☺☺☺☺ Saşa Sokolov - Şcoală pentru proşti

Şcoală pentru proşti de Saşa Sokolov e unul din acele romane alunecoase, pe care cu greu reuşeşti vei reuşi să le apuci de câte un colţ, atât de variabilă şi stranie le e geometria. Această proprietate nu e rezultatul unei construcţii din cale-afară de exotice sau al faptului că e populat de fiinţe cu trei ochi şi limfoplasmă verde, ci abolirii aproape complete a succesiunii temporale a evenimentelor şi deselor deplasări de tip flux/reflux ale memoriei care relatează. Şi măcar dacă ar fi vorba de o singură asemenea memorie tot ar fi bine, dar sunt, pe cât mi-am putut da seama, vreo două. Avem de a face cu dedublarea unui personaj-narator (Nymphea/Cei Care au Venit), un adolescent sovietic cu probleme psihice grave care are parte de internări în instituţii de profil şi studiază doi ani la o şcoală specială, dar pentru a deduce asemenea relaţii trebuie să întreprindem o lectură atentă, ba chiar de-a dreptul detectivistică.

Toată cartea e o fugăreală prin întâmplări în definitiv banale, de la şcoală sau din suburbia unde părinţii tânărului (tatăl e procuror!) au o casă de vacanţă. Sunt locuri pitoreşti, care înseamnă la visare sau hoinăreală şi probabil că dacă Saşa Sokolov n-ar fi un scriitor subversiv ar fi avut şi cititorul parte de un roman cuminte şi benign-satiric cu elevi sovietici certaţi cu cartea, de tipul Vitea Maleev la şcoală şi acasă al lui N. Nosov. Aşa, sub aparenţa unor evenimente care nu par să se abată de la rutina cotidiană, putem abia întrezări zbaterile sufleteşti ale schizofrenicului, sugerate cu abilitate de romancier. Personajele bine conturate nu lipsesc, fie că e vorba de doctorul Zauze, cel care se străduieşte să-i explice bolnavului că nu există „un alt eu”, fie că e vorba de profesorii de la şcoală (Norvegov, Saul Petrovici, Perillo, profesoara de biologie Vera Akatova, obiectul unor fantezii cu tentă sexuală etc.) Sub aparenţa unor inşi bonomi descinşi parcă din schiţele lui Cehov, cei mai mulţi din aceştia sunt nişte mici tirani, stâlpi ai unei societăţi opresive.

Se conturează un univers plin de restricţii, cu o coerenţă la care avem acces indirect, prin mişcările de tip flux al conştiinţei naratorului. Tehnica romancierului e sofisticată, adesea leitmotivică, iar abilitatea cu care ţine în mână firele subtile care leagă între ele personaje şi evenimente e cu totul remarcabilă. Şcoală pentru proşti e un roman solicitant pentru cititor, confruntat la tot pasul cu probleme care ţin de metamorfozele continuumului spaţiu-timp narativ. Cine se aşteaptă ca aceste eforturi să fie răsplătite de un final cathartic va fi probabil dezamăgit, dar cei care apreciază construcţia şi migala stilistică au să se simtă recompensaţi de lectură. Traducerea a fost realizată de Antoaneta Olteanu, excelentă profesionistă şi cunoscătoare a culturii şi literaturii ruse, despre a cărei carte am scris nu demult aici. O împunsătură amicală, totuşi, în final: traducătoarea foloseşte de mai multe ori în text termenul „ceferist” - desigur inadecvat, căci ceferistul e cel care lucrează la Căile Ferate Române. În contextul respectiv s-ar fi impus „feroviar” sau „lucrător la calea ferată”.

Wagner, tabu dureros

Muzica lui Wagner a reprezentat decenii întregi (şi mai constituie încă, din motive istorice perfect explicabile) un veritabil tabu în Israel. Nu e de mirare că gestul lui Daniel Barenboim, celebrul muzician evreu (crescut însă în Argentina) de a interpreta un fragment orchestral wagnerian în cadrul unui concert din vara lui 2001 a stârnit un scandal uriaş, cu reverberaţii care se simt şi azi. În articolul Barenboim and the Wagner Taboo, publicat la puţin timp după evenimente, teoreticianul literar şi eseistul Edward W. Said trece în revistă întreaga tărăşenie. Iată un fragment din concluziile sale (traducerea este a mea):

În cazul lui Wagner şi Barenboim în Israel, ar fi simplu să îl catalogăm, simplu, pe dirijor ca fiind un oportunist sau un aventurier insensibil. În mod asemănător, este reducţionist să se spună că Wagner era un om îngrozitor, cu idei reacţionare în general, şi ca urmare muzica lui, oricât ar fi de minunată, este intolerabilă pentru că este contaminată de aceeaşi otravă ca şi scrierile lui în proză. Cum s-ar putea demonstra acest lucru? Câţi prozatori, muzicieni, poeţi şi pictori ar rămâne dacă arta lor ar fi judecată după norme morale? Şi cine poate stabili nivelul de urâțenie morală şi ticăloşie care poate fi tolerat în producţia artistică a oricărui artist dat? Odată ce ai început să cenzurezi, nu există teoretic limite. Aş spune mai degrabă că mintea este cea care trebuie să fie capabilă să analizeze un fenomen complex precum problema Wagner în Israel (sau, ca să luăm un alt exemplu analizat într-un eseu renumit scris de strălucitul romancier nigerian Chinua Achebe, problema modului în care trebuie un african de astăzi trebuie să citească Inima întunericului de Conrad) şi să arate unde se află răul şi unde se află arta. O minte matură trebuie să fie capabilă să reţină două fapte contradictorii, mai întâi că Wagner a fost un mare artist şi apoi că Wagner a fost un om dezgustător. Din nefericire, niciunul din aceste fapte nu poate exista fără celălalt. Înseamnă aşadar aceasta că nu trebuie să ascultăm Wagner? Categoric nu, deşi este limpede că dacă pe un individ îl tulbură totuşi asocierea lui Wagner cu holocaustul, atunci acel om nu trebuie să se autotortureze ascultându-l. Totuşi, aş spune că este necesară o atitudine deschisă faţă de artă. Aceasta nu înseamnă că artistul nu ar trebui judecat pentru imoralitate sau obiceiuri rele; înseamnă că opera unui artist nu trebuie judecată numai pe baza acestora şi interzisă ca urmare.

Am preluat textul apărut în culegerea de articole pe teme muzicale Music at the Limits. Prefaţa este semnată de însuşi Barenboim. În imagine, Daniel Barenboim dirijând Das Rheingold la Royal Albert Hall în 2013 (de aici).

☺☺☺ Bogdan Costin - Cum să faci primul milion

„Viaţa este ceva mai inventivă în întâmplări extraordinare decât scriitorul, dar scriitorul le rezolvă mai bine decât oamenii”. Bine a zis cine a zis aşa, chiar dacă e vorba de G. Călinescu, n-ai ce-i face, le mai nimerea şi el. Ori ar fi, în Cum să faci primul milion (Cartea Românească, 2013) Bogdan Costin pare să cunoască acest principiu şi să acţioneze nesmintit în sensul transpunerii sale în viaţa... literaturii. Rezultatul e acest roman din viaţa copywriterilor, cu titlu comercial, amintind de cărţile de sfaturi tip how to, în bună măsură o satiră la adresa micii şi proaspetei noastre lumi corporatiste, dar nu mai puţin a moravurilor autohtone, a societăţii în care orice serviciu poate fi obţinut, numai să ştii cui şi cât să-i plăteşti. E limpede că toate aceste surse de inspiraţie sunt foarte generoase, dar de aici şi până la reuşita literară drumul e lung şi greu...

...însă Bogdan Costin îl parcurge cu aparentă uşurinţă (numai în încălţările autorului să nu fii!) și ne oferă un produs (deh) destul de reuşit. Povestea (pe care, din respect pentru alţi eventuali cititori, n-am s-o spun) are în centrul ei un erou cinic şi inventiv, bărbat atrăgător şi în plină putere, care hotărăşte să-şi ia soarta în propriile mâini şi să treacă de la statutul de angajat la o firmă de publicitate la cel de freelancer. Încredinţat că prostia, foamea şi frica semenilor sunt avantaje în mâna celui care ştie să le exploateze, omul nostru scoate bani frumoşi promovând produse comerciale pe care reuşeşte, abil, să le asocieze cu moartea unui om. Marea lovitură, cea care trebuie să-i aducă un milion de dolari (sumă modestă, să recunoaştem la rece) o constituie plasarea în distribuţia unui film american a unui actor de-al nostru, Toma Drăgan. Suferind de o tumoare incurabilă, omul e convins să se sinucidă înaintea premierei, asigurând astfel succesul fulminant al unei pelicule altfel modeste şi îmbogăţindu-i pe realizatori şi pe trepăduş. Un milion de dolari urma să moştenească şi Vera, fiica lui Toma, întâmplător (?) iubita protagonistului. Dacă socoteala de acasă se potriveşte cu cea din târg, dacă piesele puzzle-ului se aranjează aşa cum vrea păpuşarul, ce se întâmplă cu Toma, cu Vera şi cu alte personaje (Răzvan, proprietarul casei de producţie, Radu, omul folosit la mici treburi murdare şi destui alţii), toate acestea le aflăm dacă citim cartea.

Inventivitatea epică a lui Bogdan Costin e greu de pus sub semnul îndoielii. Mai interesant e să vedem în ce măsură povestea cu eroii ei şi cu modul în care e spusă sunt ingrediente suficiente pentru a obţine un roman de calitate. Mai întâi, cartea nu plictiseşte. Nu e puţin lucru, mai ales pe o piaţă literară naţională bogată în creaţii cu remarcabile proprietăţi soporifice. Spune la un moment dat protagonistul:

În sfârşit, nu mai trebuie să ţin pe noptieră nicio carte de-a lui Liiceanu din care să mă apuc să citesc ceva înainte de culcare. Pentru cei care încă mai au insomnii, un sfat gratuit de la mine: lăsaţi diazepamul că vă nenorociţi sănătatea, treceţi pe cărţile lui şi, în general, ale oricărui intelectual român. Vă garantez că adormiţi ca pruncii după maximum două pagini. Şi nu au niciun efect secundar aşa cum au somniferele din farmacii.

Într-adevăr, Cum să faci primul milion nu e de ţinut pe noptieră în speranţa că va atrage somnul. Dimpotrivă, scrierea e alertă, cu umor şi dialoguri fireşti (rarae aves), bine ticluită şi fără burţi. Propria experienţă de copywriter şi scenarist îl va fi învăţat pe autor cum să-şi vândă marfa. Textul curge firesc, iar stridenţele sunt rare, deşi tentaţia de a şarja trebuie să-i fi dat ghes scriitorului nu de puţine ori. Temându-se poate ca produsul finit să nu fie prea sec, iar personajul principal, prea odios, scriitorul a scăpat cam mult sirop peste foile de tort care alcătuiesc ultimul sfert al romanului său. Statuile unor Tolstoi, Thomas Mann sau Proust pot sta liniştite pe soclul lor, nu le va da jos cartea de debut a lui Bogdan Costin, prea puţin înclinat spre experiment. Fără a-şi fi propus, de fapt, să revoluţioneze specia, și pesemne conștient că șansele de a fi apreciat de critica oficială sunt modeste, romancierul ne-a oferit o lectură captivantă şi plină de umor. Am pufnit în râs în vreo două rânduri şi nu mi-a părut rău după banii daţi pe carte.

Se spune, fără îndoială, colinesterază, nu colinestarază, dar treaba asta, alături de diverse (alte) greşeli de tipar nu trebuie să ne descurajeze.

Tereza Noce (Estella) - Peripeţiile căţeluşei Laika

Una din cele mai populare metafore pentru ideea de infinit este, desigur, cea care face referire la timpul care îi este necesar unei maimuţe pentru a alcătui, jucându-se pe clapele unei maşini de scris, operele lui Shakespeare. Dacă ar fi fost o maimuţă sovietică probabil că timpul ar fi fost (rezonabil de) scurt; oricum, căţeluşa protagonistă a cărţii Peripeţiile căţeluşei Laika (Editura Tineretului, 1962) e mult mai capabilă intelectual şi reuşeşte să comunice aproape imediat cu stăpânul ei, un băiat pe nume Tiko. Adevărat e şi că nu e vorba de o căţeluşă oarecare, ci de animalul selecţionat de sovietici pentru a fi trimis în cosmos. Teresa Noce (pe copertă prenumele e scris Tereza), „harnică luptătoare pentru cauza păcii şi socialismului”, aşa cum ne spune prefaţa, membră fondatoare a Partidului Comunist Italian, luptătoare în războiul civil spaniol şi sindicalistă de frunte pleacă de la un fapt real şi brodează pe baza lui o întreagă poveste ştiinţifico-fantastică scăldată în sos propagandistic.

În timp ce era „condiţionată” în vederea călătoriei spaţiale, Laika are parte de un adevărat coup de foudre la întâlnirea cu Tiko („un copil frumos, de aproape doisprezece ani, voinic şi bine dezvoltat pentru vârsta sa”). Între om şi animal se stabileşte o legătură puternică, cu manifestări aproape erotice („I-am sărutat numaidecât faţa cu limba, l-am muşcat uşor de ureche şi de mână şi în timp ce el continua să-mi vorbească ne jucam hârjonindu-ne.”) Lansarea în spaţiu a nevinovatului animal e iminentă şi nu lasă mult timp relaţiei dintre specii, dar Laika învaţă la iuţeală să comunice scriind la maşină, nu de alta, dar aparatul ei fonator nu permitea folosirea limbajului articulat. Despărţirea, sfâşietoare, se va dovedi definitivă, în ciuda montării pe navă a unui aparat (un soi de proto-Messenger) prin intermediul căruia cei doi să-şi poată continua prietenia.

Socoteala de pe cosmodrom nu se potriveşte cu cea din spaţiu. O avarie a sistemului o propulsează pe Laika hăt, departe, pe vechea planetă Gora. E un loc straniu, populat de fiinţe raţionale cu o longevitate remarcabilă („puntosii”) şi de tot felul de creaturi mai puţin inteligente, cu sânge verde şi număr variabil de picioare, una din ele fiind ronţăită imediat de căţeluşa hămesită. E greu de povestit într-o postare ca aceasta peste ce minunăţii dă Laika pe Gora. E un spaţiu al înţelepciunii în care puţinii locuitori nu mai au nevoie să muncească, iar conflictele meschine care macină îndepărtatul Pământ. Prosperitatea materială e asigurată, iar fiinţele dominante, cam exotice la înfăţişare, căci nu poartă haine, ci învelişuri de blană a căror culoare şi croială şi le pot alege singure, trăiesc în adâncurile planetei pentru a se proteja de frigul care o cuprinde treptat. Sunt nişte dii otiosi, nişte adevăraţi Arnoteni care au renunţat la marile întreprinderi ale speciei lor, inclusiv la aspiraţia de a coloniza alte planete.

Ca nivel tehnologic, civilizaţia puntosilor e extrem de înaintată. Muncile de rutină le fac roboţii. Cu trei din ei (Teo, Geo şi Leo) face cunoştinţă şi cititorul. Progresele ştiinţei sunt remarcabile şi se materializează în substanţe cu proprietăţi miraculoase, cum ar fi aşa-zisa cristalplasmă sau alimentele care îşi schimbă gustul chiar în gura celui care le consumă, în funcţie de preferinţele gustative ale acestora. Înduioşaţi de dorul căţeluşei pentru planeta natală şi stăpânul iubit, puntosii vor recupera de pe fundul unui ocean rămăşiţele unei vechi nave spaţiale de-a lor cu care s-o expedieze acasă pe Laika. Nu fără a o avertiza că, în conformitate cu principiile mecanicii relativiste, şansele ei de a-l regăsi în viaţă pe Tiko sunt minime, căci pe Pământ se va fi scurs o lungă perioadă de timp.

Aşadar, o carte fără happy end. Nici nu mai era nevoie, căci descărcările de entuziasm pentru societatea perfectă de pe Gora ţin loc de final fericit. E o lume a cărei descriere pare luată din textele marxist-leniniste care descriu (nu cu mare precizie) societatea comunistă. Egalitate perfectă, lipsa conflictelor, dispariţia meschinelor instrumente de schimb precum banii, bunăstare materială pentru toţi, echitate socială fără greş, tehnologie ultra-avansată şi câte şi mai câte. Nici măcar în Uniunea Sovietică – la ale cărei realizări se face referire la tot pasul – nu se ajunsese până acolo, deşi nici mult nu mai era. Limbajul natural căzuse într-o desuetudine aproape totală, fiind înlocuit aproape complet de telepatie, cu excepţia operelor literare şi a unor spectacole care mai foloseau încă pe post de suport. Păcat de efortul depus de Laika pentru a învăţa să dactilografieze. Roboţii de pe Gora îi confecţionaseră la iuţeală o maşină de scris din cristalplasmă, dar animalul n-a prea avut nevoie de ea, comunicarea telepatică fiind mult mai la îndemână.

Fact checking

Nu e prima dată când scriu pe blog despre cărţi pentru copii din anii 1950-1960 având ca subiect călătoriile spaţiale (a se vedea, de exemplu, textul despre Tică şi Rică au pornit spre lună! de Leonid Petrescu). Proslăvirea realizărilor astronautice ale Uniunii Sovieticii era o temă bine reprezentată în literatura pentru tineret a epocii. Lansată în spaţiu la 3 noiembrie 1957, adevărata Laika a murit la câteva ore de la plecare, din cauza stresului şi supraîncălzirii. Chiar dacă ar fi supravieţuit condiţiilor vitrege din cabină, animalul nu ar fi revenit viu pe Pământ, căci urma să i se administreze hrană otrăvită. Adevărul despre bietul animal a fost dezvăluit abia după destrămarea URSS.

Volumul a fost ilustrat de Maria Constantin.

☺☺☺ Antoaneta Olteanu - Rusia imperială. O istorie culturală a secolului al XIX-lea

Rusia apare în ultima vreme foarte des la ştiri, fie că e vorba de sport, fie că în joc e politica (cele două sunt adesea greu de distins). Reputaţia nu tocmai bună a imperiului vecin, stricată, la noi, de experienţe istorice traumatizante, a dus la o scădere a interesului pentru cultura rusă. Culmea e că nici măcar în perioada intens-jdanovistă din anii 1950, când rusificarea era o realitate, nu s-a ştiut mare lucru despre istoria şi cultura Rusiei, pentru că informaţiile erau trecute printr-un filtru ideologic strict. Nici vorbă nu putea fi să afli cum se trăia pe vremea ţarilor, să citeşti despre nobilimea rusă, despre mişcarea de idei sau despre viaţa cotidiană altfel decât din perspectiva deformantă a luptei de clasă. Despre tradiţia votcii nici pomeneală să apară ceva. Rusia imperială. O istorie culturală a secolului al XIX-lea de Antoaneta Olteanu (Editura All, 2012) este o lucrare de sinteză care umple în bună măsură spaţiul liber lăsat de circumstanţele ultimelor decenii.

O bună parte din acest volum este ocupată de prezentarea unor date ce ţin mai degrabă de istoria politică, socială şi administrativă (Rusia împăraţilor, Rusia nobiliară, administraţia, armata etc.). Deşi e vorba în mod declarat despre secolul al XIX-lea, nu poate fi ocolită figura întemeietoare a lui Petru cel Mare, primul împărat (potrivit baronului Vranghel, din care autoarea citează copios, acesta ar fi fost mai degrabă anarhist decât reformator) sau puternica personalitate a Ecaterinei a II-a. La aceştia se adaugă, desigur, şirul suveranilor care au urmat, până la sfârşitul tragic al lui Nicolae al II-lea. Se remarcă multitudinea de informaţii despre nobilime, funcţionari, orăşeni şi ţărani. Este reprodus Tabelul rangurilor, ierarhia cu 14 trepte introdusă de Petru şi binecunoscută, cel puţin la suprafaţă, de cititorii lui Gogol, Cehov sau Tolstoi (cine nu-şi aminteşte de asesorii de colegiu sau de consilierii privaţi ai literaturii ruse clasice?)

Ca într-o tablă de materii la scară (semi)planeteră, găsim în carte date despre oraşe şi târguri, comerţ şi distracţii (cu o prezentare a tipologiei localurilor de petrecere), viaţa la curte, iobagi şi problemele lor, educaţie şi nu în cele din urmă despre intelighenţia rusă sau mişcarea de idei din secolul al XIX-lea, cu acel amestec pitoresc de anarhişti, slavofili, panslavişti, narodnicişti care dă specificul imperiului. O incursiune în artele decorative prezintă emailurile, miniaturile lăcuite, şi jucăriile (la loc de cinste stă, aşa cum ne-am fi aşteptat, Matrioşka). Nu puteau lipsi cele două băuturi naţionale, ceaiul şi vodca („În secolul al XIX-lea se numea vodcă orice băutură alcoolică cu o concentraţie de 40 până la 65 de grade. În 1902 s-a stabilit oficial că o vodcă este autentică numai dacă alcoolul are 40 de grade.” Sunt informaţii la care cititorul de rând are mai greu acces, iar travaliul de sinteză al autoarei este remarcabil. Desigur, bogăţia materialului nu permite adesea să se intre în detalii, iar relatarea e de multe ori incitantă. De pildă, atunci când vine vorba de miturile ce însoţesc războaiele napoleoniene, este citat acela al „generalului iarnă” care ar fi contribuit decisiv la înfrângerea francezilor în campania din 1812. Se pare totuşi că lucrurile nu au stat chiar aşa, căci toamna acelui an fusese neobişnuit de caldă că invadatorii pierduseră războiul încă înainte de instalarea vremii rele.

Rusia imperială. O istorie culturală a secolului al XIX-lea este o carte documentată temeinic şi fără îndoială utilă unui public dornic să înţeleagă materialul de lucru al literaturii ruse clasice. Sigur că mi-ar fi plăcut să citesc mai mult despre muzica rusă, dar Antoaneta Olteanu ne previne din capul locului că nu se va ocupa de aşa ceva. De asemenea, a fost inspirată ideea adăugării unei secțiuni cu poze la sfârșit. Unii cititori ar putea avea obiecţii faţă de unele didacticisme strecurate pe ici, pe colo, explicabile prin formaţia de profesor universitar a autoarei, sau faţă de abundenţa de citate, la loc de frunte fiind cele luate din Henri Troyat. E vorba măcar de o sursă de primă mână. Bilanţul cărţii e totuşi unul pozitiv şi recunosc că multe pagini m-au captivat.

Sinucideri... artistice

Am ales pentru postarea de azi un fragment din lucrarea Suicide and the Creative Arts, editată de Steven Stack şi David Lester. Beverly Vaughn şi David Lester semnează articolul referitor la sinuciderea în operă, o sursă de informaţii bogate şi o trecere în revistă a celor mai importante lucrări vocale care au în centrul lor sinuciderea unui personaj proeminent. În partea teoretică găsim o taxonomie a abordării suicidului în operă şi alte specii artistice (traducerea mea):

Feggetter (1980) distinge trei viziuni distincte cu privire la sinuciderea în operă. În secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, sinuciderea era prezentată drept un act raţional şi eroic. Apoi, după Suferinţele tânărului Werther de Goethe, sinuciderea a fost prezentată drept gest romantic. În cele din urmă, la sfârşitul secolului al XIX-lea, de exemplu în lucrările lui Berg şi Britten, sinuciderea era prezentată mai realist. În această din urmă categorie, sinuciderea avea uneori loc în izolare, dar şi după ce protagonistul comisese o crimă.

Feggetter notează că prima viziune (sinuciderea ca act eroic) era prezentată în primul rând în opere despre zeii şi zeiţele Greciei şi Romei şi despre figurile istorice ale timpului. De exemplu, în Încoronarea Popeei de Monteverdi (1642), Seneca se sinucide după ce împăratul Nero îi cere acest lucru. Publicul ştia că sinuciderea, presupus obişnuită în Roma şi Grecia antică, era considerată păcat în epocă. Situarea sinuciderii în epoca clasică, implicând persoane cu statut înalt, ar fi făcut-o o temă acceptabilă.

Feggetter a văzut Tristan şi Isolda de Wagner ca ilustrând sinuciderea romantică. La sosirea Isoldei, Tristan îşi sfâşie feşele rănii pentru a­-şi asigura moartea, deoarece iubirea lor este eternă şi menită să existe numai dincolo de mormânt.

Sinuciderea realistă este ilustrată de Otello de Verdi, operă în care Otello îşi ucide soţia, Desdemona, crezând-o necredincioasă, dar se sinucide apoi din cauza remuşcărilor. În Wozzek de Alban Berg, are loc sinuciderea unui om care era, în plus, deprimat şi probabil psihotic. Feggetter ridică interesanta întrebare dacă s-ar putea găsi şi în alte forme de artă, cum ar fi teatrul sau romanul, o asemenea evoluţie a tipologiei sinuciderii din operă. De exemplu Cutter (1972) a examinat evoluţia temelor suicidare în lucrări artistice (mai ales tablouri). În epoca greco-romană şi trecând prin Renaştere, sinuciderea a fost prezentată drept gest eroic, fapt ilustrat de sinuciderea Lucreţiei după ce este violată. În secolul al XVIII-lea, sinuciderea era prezentată ca acţiune stigmatizată, ca în lucrările lui William Hogarth şi Thomas Rowlandson. În timpul Revoluţiei industriale, sinuciderea era prezentată ca un gest iraţional, ca în gravurile lui Daumier. În cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea, sinuciderea era văzută ca fiind provocată de depresie, ca în Sinucigaşul de Manet şi Spânzuratul de Toulouse-Lautrec, la fel şi în expresioniştii germani. Începând din anii 1930, sinuciderea a fost prezentată dintr-o perspectivă neutră din punct de vedere moral, ca în Suicide in costume de Franklin Watkins. În fine, sinuciderea a fost văzută ca un strigăt de ajutor, ca în lucrările lui Andy Warhol, Roy Liechtenstein şi Robert Mallary.

  

Stack (2002) notează că operele clasice au fost scrise în epoci culturale care insistau asupra conceptului de onoare. Dacă era ameninţată sau insultată onoarea cuiva, se aştepta o reacţie emoţională şi comportamentală, cum ar fi duelul (ca în Evgheni Oneghin), un asasinat la comandă (ca în Bal mascat) sau sinuciderea (ca în Madama Butterfly).

Ilustraţia, reprodusă din volumul lui Steven Stack şi David Lester, prezintă gravura Sinuciderea Lucreţiei de artistul flamand  Frans Crabbe van Espleghem (1480-1553).

☺☺ Ion Bulei - Viaţa în vremea lui Carol I

(Re)intitulând Viaţa în vremea lui Carol I (Tritonic, 2005) o carte apărută mai demult sub titlul Atunci când veacul se năştea şi dând la iveală (citez) „o reluare întocmai” Ion Bulei comite, să nu ne ferim de vorbe, o mică escrocherie. E vorba de o lucrare de istorie, nu de o scriere beletristică, aşa că titlul contează. Cititorul care se aşteaptă să găsească, aşa cum l-ar îndreptăţi firma de la intrare, informaţii despre vremea lui Carol I (care a durat, să nu uităm, aproape o jumătate de veac) va rămâne frustrat, căci nu va avea parte decât de primul deceniu al secolului XX. Vechiul titlu era mult mai fidel conţinutului, dar probabil numele regilor vând mai bine cărţile (oricum, mai bine decât numele preşedinţilor), aşa că istoricul a consimţit la această măruntă înşelătorie.

Indiferent de titlul sub care ne este livrată, cartea nu este o istorie a vieţii cotidiene şi nici (slavă Domnului!) o lucrare de istorie cu care ne-au obişnuit autorii autohtoni, ci mai degrabă o trecere în revistă a câtorva domenii importante ale vieţii sociale, economice, politice şi culturale a Vechiului Regat, realizată pe baza mobilizării unui vast material statistic şi documentar. Pe sub ochii cititorului mărșăluiesc sumedenie de date economice, financiare, industriale, agricole, din transporturi (mai ales în capitole precum Realităţile din jur sau Contribuabili, protecţionism şi schimburi echivalente). E, poate, obositor pe alocuri, dar e bine că autorul nu-ţi cere să-l crezi pe cuvânt şi are numerele la el. Imaginea de ansamblu: o societate de un dinamism extraordinar, o dezvoltare nemaiîntâlnită până atunci, în contrast cu subdezvoltarea încă persistentă într-o serie de domenii (mai ales în mediul rural). Unele date sunt de-a dreptul şocante: bunăoară, România exportase, între 1880 şi 1914, mai mult porumb decât Statele Unite, aflându-se pe locul al patrulea în lume. Transporturile şi telecomunicaţiile iau un avânt remarcabil - aflăm, de exemplu, că în 1904 în România s-au expediat 2.635.026 telegrame, ceea ce situează ţara noastră pe locul al patrulea în Europa în raport cu mărimea populaţiei. Pentru cei cărora literatura le spune mai mult decât statistica, aceste date pun într-o lumină nouă Telegramele lui Caragiale...

Viaţa politică, bogată în frământări şi nu foarte deosebită în multe privinţe de cea de azi, are parte de numeroase seisme, ruperi şi coagulări de alianţe. Ion Bulei prezintă tabloul interesant al luptei pentru putere în Partidul Naţional Liberal în perioada senectuţii liderului D.A. Sturdza (încheiată cu victoria, nu uşoară, a lui I.I.C. Brătianu) şi schiţează portrete de economişti şi oameni politici remarcabili şi îndeobşte mai puţin cunoscuți publicului profan (Eugeniu Carada sau Emil Costinescu). În materie de probleme şi frământări sociale, de o discuţie extinsă are parte răscoala din 1907. E o mişcare cu multe dedesubturi încă neclare şi a căror elucidare a avut de suferit nu numai de pe urma acţiunii propagandei deceniilor de comunism, ci şi ca urmare a acţiunii responsabililor politici contemporani. Este, ca urmare, aproape imposibil să se stabilească numărul exact al victimelor (ţărani, dar şi soldaţi), iar documentele pe baza cărora s-ar fi putut face calculul par să fi dispărut. În fine (dar nu neapărat în ultimul rând) se cuvin menţionate secţiunile în care este vorba despre viaţa din teritoriile româneşti care nu făceau parte din Regat (Transilvania, Bucovina, Basarabia) şi, în special, prezentarea expoziţiei jubiliare din 1906, adevărată vitrină propagandistică a domniei lui Carol I.

O lucrare interesantă, s-ar zice, în ciuda titlului înşelător. La acest păcat originar se adaugă, din nefericire, un adevărat dezastru editorial produs de extrem de frecventele greşeli de tipar. Ai uneori senzaţia că redactorul cărţii e un ucenic vrăjitor care se joacă cu literele şi cuvintele dând naștere unui haos supărător. Uneori greşelile sunt greu de atribuit, însă sunt groteşti. Amintesc câteva. Din Nae Ipingescu al lui Caragiale şi Ana Ipătescu a paşoptiştilor s-a ajuns la... Nae Ipătescu (aşa apare numele personajului din O noapte furtunoasă). Comedia lui Caragiale mai e masacrată o dată pe aceeaşi pagină, atunci când ni se spune că subtitlul lucrării lui Rică Venturiano ar fi... Veniturile şi Trecutul, evident în loc de Venitorele şi Trecutul. Titlul publicaţiei L’Indépendance Roumaine apare, peste tot, ca L’Indépendance Roumanie. Asta ca să dăm doar două exemple, din cele mai savuroase. Octavian Goga ar fi tradus Tragedia omului de... Imre. Este vorba, evident, de lucrarea maghiarului  Mádach Imre, iar autorul, nefamiliarizat cu structura numelor ungureşti, o fi crezut că Imre e numele de familie. E ca şi cum ai spune că cineva „traduce din Mihai”, în loc de „traduce din Eminescu”. Că cineva a rămas corigent la literatură se vede şi din faptul că ni se spune că schiţa Ultima oră a lui Caragiale ar trata un material legat de războiul balcanic din 1913. Caraghios, Caragiale era mort de un an. Textul are la bază un conflict politico-diplomatic cu Bulgaria petrecut pe la 1900.

Dacă suntem dispuşi să trecem peste scăpări (multe supărătoare şi greu de iertat), Viaţa în vremea lui Carol I poate fi o lectură instructivă şi un punct de plecare pentru aprofundarea temelor abordate de autor. Sentimentul dominant este totuși cel de ratare a ţintei, iar atmosfera, cea a unui deplin diletantism editorial.

Inimi însângerate de 14 februarie

Poza alăturată, binişor afectată de trecerea vremii şi retuşată pentru a scoate mai bine în evidenţă personajul central, a fost făcută în Florida în ziua de Sf. Valentin a anului 1929. Pe vremea aceea America nu numai că nu exportase pretutindeni sărbătoarea îndrăgostiţilor, dar nu o cunoştea prea bine nici ea. Sfântul cu pricina era celebrat mai ales în comunităţile – ce-i drept, numeroase – ale italienilor catolici. De la acest grup etnic mare şi influent obiceiul de a marca ziua de 14 februarie s-a răspândit treptat şi în alte zone ale societăţi americane şi, în vremurile globalizării, peste mări şi ţări. Dar să trecem la domnul din fotografie. Tânăr (abia împlinise 30 de ani), deşi cam grăsuţ (va muri în urma unui infarct miocardic înainte de a împlini 50 de ani), omul ştia să guste plăcerile vieţii (poza ne arată maşina de lux parcată în curtea reşedinţei de vacanţă din Miami). Nici cu dragostea nu stătea prost. Se însurase înainte de a împlini 20 de ani cu aleasa inimii sale şi ducea o viaţă exemplară de familist. Până aici, o poveste relativ banală din ţara tuturor posibilităţilor, chiar dacă eram în plină eră a prohibiţiei. Pe domnul din poză îl chema Al Capone şi era capo al mafiei din Chicago. Ziua de Saint Valentine a anului 1929 a constituit momentul unei răfuieli sângeroase între bandele mafiote regizate de Capone, cunoscută în istorie drept masacrul din ziua de Sf. Valentin. În rest, omul nici usturoi nu mâncase, nici gura nu-i mirosea. Era în Florida şi se sorea în costum de baie. Cum să fie vinovat pentru grozăviile din Oraşul vânturilor?

Unde dai şi unde crapă. Capone a scăpat de acuzaţiile pentru crimele din ziua Sfântului Valentin, însă incidentul a contribuit – paradoxal – la creşterea notorietăţii sărbătorii, iar trecerea oceanului n-a mai fost decât o chestiune de timp. O fi bine, o fi rău, chiar nu ştiu. Unii înfierează noua sărbătoare, considerând-o marcată de un mercantilism excesiv şi de un mimetism inexcuzabil. Alţii, dimpotrivă, o privesc ca pe un semn de adaptare la spiritul vremurilor. Habar n-am cum e mai bine, dar să nu uităm că acum un secol şi ceva nu puţini erau, la noi, cei care înfierau sărbătorirea Crăciunului cu brad cu globuri şi beteală şi moş cu barbă albă şi halat roşu. Prea era pe stil nemţesc – şi chiar era! În altei imagini iconice pentru ziua de Sf. Valentin (cu excepţia nesfârşitelor inimioare însângerate, ca la masacru), mie îmi tot vine să studiez poza cu Al Capone în Florida. Ce vegetaţie luxuriantă... şi nici nu era sezon de uragane.

Fotografia şi o parte din informaţii provin din albumul Capone: A Photographic Portrait of America’s Most Notorious Gangster realizat de ziarul Chicago Tribune. Textul postării de azi a fost publicat iniţial în numărul pe februarie al revistei Cronica veche (aici).

☺☺☺ Jean Mattern - Lapte şi miere

Citind romanul Lapte şi miere al francezului Jean Mattern (Polirom, 2011), n-ai cum să nu te ducă gândul la cartea altui autor străin, Cătălin Dorian Florescu, Jacob se hotărăşte să iubească, despre care am scris acum vreun an aici. E, probabil, o coincidenţă că am avut parte într-un interval atât de scurt de lucrări care exploatează, ca materie literară, destinul istoric al lorenilor din Banatul românesc, așezați îndeobşte alături de alte neamuri în categoria mai largă a şvabilor. Asemănările cu Jacob-ul lui Florescu se opresc totuşi aici. Dacă autorul elveţian pedalează pe elementul mitic/mitizant, cu o amplitudine pe măsura vastului domeniu temporal acoperit de acţiune, Mattern pare să aibă ambiţii mai mici. Cartea lui este mai degrabă o confesiune intimă, cu numeroşi bemoli aplicaţi la cheia portativului, fiind situată, în raport cu celălalt roman, într-o relaţie asemănătoare cu cea dintre o lucrare de cameră şi o simfonie.

Weber, protagonistul cărţii, a fugit ca adolescent din satul bănăţean Ciacova în faţa trupelor sovietice care avansau înspre vest şi a ajuns, după o călătorie cu destule greutăţi, în Franţa strămoşilor săi, unde s-a şi stabilit, căsătorindu-se cu Suzanne (noua identitate a unguroaicei Zsuzsanna, fugită şi ea tot din faţa sovieticilor, de această dată cei care înăbuşiseră revoluţia maghiară din 1956). E o relaţie familială armonioasă şi fără zguduiri, între un bărbat destul de cultivat şi o femeie cam simpluţă pentru el, dar care se iubesc şi fac două fete şi un băiat. Povestea ne-o spune Weber, suferind de o boală incurabilă şi încercând să-şi încheie conturile cu această lume, iar relatarea pendulează în permanenţă între planul trecutului (antebelic, bănăţean) şi cel al prezentului (postbelic, franţuzesc), cu scurte evocări ale evadării înspre vest (episoadele Budapesta şi Viena).

Avem parte de resuscitări ale unei lumi definitiv trecute, ale universului cosmopolit al Banatului tradiţional, cu români, unguri şi sârbi trăind în (relativă) armonie, cel puţin atâta timp cât istoria nu îşi iese din pepeni. Războiul şi mai ales ocupaţiile succesive, brutale, germană şi sovietică, acţionează ca revelator al unei laturi mai puţin idilice a firii omeneşti. Proverbialul Gemütlichkeit bănăţean se dovedeşte mai fragil decât s-ar fi crezut, iar locuitorii, mai puţin toleranţi decât o arată clişeele comune. Cu toate acestea, preocuparea lui Mattern nu pare să fie câmpul vast al istoriei, ci mai degrabă universul parohial al indivizilor. Romancierul creează, într-un spaţiu restrâns şi cu mijloace economicoase, o galerie destul de bogată de personaje secundare (bunicii, locuitorii Ciacovei, profesorii de la liceul din Timişoara etc.) Cea mai mare atenţie îi acordă lui Ştefan Drăgan, cel mai bun prieten din copilărie şi adolescenţă al lui Weber, muzician talentat şi ajuns, peste ani, violoncelist renumit la Chicago, din păcate niciodată regăsit. Povestea prieteniei dintre cei doi, spusă cu melancolie, e una din cele mai mari reuşite ale cărţii.

Lapte şi miere (titlul e dat de o propoziţie în care eroul promite să-i asigure Suzannei o viaţă plină de belşug în ţara făgăduinţei) e o carte cuminţică, fără vorbe tari sau prăbuşiri spectaculoase. Când personajele suferă (ca, de pildă, atunci când fata cea mare a soţilor Weber moare într-un accident), ele o fac fără stridenţă, gospodăreşte, interiorizat. Ni-l putem închipui pe autor punând bemoli la portativul suferinţelor omeneşti (aşa cum sugeram la începutul postării) sau amortizoare de şoc la marile revărsări de patimă, cine ştie, poate într-un spirit protestant al decenţei şi fricii de extreme. Romanul e, în ansamblu, rafinat – o lectură plăcută, de calitate, cu care poţi umple câteva ceasuri, chiar dacă pe termen lung memoria cititorului riscă să nu reţină mare lucru din el.

Wagner „marele, adevăratul” şi copia sa

Onorat încă de la naştere cu o lucrare muzicală a tatălui său (Idila Siegfried), Siegfried, cel de al doilea membru al dinastiei muzicale Wagner, nu reuşeşte să se ridice deasupra condiţiei de epigon. Compozitor de opere destul de greoaie şi wagneriene prin spirit, dacă nu în geniu, Siegfried face totuşi o carieră onorabilă de dirijor. În 1910 el întreprinde un turneu la Paris, ocazie cu care dă câteva concerta la sala Gaveau. Tânărul Georges Duhamel, wagnerian înfocat (vezi postarea de săptămâna trecută) nu poate rata ocazia. Impresiile ni le comunică tot în volumul Puterea muzicii, din care citez mai jos. De fapt nu e nimic surprinzător în ele. Complexele fiului faţă de tată, dar şi aparenta seninătate cu care Siegfried Wagner purta o pălărie mult prea mare pentru capul lui sunt îndeobşte cunoscute (traducere de Adina Arsenescu):

Într-o zi am văzut anunţat un concert la sala Gaveau, pe care trebuie să-l dirijeze Siegfried Wagner în persoană. Am făcut călătoria pe malul drept al Senei. Sala era plină şi a fost destul de greu să găsesc un loc. În fine, a apărut Siegfried Wagner. Era un bărbat de statură mijlocie cu un chip palid, puţin puhav. Din când în când întorcea capul, mişcări fireşti ale dirijorului, şi atunci – ca într-o străfulgerare – se zărea profilul de vultur al magului. Repet, o străfulgerare şi imediat totul de ştergea. Prima parte a concertului a fost consacrată operelor sale. Publicul i-a făcut o primire politicoasă, dar aproape glacială. A venit apoi partea a doua a programului, care cuprindea numai operele vrăjitorului, ale lui Wagner, marele, adevăratul. De la prima bucată a fost un adevărat triumf, sala cutremurându-se de tumultul aplauzelor. Trebuie să mărturisesc că Siegfried Wagner dirija onorabil operele părintelui său. Totuşi, de la prima parte a concertului, la a doua, schimbarea climatului a fost atât de bruscă, atât de crudă, încât era greu să-ţi imaginezi, fără o strângere de inimă, care puteau fi gândurile acestui fiu, copleşit definitiv de gloria paternă, fără de care nu însemna nimic, glorie, care, desigur în asemenea momente îi devenea de nesuportat.

Mai jos, reprodusă din Herrin des Hügels: Das Leben der Cosima Wagner de Oliver Hilmes, o fotografie de familie făcută cu aproape cincisprezece ani după concertele de la Paris, când Siegfried asigurase succesiunea maestrului. Pe scările care dau în grădina vilei Wahnfried pot fi văzuţi, de la stânga la dreapta: Wolfgang, Verena, Siegfried, Winifred şi Friedelind Wagner.

☺☺☺ Sanda & Vlad Stolojan - Să nu plecăm toţi odată. Amintiri din România anilor ‘50

Dintre cei doi autori ai volumului Să nu plecăm toţi odată. Amintiri din România anilor ’50 (Humanitas, 2009), Sanda Stolojan e de departe mai cunoscută şi asta nu doar pentru că e nepoata de fiu a lui Duiliu Zamfirescu sau pentru că a fost interpreta de limba română a lui Charles de Gaulle. E, într-un fel, firesc, pentru că în familia soţilor Stolojan ea era poliglota, cu studii umaniste serioase, în timp ce Vlad, soţul, deşi cu un background academic cu nimic mai prejos (absolvent de inginerie chimică la Zürich), era personalitatea mai puţin spectaculoasă. Relatările celor doi Stolojeni, juxtapuse în carte, acoperă perioada cuprinsă între 1948 (instaurarea oficială a regimului comunist) şi 1962 (momentul când cei doi părăsesc România pentru a se stabili în Franţa). Este, ca să mă menţin în spirit franțuzesc, un morceau de vie care instanţiază, prin detalii, tragedia trăită de un segment important al elitei autohtone. E vorba de aşa-zişii foşti (cum îi numeau noii stăpâni), în realitate reprezentanţii lumii bune de altădată, ai cărei vlăstari tipici erau Sanda şi Vlad Stolojan (ea, urmaşa Zamfireştilor, familie de diplomaţi şi proprietari agricoli, el, dintr-o familie boierească din Oltenia).

Traseul evenimentelor povestite în carte este unul comun multor existențe din epoca respectivă, începând cu evacuarea din casa confortabilă din zona Aviatorilor şi mutarea forţată „la comun” într-o locuinţă modestă din raionul Griviţa Roşie şi culminând cu arestări şi detenţii. Oameni lucizi, memorialiştii îşi dau bine seama că odată cu sfârşitul scurtei perioade de relativă normalitate de după război (1944-1947) clasa lor socială nu mai poate aştepta nimic bun, aşa că au o tentativă de fugă peste graniţă în 1949, în urma căreia sunt amândoi condamnaţi la câte un an de muncă silnică (ea, cu suspendare, pentru că avea un copil mic, el, cu executare). Aserţiunea Sandei Stolojan, conform căreia „Vreme de patruzeci şi cinci de ani, cei din Europa de Est n-au privit decât într-o singură direcţie, sperând să plece într-o zi, să scape din întunericul lumii totalitare în care erau închişi”, deşi exagerată în generalizarea ei, surprinde totuşi disperarea pe care o vor fi resimţit o bună parte din locuitori.

Până una, alta, în aşteptarea unei scăpări (care se prelungeşte cu peste un deceniu) Sanda şi Vlad Stolojan se străduiesc să ducă o existenţă în limitele aceleiaşi „normalităţi” pierdute. Supuşi unui adevărat apartheid profesional, ei îşi câştigă existenţa cum pot – ea, ca traducător extern pe la diferite instituţii, el, angajat la un Sovrom pe un post inferior calificării sale, dar au prieteni pe care îi frecventează sau petrec vacanţe pe litoralul Mării Negre, odată cu ridicarea restricţiilor de deplasare. Mersul vieţii cotidiene, aventura procurării celor necesare traiului, umilinţele de zi cu zi, mizeria traiului în comun, cu oameni de condiţie joasă, toate acestea sunt evocate de Sanda Stolojan în prima parte a cărţii. Sfârşitul umilinţelor vine oarecum după principiul deus ex machina. Familia este pur şi simplu cumpărată de la autorităţile române de Jean le Marois, cel de al doilea soţ, francez, al mamei lui Vlad („familia Stolojan a fost cumpărată de la statul român, odată cu o încărcătură de cereale”).

Eliberarea venea la timp, căci între timp Vlad Stolojan primise în 1958 o nouă condamnare de închisoare, de această dată la opt ani, pentru orwelliana acuzaţie de „agitaţie şi cosmopolitism”. Tânărul inginer chimist fusese victima înăspririi prevederilor Codului penal în urma revoluţiei eşuate din Ungaria, dar şi a retragerii trupelor sovietice din România, ocazii de care Gheorghiu-Dej profita pentru a strânge şurubul. Ultima treime a cărţii cuprinde relatarea celei de a doua experienţe carcerale a autorului. În contrast cu textul scris de Sanda Stolojan, cel al lui Vlad Stolojan este mult mai sobru, analitic, cu observaţii sagace despre colegii de închisoare şi cu aplecare asupra psihologiei deţinutului. Este o lume plină de orori, tortură şi abjecţie, cu gardieni şi anchetatori cruzi şi grobieni, pe care Stolojan o evocă cu un echilibru remarcabil. Fără a avea neapărat calităţile literare ale amintirilor soţiei, cele ale soţului compensează prin caracterul lor sintetic, ceea ce nu exclude totuşi expresivitatea, mergând până la savoare, a detaliului. Cititorul evocărilor soţilor Stolojan are toate şansele să rămână cu regretul că producţia soţului a fost mai săracă, din punct de vedere cantitativ, decât a soţiei.

Din suferinţele wagnerianului începător

În eseurile din Puterea muzicii, Georges Duhamel fixează cu ascuţime a observaţiei – dar şi cu mult umor – câteva din suferinţele wagnerianului începător (traducere de Adina Arsenescu; am îndreptat unele greşeli evidente de punctuaţie): 

Aceste lecturi incandescente mă transformau cu încetul din tânăr ucenic în apostol şi sigur de credinţa mea, de noile mele cunoştinţe începeam să recrutez şi să pregătesc catecumeni. Unul dintre ei mă distra grozav, dându-mi totuşi de lucru. Era un doctor al prietenilor mei, doritor să se cultive în arte şi litere, inteligent, dar lipsit de sensibilitate. Nu avea nicio memorie muzicală, ceea ce nu-i o trăsătură lăudabilă pentru un wagnerian, căci wagnerianul demn de un asemenea titlu trebuie să se arate în stare oricând, să cânte tema, întrucâtva polifonică a „entuziasmului dragostei” sau aceea a „nenorocirii Wälsungilor”, pe care nu trebuie să o confunde cu tema „eroismului Wälsungilor” şi nici cu aceea a „neamului Wälsungilor”.

Prietenul meu, medicul neo-wagnerian mă ducea din când în când la Operă. Îmi oferea un fotoliu cu obligaţia de a-i explica desfăşurarea dramei şi modul cum se succed peripeţiile. Câteodată desluşea deasupra valului de armonie o temă, plutind ca şi [sic] o epavă. Atunci se apleca la urechea mea şi-mi şoptea: „Tema aceasta ce temă este?” Îi răspundeam în şoaptă laconic: „Vestirea morţii”. Atunci dădea din cap cu un aer ca şi cum ar fi înţeles, în timp ce în jurul nostru pasionaţii, tulburaţi, ne impuneau tăcerea, scoţând câte un „şşşt! şşşt!” care erau [sic] mai zgomotoase decât scurtul nostru dialog.

Mi se întâmplă uneori, când sunt la teatru sau la un concert, în timp ce se execută ceva de Wagner, să zăresc un spectator sau un auditor care se întoarce spre vecinul său şi îi spune câte un cuvânt în grabă. Aş putea să afirm că acest cuvânt este mereu acelaşi, eterna chestiune a discipolului dezorientat: „Ce temă este asta?” Şi mă simt plin de indulgenţă faţă de toţi aceşti oameni care vor să înţeleagă.

În imagine, Georges Duhamel și muzicianul Marius Casadesus (de aici).

☺☺☺ David S. Landes - Avuţia şi sărăcia naţiunilor. De ce unele ţări sunt atât de bogate iar altele atât de sărace

Dacă e, evident, mai bine să fii bogat şi sănătos decât sărac şi bolnav nu e lipsit de temei să te întrebi, ca în titlul cărţii lui David S. Landes (Polirom, 2013), de ce unele ţări sunt atât de bogate iar altele atât de sărace. Căci e limpede că există asemenea categorii, după cum există, iarăşi ca în titlul cu ecouri din Adam Smith, naţiuni care se bucură de avuţie şi naţiuni mai puţin fericite cu daruri materiale. Problema e pusă tranşant, dar dacă întrebările sunt limpezi, răspunsurile sunt mult mai greu de dat. Autorul se înhamă la această întreprindere dificilă şi încearcă, pe parcursul acestui mastodont editorial de aproape 600 de pagini, să dea satisfacţie cititorului mai puţin iniţiat în chestiunile economice prea specializate, însă iubitor de expuneri logice şi pline de bun simţ. Avem de a face, în realitate, cu o lucrare de istorie economică popularizată, scrisă cu acribie şi totuşi accesibilă, cu acel amestec de erudiţie lipsită de stridenţă şi volubilitate prietenoasă la care se pricep atât de bine universitarii de peste ocean şi atât de puţin cei de pe Dâmboviţa. 

David S. Landes contribuie la demontarea unei serii de mituri altminteri bine înşurubate în conştiinţa publică, cum ar fi acela al influenţei decisive a climei asupra gradului de civilizaţie şi dezvoltare economică (cei de la sud/din zonele cu climă caldă ar fi mai puţin favorizaţi decât cei de la nord/din zonele cu climă rece), după care averea şi bogăţia s-ar mişca ireversibil de la sud la nord. E un stereotip poate la fel de solid înrădăcinat precum acela, foarte corect politic de altfel, conform căruia colonialismul a fost un factor important în succesul metropolelor şi falimentul coloniilor, îmbogăţindu-le pe primele şi sărăcindu-le pe cele din a doua categorie. Cu toate păcatele lui (reale de altfel) colonialismul nu poate fi văzut doar în alb şi negru, iar subdezvoltarea (persistentă, după decenii de libertate) a fostelor teritorii subordonate ridică destule semne de întrebare.

De mult spaţiu se bucură în volum tratarea comparativă a ascensiunii şi decăderii marilor puteri coloniale, în principal Spania, Portugalia, Olanda, Anglia, Franţa. Foarte diferite ca abordare a problemelor, cele cinci ţări au lăsat în urmă situaţii diferite în fostele colonii (e suficient să comparăm fostele colonii spaniole şi portugheze din America de Sud cu fostele colonii engleze din America de Nord). Raţionamentele lui Landes converg înspre ideea că, în ultimă instanţă, „cultura poate schimba totul”. E o afirmaţie care poate fi în egală măsură atacată şi apărată, dar tocmai asta e toată frumusețea discuţiei. Până la urmă, izolarea pe care China şi-a autoimpus-o în Evul Mediu (şi destul timp după aceea) a dus la rămânerea în urmă a ţării, dar tot o chestiune de cultură este şi deschiderea Chinei spre Occident, cel puţin tehnologic vorbind, din ultimele decenii, care are toate şansele s-o propulseze pe primul loc în rândul economiilor mondiale. Cu deosebirile care se impun şi cu diferenţe notabile discuţia e valabilă şi pentru Japonia. Enclavizarea Europei, extraordinara ei fragmentare din perioada medievală, a reprezentat, paradoxal, un avantaj economic, căci a favorizat dezvoltarea iniţiativei şi a promovat curiozitatea culturală, spre deosebite de Orient, unde centralizarea sufocantă (China) sau dominaţia absolută a islamului (lumea arabă) au gripat sute de ani motoarele dezvoltării.

Prin importanţa acordată factorului cultural, autorul nostru este, aşa cum o declară indirect chiar el, un adept al lui Max Weber, un gânditor mai puţin en vogue azi decât cu câteva decenii în urmă, dar nicidecum de neglijat. A se vedea, pentru contrast, atitudinea unui istoric precum colegul lui, Ian Morris, autorul cărţii De ce Vestul deţine încă supremaţia şi ce ne spune istoria despre viitor (despre care am scris mai demult aici), care acordă o mare atenţie factorilor psihologici şi universalităţii unor apucături umane. Avuţia şi sărăcia naţiunilor este o carte care are darul de a înfăţişa lucruri complicate într-un mod limpede şi agreabil, fără ca prin asta să le simplifice în mod nepermis sau să le trivializeze supărător. Există, desigur, riscul ca cititorii să o aprecieze în măsura în care analizele vin (sau nu) în întâmpinarea propriilor convingeri ideologice, dar trebuie să i se recunoască meritul unei construcţii bine articulate şi al unui stil atrăgător.

Fact checking

• Traducerea, în general acceptabilă, nu e lipsită de gafe (cum ar fi redarea englezescului „argument” prin omonimul românesc, acolo unde sensul este cel de „dezacord, dispută”), ca în „Acest argument privind efectele sclaviei va dăinui pentru totdeauna, deoarece nu este susceptibil de tranşare faptică şi este un substitut pentru alte aspecte.” Altminteri, volumul are destule greşeli de tipar, cu tot blazonul editurii.
• Am găsit în carte exprimarea „La începutul secolului al XVII-lea, Carol al V-lea, împărat al Sfântului Imperiu Roman, a devenit şi rege al Spaniei în urma căsătoriei tatălui său Filip cu Ioana, fiica lui Ferdinand şi a Isabelei.” Se ştie că de fapt Carol al V-lea a murit în 1558, aşa că nici vorbă să fi devenit rege al Spaniei în secolul următor. La început am crezut că de vină este tot editorul român, dar cercetând ediţia originală am citit că „[i]n the early seventeenth century, Charles V, Holy Roman Emperor, also became king of Spain through the marriage of his father Philip to Juana, daughter of Ferdinand and Isabella.”
• Ca element de picanterie, menționez foarte scurta referire la țara noastră. România figurează în categoria perdanților epocii comuniste, în compania neonorantă a Uniunii Sovietice și Coreei de Nord, în vreme de restul statelor foste socialiste s-ar fi aflat mai în capul mesei, ceea ce în sine este corect.

Tristan şi detronarea sistemului tonal

„Adevărata detronare [a sistemului major/minor] a avut loc în ultimul secol. În Tristan-ul lui Wagner, rolurile tonalităţii majore şi minore au fost detronate. Fără îndoială, scara diatonică a fost înlocuită de cea cromatică ca bază a tuturor liniilor şi combinaţiilor armonice. Dar revoluţia a venit prea devreme. Decizia şi rigoarea acestui pas curajos au fost unice şi la început nu au existat urmaşi pe această nouă cale. Timp de decenii Tristan a rămas singura operă bazată pe cromatism şi nici măcar creatorul ei nu a mai făcut niciodată un pas înainte atât de important. Lumea descoperită în Tristan nu s-a conturat până la sfârşitul secolului. Muzica a reacţionat la ea aşa cum reacţionează un organism uman la un ser injectat, pe care se străduieşte la început să-l elimine ca pe o otravă, numai pentru a se deprinde ulterior să îl accepte ca fiind necesar şi chiar sănătos. Lucrul pe care l-am trăit în locul unei adevărate înţelegeri a lumii cromatice a muzicii a fost penetrarea celui mai mărunt cromatism în aspectele liniare şi armonice ale muzicii noastre, apoi dezintegrarea fiecărui element, o cădere în completa absenţă a planului şi regulii şi în cele din urmă anarhia pură.

Dacă adoptăm astăzi, din perspectiva pe care o avem asupra întregului câmp, scara cromatică pe post de material de bază pentru compoziţie, nu facem decât să continuăm ce s-a început acum optzeci de ani.”

(Paul Hindemith, Unterweisung im Tonsats [Arta compoziţiei muzicale], volumul I (1937), traducerea mea)

Mai jos, schiţe de costum pentru montarea de la Skt. Petersburg a lui Vsevolod Meyerhold (1909), inspirate de miniaturi medievale franceze (din Patrick Carnegie, Wagner and the Art of the Theatre):

☺☺ Cristian Sandache - Literatură şi propagandă în România lui Gheorghiu-Dej

Intitulat, destul de pompos, Literatură şi propagandă în România lui Gheorghiu-Dej (Mica Valahie, 2011), volumul lui Cristian Sandache  îl lasă nedumerit pe cititor, căci nu va găsi în el ce s-ar fi aşteptat judecând după titlu, anume o prezentare sintetică a chestiunii spinoase a relaţiei dintre literatură şi propagandă în intervalul respectiv (1948-1965). După un capitol introductiv destul de scurt, deşi nu lipsit de interes (Se crapă zorii unei alte ere), care evocă perioada de tranziţie dintre 1944 şi 1948, autorul ne propune o succesiune de aproape treizeci de studii de caz pentru tot atâţia autori socotiţi probabil relevanţi pentru primele două decenii de comunism. Aceste capitole sunt alcătuite după aceeaşi schemă: o scurtă prezentare a origininilor sociale ale autorului avut în vedere, apoi analiza pe text, cu numeroase citate, a operelor socotite mai semnificative în contextul realismului socialist, urmată de un epilog sumar care descrie evoluţia post-1965 a artistului.

Cristian Sandache a selecţionat atât scriitori, cât şi teoreticieni ai literaturii. Indiferent de specialitate, majoritatea acestora sunt la rândul lor clasificabili axiologic. Unii sunt irecuperabili esteticeşte. Alţii, odată trecute vremurile cumplite ale primelor decenii de comunism, dau şi opere valoroase. Din prima categorie, cazuri notorii: celebrul, în epocă, A. Toma, harnic versificator, socotit al doilea după Eminescu în ierarhia poetică sau romancierul V. Em. Galan (remarcat pentru ilizibilul său Bărăgan), dramaturgul Mihail Davidoglu, cel cu Cetatea de foc, gardieni ideologici ca N. Moraru sau M. Novicov. Din cea de a doua: Dan Deşliu (autorul poemului Lazăr de la Rusca), devenit peste decenii poet interesant şi disident anticomunist sau Maria Banuş şi Eugen Jebeleanu, cu cariere antebelice şi post-Dej respectabile. Nu lipsesc G. Călinescu sau Arghezi, cu reverenţele lor în faţa regimului, mai scârboase, îmi pare, din partea celui dintâi. Pentru ilustrare, iată câteva rânduri abominabile scrise de Călinescu în 1948, într-o vreme de mari privaţiuni pentru omul de rând:

Cred că nu este om de bună înţelegere care să nu-şi dea seama de miraculoasele progrese pe care le-am făcut. Muream de foame, n-aveam nici pâine, nici bani cu ce s-o cumpărăm. Acum franzelele stau mormane la colţurile de stradă ca într-un paese di Cucagna şi vitrinele gem de şunci.

Numele alese, specialităţile şi valorile sunt aşadar diverse. Felurite sunt şi gradele de notorietate, căci alături de un Ov. S. Crohmălniceanu sau Paul Georgescu (cerberi stalinişti care au ştiut să-şi pună în valoare inteligenţa odată ce s-a produs relaxarea) găsim nume precum Isac Ludo, A.G. Vaida sau Jacob Popper, cunoscuţi astăzi mai mult istoricilor literari decât publicului laic. În treacăt fie spus, e suprinzătoare lipsa din carte a unor corifei ai realismului socialist precum Nina Cassian. Altminteri efortul întreprins de autor este considerabil, iar lucrarea oferă un material ilustrativ deosebit de bogat. Din păcate, analizele de text sunt pedestre în cel mai bun caz şi lipsite de strălucire, fără a spune neapărat lucruri incorecte. Analistul e bine intenţionat, însă uneori lipsit de inspiraţie şi stângaci de-a dreptul. Iată ce ni se spune, printre altele, despre adevărata sovietizare a României în opera unora din scriitorii ilustraţi:

Probabil că, asemenea liderului comunist bulgar Todor Jivkov la un moment dat şi Alexandru Toma ar fi fost obsedat de o asemenea idee. (Se cunoaşte deja faptul că spre finalul carierei sale politice Jivkov se gândea serios ca Bulgaria să devină o simplă republică sovietică).

Nici rigoarea referinţei critice nu e însuşirea cea mai valoroasă a cărţii, căci ne întâlnim nu rareori cu formulări precum „un politolog afirma că...” fără să ni se spună cine. De formaţie istoric, Cristian Sandache recurge, pe drept cuvânt, la expertiza unor critici literari. De departe, cel mai des invocat este Marian Popa, un specialist controversat. Toate acestea subminează succesul efortului întreprins de autor, iar dacă adăugăm şi nenumăratele erori de punctuaţie sau scăpări ale exprimării rezultatele se vădesc a fi chiar mai modeste. Totuşi, Literatură şi propagandă în România lui Gheorghiu-Dej conţine un material primar bogat şi nenumărate fragmente de text relevante pentru spiritul oribil al vremurilor respective şi se poate bucura de aprecierea cititorului mai indulgent, dispus să treacă peste scăderile lucrării.