacă nu lipsesc cu totul, iar autorii nu s-au ostenit să ne lase moştenire instrucţiuni de întrebuinţare pentru lucrările lor. Foarte atent cu posteritatea lui, Wagner constituie o excepţie notabilă. Autorul Tetralogiei nu a umplut doar rafturi bibliotecă cu texte despre operele sale şi spiritul lor, ci a avut grijă să supravegheze îndeaproape punerea în scenă a acestora. Această activitate de (auto)conservare fidelă a intenţiilor artistice a culminat în 1876, cu ocazia primului Festival de la Bayreuth, ocazia cu care a avut loc şi premiera Ring-ului.

Wagner a vrut nu doar să ţină sub control desfăşurarea repetiţiilor. Ar fi fost prea puţin pentru o personalitate aşa de dilatată. El şi-a dorit ca eforturile lui de explicare să rămână moştenire generaţiilor viitoare de interpreţi, aşa că a apelat la Heinrich Porges (1837-1900), un muzician de origine evreiască născut la Praga şi cunoscut în epocă pentru preocupările sale teoretice şi didactice. Antisemitul Wagner ştia să apeleze la evrei cu înzestrări excepţionale când avea nevoie de un lucru bine făcut (dirijatul premierei cu Parsifal, opera sacrosanctă a maestrului, îi va fi de altfel încredinţat lui Hermann Levi). Ca urmare a invitaţiei, Porges a asistat la repetiţiile celor patru lucrări ale Tetralogiei, iar rezultatul însemnărilor lui a fost un şir de articole-foileton publicate în celebra revistă Bayreuther Blätter. Lucru curios, textele nu par să fi suscitat prea mult interes în epocă, deoarece apariţia lor a durat mulţi ani, iar publicarea în volum a avut loc abia la douăzeci de ani de la redactare, în 1896.

Schimbând ce trebuie schimbat, Porges a fost pentru Wagner cam ce a reprezentat Eckermann pentru Goethe. Cartea care a rezultat prin punerea laolaltă a însemnărilor praghezului (tradusă foarte târziu în engleză sub titlul Wagner Rehearsing the Ring) nu e deloc spectaculoasă. E vorba de o relatare în stil indirect a indicaţiilor date de Wagner la repetiţii, înţesată de exemple muzicale şi cu destule divagaţii despre opiniile exprimate de compozitor în lucrările sale teoretice. Nu aflăm lucruri spectaculoase. Ni se spune de pildă că „Toate afirmaţiile făcute de fiicele Rinului trebuie să fie pătrunse de o bucurie naivă, în contrast limpede cu cele al lui Alberich”. În altă parte se menţionează că atunci când leitmotivul Valhallei se referă la un episod care se petrece în momentul respectiv el trebuie interpretat într-un stil grandios, încet şi cu largheţe, dar atunci când el serveşte pentru reamintirea unor întâmplări, tempoul trebuie să fie mai rapid şi cu accente mai puţin pronunţate şi aşa mai departe.

Se ştie că primul sezon al Tetralogiei n-a fost unul prea fericit. Performanţa dirijorului Hans Richter nu s-a ridicat la înălţimea aşteptărilor, la fel cea a lui Georg Unger (Siegfried), gâtul balaurului Fafner lipsea etc. Cu toate astea, relatările lui Porges rămân un document interesant şi valoros, iar interpretul care pune preţ pe fidelitate nu are cum să le ocolească. Fotografia, reprodusă din volum, reprezintă un portret al lui Heinrich Porges.