Un vrăjmaş care trebuie doborât: literatura de scandal (III)

Ultima parte a seriei, apărută la 26 februarie, este intitulată Comerţul de editură scos din mâinile fabricanţilor literaturii de scandal şi este prilejuită de votarea în Adunarea Deputaţilor a legii pentru reglementarea comerţului de editură. Preambulul articolului rezumă, cu accente dramatice, campania purtată de-a lungul primelor trei părţi:

Delicvenţii [sic] minori şi aventurierii crescuţi pe cheiurile Constanţei, tinerii muncitori smulşi din câmpul producţiei de mirajul unei vieţi de hoţii, elevii răpiţi învăţăturii cu momeala pocită a cărţilor cu bandiţi mascaţi şi femei fatale, iată urmările otrăvirii încete cu kilograme de literatură ieftină ambalată ţipător şi vândută „la preţ popular”. Am numit aci edituri, am înfăţişat „programele lor” şi am cerut desfiinţarea firmelor de otrăvire a tineretului, într-un timp cât mai scurt.

Scopul seriei de articole este acum limpede. Fusese vorba de un tir de artilerie menit să pregătească publicul pentru adoptarea actul legislativ care îngrădea drastic libertatea de acţiune a editurilor particulare, subordonând-o unei instituţii cu aparenţa de organizaţie a breslei, în realitate subordonat Partidului Muncitoresc Român. Cititorului atent al presei vremii nu îi va fi scăpat un articol apărut în Semnalul din 16 ianuarie 1948 în care era prezentat proiectul legii la adoptarea căreia exulta Vicu Mândra. Articolul 1 stipula că „Comerţul de editură nu poate fi exercitat decât de membrii Asociaţiei Editorilor din România”; mai mult, Articolul 2 preciza, oarecum redundant, că „[î]ncepând de la data recentei [sic] legi nicio persoană fizică sau juridică nu va putea exercita comerţul de editură fără a fi membră a Asociaţiei Editorilor din România[1] sau fără autorizaţia expresă a acesteia”. Tipografiilor li se interzicea în mod expres tipărirea de materiale ale unor persoane care nu îndeplinesc condiţia respectivă. Abaterile de la lege erau sancţionate cu închisoare între 2 şi 5 ani şi amendă între 50.000 şi 5000.000 lei.

Vicu Mândra jubilează şi prezintă legea ca pe o „serioasă cotitură în viaţa noastă culturală”, El continuă pe acelaşi ton, aducând laude ministrului Informaţiilor:

Legea prezentată de d. ministru al Informaţiilor[2] rezolvă cu hotărâre tocmai problema îngrijorătoare a tipăriturilor lansate de negustorii nesăţioşi, lipsiţi de pricepere şi responsabilităţi, preocupaţi exclusiv de umplerea cu arginţi a pungilor personale. [...] În felul acesta d-sa a atins miezul problemei, vorbind despre primejdia literaturii senzaţionale şi a cărţilor pseudo-ştiinţifice, primejdie care a fost obiectul campaniei dusă [sic] de ziarul nostru în ultimele săptămâni.

Putea fi în sfârşit eliminată influenţa dăunătoare a literaturii de senzaţie stigmatizată în primele trei părţi ale seriei: 

În felul acesta se pune capăt pentru totdeauna bunului plac în tipărirea şi lansarea pe piaţă a cărţilor de literatură şi ştiinţă, asigurând tineretului nostru lecturi sănătoase şi constructive, înlăturând influenţa tristă a literaturii de import „occidentale”.

Era însă nevoie de măsuri radicale, menite să elimine şi tirajele deja tipărite:

Ne permitem să sugerăm însă „Asociaţiei Editorilor din România” unele măsuri care să rezolve şi problema stocurilor de cărţi ale editurilor incriminate, răspândite astăzi în toate librăriile, stocuri care trebuie să dispară odată cu focarele care le-au lansat cu surle şi fanfare pe piaţă.

Corolarul celor patru articole apărute în februarie 1948 în Tânărul muncitor îl reprezintă un text mai scurt, semnat V[icu]. M[ândra]. în numărul din 11 martie al publicaţiei (Editurile pro-fasciste şi de literatură scandaloasă au fost desfiinţate! Campania ziarului nostru îşi vede ţintele atinse)[3]. Se pare că îndemnurile la acţiune adresate Asociaţiei Editorilor din România fuseseră ascultate, spre satisfacţia jurnalistului:

Pe aceeaşi linie a măsurilor pentru curăţirea pieţei literare de produsele fabricilor de literatură scandaloasă şi reacţionară primim din partea Asociaţiei Editorilor din România următorul anunţ:

În urma şedinţei din 27 februarie 1948, Comitetul de conducere al Asociaţiei a hotărât în unanimitate, în conformitate cu Statutul, radierea editurilor: Cugetarea, Remus Cioflec, Scrisul Românesc, Vatra, Naţionala Mecu, Georgescu Gorjan, Tânărul Românesc [sic], Publicom, Bucur Ciobanul, pentru trecutul lor profascist şi reacţionar.

Au mai fost radiate unele edituri pentru literatură scandaloasă, mercantilă şi dăunătoare şi altele pentru neplata cotizaţiei şi inactivitate.

Salutăm aceste măsuri şi aşteptăm cu încredere activitatea susţinută editorială în spirit nou şi sănătos sub conducerea şi îndrumarea Asociaţiei Editorilor din România. (Va urma)

Caricatura care ilustrează postarea însoţeşte articolul lui Vicu Mândra din 26 februarie 1948.

---

[1] Ca element de culoare, să amintim că hulitul Georgescu-Delafras se număra, nu cu multă vreme înainte de apariţia legii, printre membrii conducerii asociaţiei. Ziarul Scânteia din 20 ianuarie 1945 îşi exprima indignarea faţă de această situaţie. 

[2] Octav Livezeanu (1902-1975), ministru al Artelor şi Informaţiilor în perioada 1948-1949.

[3] Campania de presă împotriva literaturii de scandal pentru tineret nu reprezintă singurul demers de condamnare a literaturii burgheze întreprins de Tânărul muncitor în primăvara lui 1948. În numărul din 4 martie Al Gârneaţă semnează un articol îndreptat împotriva revistelor de umor (Revistele de „humor”, manifestări ale moralei decadente burgheze), iar Vicu Mândra va lua în colimator genul minor şi în esenţă nevinovat al problemelor distractive (Revistele de enigmistică nu trebuie să fie unelte diversioniste!, în Tânărul muncitor din 1 aprilie 1948).

Un vrăjmaş care trebuie doborât: literatura de scandal (II)

La 12 februarie 1948 apare al doilea articol al seriei, intitulat Editura „Vatra” focar de otrăvire a tineretului. De această dată ţinta demascării  e precizată de la bun început. Tactica adoptată de jurnalist e relativ banală în epocă şi este reprezentată de asocierea editurii şi a patronului ei (Dumitru [Ion] Lambru) cu regimul înlăturat prin lovitura de stat de la 23 august 1944. Răul pe care l-ar fi făcut Vatra are rădăcini adânci şi nu poate fi şters prin tipărirea unor autori etichetaţi în epocă drept „progresişti”:

Editura „VATRA” se cuvine a fi pusă prima pe lista demascărilor. Activitatea acestei prăvălii cu marfă toxică, începută multă vreme înainte de 23 august, înfloritoare pe vremea dictaturii antonesciene, a continuat şi în ultimii ani.

Cunoscută ca „editură de scandal” înaintea eliberării ţării de sub fascişti, „Vatra” a căutat să-şi spoiască faţada după 23 august, tipărind câteva romane de Upton Sinclair şi A. de Saint Exupèry [sic], pentru „a se pune în ritmul vremii”.

Faptul că editura este condusă de Dumitru Lambru, om al vechiului regim care „şi-a mângâiat decoraţiile de vechi ofiţer antonescian” nu poate reprezenta decât o circumstanţa agravantă. Repertoriul editorial este reprezentat de tipărituri „de scandal”, care se înscriu „pe linia speculării deşănţate a senzaţionalismului şi a sentimentalismului dulceag”:

Sigură că asemenea „se vinde bine”, editura „Vatra” a tras în nenumărate exemplare opere „de mare răsunet mondial” ca: Golful francezului de Daphné [sic] du Maurier (poveste sentimental-exotică în care un nobil se face pirat şi o doamnă din nobilime e gata să fie convertită la viaţa măreaţă a pirateriei!!). Scadenţa Destinului de James Hilton (imn plecării în faţa soartei atotputernice), dulcegării sentimentale predicând resemnarea si cântând viaţa oamenilor „bine crescuţi’’ iscălite de gloriile răsuflate ale lumii anglo-saxone: Rachel Field, Howard Spring, Louis Bromfield ş.a.m.d. Pe aceeaşi linie „Vatra” a publicat cu plăcere operele scriitorilor români de acelaşi calibru şi în acelaşi spirit putred: Catrinel[1] (Una din noi e de prisos), Neagu Rădulescu[2] (Sunt soldat şi călăreţ etc.), Sergiu Dan (Surorile Veniamin).

Foarte gravă este influenţa exercitată asupra tineretului de cărţile din domeniul „crimei senzaţionale”. Vatra ar fi lansat pe piaţă „stocuri masive de otravă condensată în dosul ilustraţiilor cu bandiţi şi femei încremenite de groază”. Sunt citate titluri precum „Misterul trenului de aur”, „Gentlemen”, „Asul de treflă” şi mai ales malefica colecţie „Masca roşie”, scoasă de o editură-paravan („Express”). Iar ce nu i se poate ierta cu niciun chip este vina de a fi „editoarea trădătorului Titel Petrescu şi a cărţii de popularizare «tehnică» a bombei atomice”. Este vorba de Ce este socialismul? de Constantin Titel Petrescu, fostul preşedinte al Partidului Social Democrat interbelic, notoriu prin „trădarea sa”, în realitate refuzul de a consimţi la absorbirea formaţiunii politice de către Partidul Comunist Român în urma congresului din februarie 1948 şi de Bomba atomică de G. Pomescu.

Pentru toate aceste culpe, se cereau măsuri radicale:

In opera de curăţire a rămăşiţelor reacţionare, conştienţi fiind de însemnătatea influenţei cuvântului tipărit, socotim că desfiinţarea editurii „Vatra” şi interzicerea tipăriturilor sale se impune de urgenţă.

În realitate, Vatra avea o producţie editorială foarte diversă, care nu putea fi în niciun fel redusă la subliteratura de consum, desigur rentabilă din punct de vedere comercial. Printre autorii publicaţi imediat după război se numără clasici precum Bălcescu, Kogălniceanu sau Ion Ghica, biografi ca Ioan Masoff sau prozatori contemporani valoroşi precum Erich Kästner. 

După cum promisese în finalul articolului despre Vatra, Vicu Mândra îşi continuă o săptămână mai târziu (pe 19 februarie) demascările puse sub genericul Primejdia literaturii de scandal printr-un text de dimensiuni mai mari intitulat, cu vehemenţă, Să fie închise fabricile de literatură „pasională”! Domnul Georgescu-Delafras şi politica struţului. O „Enciclopedie” pornografică şi o editură „Clujană” de senzaţie. Articolului precedent i se adaugă noi studii de caz. Tânărul gazetar deplânge apariţia de „[t]raduceri prost făcute, opere aşa-zis originale, semănând leit una cu alta; repetând la nesfârşit poveştile cu o femeie şi doi bărbaţi (mai există o versiune: un bărbat şi două femei), care „sunt tipărite în serie, cu mare grabă şi vândute ieftin la «preţ popular»”.

Sunt reluate acuzaţiile de fascism aduse patronilor de edituri; de această dată vizat este „cunoscutul «ideolog» fascist” Petre Georgescu-Delafras de la editura Cugetarea, compromis prin „donaţiile făcute regimului antonescian”, prin urări ceremonioase la adresa acestuia şi mai ales printr-un set de lucrări naţionaliste, ortodoxiste sau laudative la adresa Germaniei naziste[3]. Vigilenţa autorului nu este adormită de „pocăinţa” postbelică a editorului, practicant al clasicului „sistem al struţului”, în vreme ce îşi continuă acţiunea de corupere a tineretului prin publicarea unor lucrări pornografice:

Două volume semnificative pentru linia „Cugetării” sunt lucrările de grosolană camuflare „ştiinţifică”: „Meseria de soţ” si „Profesia de soţie”[de Lucio D’Ambra]. Speculând mai departe gustul pervertit al unora, pervertind noi cititori, „Cugetarea” încearcă să-şi ascundă adevărata faţă, anunţând spre publicare unele cărţi sovietice. Înşelăciunea nu poate prinde însă cu niciun chip, iar forma nazistă a „Cugetării” nu e astăzi decât o regretabilă rămăşiţă a unor vremuri triste, fără de rost în arena literară a României.

Ca şi în cazul editurii Vatra, nici producţia, extrem de bogată, a editurii Cugetarea nu este lipsită de valoare în integralitatea ei şi nici nu aparţine în totalitate unor autori compromişi. Ea a publicat de altfel de-a lungul anilor autori români consacraţi aflaţi în graţiile noului regim, precum Mihail Sadoveanu, Cezar Petrescu sau Gala Galaction, clasici ai literaturii universale (Maupassant, Hugo, Dostoievski etc.) Chiar în 1948 Cugetarea îl publică pe Vitali Bianki, autor sovietic de cărţi pentru copii, deci dincolo de orice suspiciune, căruia îi apare volumul Şoricelul Pic pe urmele dihăniilor.

Editura „Enciclopedia”, mai puţin cunoscută decât primele două incriminate, ar fi o editură de „tip popular” care „s-a specializat în romane de amor fatal cu scenele pornografice cuvenite unor cărţi de asemenea teapă”. Aici apar „scriitori de duzină” ca Jean de Letras sau Raymond Marchand, „produse tipice ale moralei burgheze intrate în descompunere”. Topos frecvent în publicistica acelor ani, morala burgheză descompusă este folosită aici ca argument pentru interzicerea activităţii editurilor particulare:

Ce efect au aceste «romane pasionale» şi care le este contribuţia la infectarea atmosferei în care oamenii de azi se trudesc să ridice o viaţă nouă, este limpede pentru oricine. Ceea ce nu este tocmai limpede însă, este îndrăzneala „Enciclopediei” de a-şi continua cu nepăsare opera de otrăvire a tinerilor atraşi prin desenele deşănţate de pe coperţile cărţilor de „mare amor”.

O dimensiune aparte o are activitatea editurii Clujana în domeniul literaturii de spionaj. Apreciată desigur de tineret, această literatură nu avea cum să fie pe placul autorităţilor comuniste din primii ani ai războiului rece, cu atât mai mult cu cât este vorba de producţii occidentale, vinovate pe deasupra şi de exotism:

„Clujana” foloseşte „mirajul spionajului”, popularizând cu date extravagante agenţia imperialistă, duşmanul popoarelor libere, „Intelligence-service”, publicând aşa-zise studii despre „Femeile în spionaj” şi răspândind cărţulii pseudo-ştiinţifice despre India şi alte „ţări ciudate”.

În finalul articolului suntem anunţaţi, printr-un veritabil teaser, că „[d]emascarea surselor «literaturii de scandal» nu se opreşte aici”, însă autorul nu se ţine de cuvânt. (Va urma.)

Caricaturile reproduse însoțesc articolele din 12 și, respectiv, 19 februarie 1948 la care se face referire în text.

---

[1] Pseudonim al Sidoniei Drăguşanu (1908-1971).

[2] Prozator şi grafician de talent, Neagu Rădulescu a avut de pătimit de pe urma unor volume care îl aveau ca erou pe soldatul Neaţă, participant la războiul antisovietic (Păţaniile soldatului Neaţă (1943), Soldatul Neaţă în război (1943), Neaţă în concediu (1944)). Printr-un jurnal al Ministerului Propagandei din 4 iulie 1945 lui Neagu Rădulescu i se interzice practicarea profesiunii de ziarist pe timp de patru ani: Prin articolele şi desenele sale a încercat să ridiculizeze armata sovietică punând-o într-o lumină defavorabilă, Prin volumele editate în legătură «Soldatul Neaţă», care au câştigat  mare popularitate, a provocat cunoscutele resentimente împotriva Naţiunilor Unite.” (Monitorul Oficial al României. Partea 1 din 11 iulie 1945, nr. 154).

[3] Sunt citate, printre altele, Forţele naţionalismului creator de Gabriel Drăgan, Germania şi Italia şi Ortodoxie şi Etnocraţie de Nichifor Crainic sau Hitler şi tineretul german de Radu Cernea.

Un vrăjmaş care trebuie doborât: literatura de scandal (I)

Am împrumutat titlul acestei postări din Tânărul  muncitor, organ central al Uniunii Tineretului Muncitor, predecesorul Scânteii tineretului. La ceva mai mult de o lună de la instaurarea regimului democrat-popular, săptămânalul începe publicarea unui ciclu de articole consacrate pericolului pe care aşa-numita „literatură de scandal” l-ar fi reprezentat pentru tineret. Semnate de Vicu Mândra[1], primele patru articole ale seriei schiţează un tablou sumbru al activităţii câtorva edituri particulare, a căror producţie contravine spiritului noii ideologii dominante. Seria se deschide la 5 februarie 1949 prin articolul intitulat Un vrăjmaş care trebuie doborât: literatura de scandal. Autorul începe prin a prezenta cazul, fictiv, al unui tânăr care „tare are chef de viaţă şi de fapte mari”. Tânărul nu este un fitecine fără căpătâi, el este muncitor (se află, aşadar, de partea bună a istoriei) aşa că aspiraţia lui poate fi luată, cel mult, drept expresia naivităţii şi a vârstei fragede. Aceste atribute îl fac vulnerabil la tentaţiile reprezentate de literatura de senzaţie care pândeşte la orice pas:

La chioşcul din colţ îi atrag atenţia nişte cărţulii galbene cu coperţi desenate”. Un mascat ţine în şah o femeie cu figura crispată de groază”. Alături, raza luminoasă a unei lanterne descoperă conţinutul unei casse de bani, iar dedesubt un boxeur atinge o directă zdravănă unui adversar. Pe coperţile colorate tânărul nostru citeşte titlurile răsunătoare: Lampa misterioasă, Dreptul pumnului, Crima din Los-Angeles, Senzaţionalul asasinat din strada X.

Problema degajată de autor o reprezintă lipsa de educaţie, la care se adaugă unele influenţe rele, cu un efect care contracarează atracţia valorilor promovate de colectivul de muncă: 

Alte cărţi nu prea a mai citit, iar pentru el măscăriile [sic] acestea cu bandiţi constituie întreaga sa cultură. Până deunăzi nu l-a îndrumat nimeni către lectură. S-a mai luat după coperţile strălucitoare şi după filmele proaste de cow-boy pe care le-a văzut la cinematograful de cartier. Acuma la fabrică tovarăşii lui îi vorbesc despre muncă şi despre măreţele înfăptuiri ale oamenilor muncii. Dar el a citit în fascicolele cumpărate la chioşc despre oamenii săraci care au devenit milionari peste noapte şi despre bandiţi minunaţi care sunt respectaţi de toată lumea. Apoi el a văzut că şi vecinul său elev este cântat de romanele din colecţia „Masca roşie” şi el este doar băiat cu carte.

Nu e vorba de un divertisment benign. Atracţia răului este reală, iar setea de aventură, mai ales când e greşit canalizată, îl poate împinge pe tânăr la fapte reprobabile, cu consecinţe grave, căci „Când ajunge la puşcărie sau când rămâne repetent la şcoala de ucenici, tânărul nostru se miră că lucrurile nu se întâmplă ca în romanele cu mascaţi şi cade pe gânduri.”

Trecând de la planul individual la cel mai general, al categoriei sociale – tineretul –, Vicu Mândra îşi intră în rolul de acuzator şi indică şi o serie de paşi spre soluţia problemei:

Setea de viaţă şi de libertate a tineretului a fost prea mult timp hrănită cu diversiunea literaturii „de aventuri” şi prea simţim astăzi urmările acestei „educaţii” pentru ca să mai putem tolera această situaţie.

Fireşte, există şi o bună literatură de aventuri, care îmbogăţeşte bagajul de cunoştinţe al tânărului cetitor, îndemnându-l la mari fapte, dezvoltându-i simţământul patriotic şi devotamentul pentru lupta dârză a tuturor celor ce iubesc libertatea.

Vinovate nu sunt, desigur, cărţile în sine. E vorba de editorii particulari lacomi şi lipsiţi de scrupule, care hrănesc cu produsele lor nocive mintea tineretului, împotriva cărora autorul articolului interoghează retoric: 

Câte asemenea cărţi [educative] s-au tipărit însă la noi? Câte asemenea cărţi s-au ostenit să editeze nesăţioşii din fruntea editurilor VATRA, ENCICLOPEDIA, CLUJANA ş.a.m.d? Încă astăzi unele edituri şi tutungeriile de la cele din centru până la cele mai periferice desfac marfa cu venin a colecţiei „Masca roşie” şi dulcegăriile deşănţate ale „Enciclopediei”. Încă astăzi cărţuliile „ştiinţifice” ale „CUGETĂRII” şi literatura ieftină a editurii „Cioflec” împânzesc vitrinele.

E adevărat şi că de la cucerirea întregii puteri politice de către partidul comunist nu trecuseră nici două luni, iar librăriile nu fuseseră epurate de marfa periculoasă. Este interesant de observat că această epurare nu era încheiată, cel puţin de facto, nici zece ani mai târziu, în 1958, în momentul apariţiei lucrării Copilul şi cartea[2] a pedagogului Ilie Stanciu. Discutând despre lecturile recomandate copiilor, acesta menţionează un adevărat sistem de biblioteci paralel cu cel oficial, reprezentat de tutungerii şi băcănii, unde copiii puteau împrumuta cărţi din categoria celor înfierate de Vicu Mândra:

Se mai găsesc şi unii debitanţi de tutun sau băcani care, contra unei sume oarecare, împrumuta pe ascuns copiilor broşuri şi cărţi din vechile colecţii de romane poliţiste. Aşa se explică circulaţia încă destul de largă a unor asemenea scrieri extrem de dăunătoare printre elevii şcolilor noastre. 

La 12 februarie 1948 apare al doilea articol al seriei, intitulat Editura „Vatra” focar de otrăvire a tineretului. De această dată ţinta „demascării” e precizată de la bun început. (Va urma cândva)

Caricatura reprodusă însoțește articolul din 5 februarie 1948 la care se face referire în text.

---

[1] Vicu Mândra/Mîndra (1927-2018), critic literar, teatrolog şi profesor universitar, era un nume des întâlnit în presa vremii, unde juca mai ales rolul de acuzator. S-a remarcat la sfârşitul anilor 1940 printr-o serie de articole menite să demaşte, în spiritul vremii, „confuzia ideologică” din opera lui G. Călinescu, precum şi anacronismele şi şovăielile ideologice din pagina literară din Naţiunea, ziarul condus de acesta. Deşi foarte tânăr (Mândra era chiar studentul celui criticat), el nu este intimidat de statura profesorului său. Diatribele lui, parte a unei campanii îndreptate împotriva lui Călinescu, nu au rămas fără efect. Celebrul critic şi universitar a fost îndepărtat de la catedră, fiind „izgonit” la un institut de teorie literară şi folclor creat special pentru el.

[2] Ilie Stanciu, Copilul şi cartea, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1958.

Mihai Stoian – Triumful comandantului şi alte povestiri

Cam de un leat cu Iuliu Raţiu şi cu acelaşi tip de studii de psiho-pedagogie, Mihai Stoian este autorul unui volum subţire scos la Editura Tineretului în 1963 şi intitulat Triumful comandantului şi alte povestiri. Sunt cu totul douăsprezece proze ai căror eroi sunt copii de gimnaziu şi în care autorul abordează teme precum relaţiile interumane (în special prietenia), viaţa de elev (mai ales în organizaţia de pioneri), atitudinea faţă de proprietate, existenţa cu principalele ei momente (tinereţe/bătrâneţe, moarte) etc. E vorba, poate cu excepţia ultimei teme, de materie obişnuită în epocă, asezonată cu condimente etice la fel de uzuale şi cu câte un topos banal în literatura realist-socialistă. Trebuie, cu toate acestea, remarcat eforul depus de autor în direcţia unei stilizări mai accentuate a textului sau a unei complexităţi psihologice mai mari decât în alte cărţi de proză din primii ani ai deceniului al şaptelea. Mai toate povestirile sunt „cu poantă”; finalul aduce o revelaţie neaşteptată, o turnură a evenimentelor pe care cititorul nu o poate bănui din capul locului decât dacă şi-a exersat temeinic spiritul analitic, eventual prin lectura unor romane poliţiste. De altfel, titlul unuia din texte trimite la o notă de subsol general valabilă în carte: „Nu este recomandabil ca lectura povestirii să înceapă cu sfârşitul”.                                                         

Prietenia (şi, mai ales, punerea ei la încercare) face obiectul unei treimi din povestiri. În 30 de bani, Horia şi Radu, buni amici, merg cu tramvaiul, iar Radu nu plăteşte biletul. Va fi salvat malgré soi, de Horia, care achită discret preţul. Iliuţă, protagonistul din O jumătate de pas înainte, e un fel de dandy, atent la înfăţişarea sa şi, mai ales, la obiectele pe care le deţine, printre care şi un stilou minunat. În momentul în care stiloul buclucaş pătează cartea de istorie, Iliuţă recurge la înlocuirea cărţii compromise cu un manual intact al unui alt elev. Odioasa manevră este descoperită de Petru, colegul de bancă, care îl readuce pe calea cea dreaptă pe micul infractor şi îi explică surorii sale, Lenuţa, în vârstă de doar zece ani: „Ei, clipi băiatul cu înţelegere, eşti încă mică. E greu să înţelegi tot. Lucrurile nu sunt atât de simple. Numai când eşti copil ţi se par simple. Apoi, cum creşti, înţelegi...”. Drumul e drum consemnează momente din viaţa la un sanatoriu de pe litoral, cu insistenţă asupra relaţiilor de întrajutorare dintre micii bolnavi şi a condiţiilor excepţionale create pentru pacienţi, care au posibilitatea de a face şcoală chiar în salonul în care sunt internaţi. Tot prietenia (cu corolarul ei, altruismul) face obiectul povestirii Floare de piatră, în care un pionier egoist nu duce la colţul ştiinţelor naturii o floare rară.  

Întâlnire cu toamna, un text cu o oarecare încărcătură lirică, prezintă întoarcerea în satul bunicilor a lui Doru, un băiat de la oraş. Ne sunt servite clişeele uzuale privind viaţa minunată a ţăranilor colectivişti, dar apare şi un element insolit, care pare să umbrească viaţa idilică a sătenilor. Moş Dadin, cel mai vârstnic locuitor, aflat într-o stare fizică precară, este neglijat de propriii lui copii. Concluzia, amară, este redirecţionată ideologic: „[...] abia atunci înţelese câtă amărăciune poate cuprinde un suflet de om bătrân care n-a apucat să trăiască viaţa cea nouă. [...] Era ca şi cum însăşi [sic] toamnei i-ar fi părut rău pentru viaţa trecută a lui moş Dadin”.  În Bastonul, nişte copii răutăcioşi îşi bat joc de un bătrân, ascunzându-i bastonul, numai pentru a afla, în final, că omul fusese medic şi trăise din plin ororile, de dată recentă atunci, ale războiului mondial. Noroc totuşi că băieţii sunt de partea corectă a istoriei („N-aţi apucat războiul, dar tot îl urâţi”). Tot nişte evenimente tragice din război fac obiectul schiţei Bradul ucis, evocare a vitejiei unui profesor de ştiinţe naturale, Dan Grigore, împuşcat de nemţi în timp ce apără materialul didactic al şcolii. Urme, o piesă de mici dimensiuni, ni-l prezintă pe Gyuri, un băiat care se luptă să înţeleagă moartea tatălui, iar în Misiune pilotul Ovidiu Popa salvează viaţa unui tânăr, dar satisfacţia lui este întunecată de regretul de a nu avea copii.

Relaţiile din cadrul organizaţiei de pionieri sunt ilustrate într-o bună parte a textelor cuprinse în volum. Sandu Iliescu din Carnaval este un veritabil outsider. Marginalizat printre colegii lui, Sandu vine la balul mascat de sfârşit de an deghizat în lup (un travesti stângaci al spiritului singuratic, neintegrat în colectiv) şi află că a rămas repetent. Concluzia e mai dulce decât restul, căi elevul începe să îşi conștientizeze problemele, iar îndreptarea nu poate fi departe. Sub titlul senzaţional de Dispariţia globului pământesc nu ne este relatată dispariţia planetei, ci doar, de dicto, a materialului didactic cu acelaşi nume. La prima vedere, lucrurile sunt foarte grave: Aristică, un elev ajuns la Oneşti, fură globul pentru a însemna pe el poziţia noului oraş din Moldova. Gravitatea e atenuată de mărturisirea faptei, dar şi de motivarea ei: Oneşti, oraş-emblemă pentru industria petrochimică din socialism, reprezenta un simbol al noii orânduiri şi merita trecut pe hartă. După 1965, el va purta de altfel numele lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Totuşi, furtul e furt şi primeşte o sancţiune morală sub forma unei scrisori compuse de membrii detaşamentului, în care Rodica îi scrie lui Aristică:

Asta dovedeşte că n-ai uitat pe drum „alfabetul” purtării pioniereşti: a) lucrurile şcolii sunt ca şi lucrurile noastre, sunt bunurile întregului popor; b) şi tu faci parte din popor; c) stricând un lucru de-al şcolii, strici de fapt un lucru de-al tău; d) lucrurile trebuie păstrate ca ochii din cap şi pentru cei care vor veni să înveţe după noi.

Punctele enumerate par luate direct dintr-un document de partid.

Tot despre pionieri şi  relaţiile din detaşament este vorba şi în Triumful comandantului. Georgescu, comandantul unei echipe de copii angrenată într-un joc războinic cu o altă echipă, dă dovadă de calităţi de lider excepţionale. Pentru acest motiv, el urmează a fi făcut pionier. Pe merit, s-ar zice; ce e mai puţin firesc, pentru cei care cunosc epoca, este faptul că Georgescu nu era deja pionier în momentul în care i s-a încredinţat postul de comandant, care nu putea reveni oricui. Ca element de culoare, jocul războinic este reprezentat de asaltul unei „fortificaţii” folosind bulgări de pământ, la fel ca în Marea bătălie de la „Iazul Mic” de Octav Pancu-Iaşi, despre care am scris, acum o eternitate, aici.

Triumful comandantului şi alte povestiri relevă un autor atent la detaliu, un spirit înclinat spre naraţiunea cu concluzie moralizatoare, cu ocurenţa aproape obligatorie a unor poncifuri realist-socialiste.

Coperta volumului este realizată de Nae Constantinescu.

Ion Jipa – Sănducu-Năzdrăvanul şi piticul Ştie Tot

Despre Ion Jipa, autorul volumaşului Sănducu-Năzdrăvanul şi piticul Ştie Tot (Editura Tineretului, 1956) nu am găsit prea multe informaţii. Un istoric literar maliţios ne spune că era un „social-democrat capitulard, avocat şi primul director al viitoarelor uzine 23 August”, ba chiar că era un „oportunist bătrân” şi conchide, citând câteva titluri, că era un „nuvelist slab”, autor de „proze broşurate”. Cartea de faţă este o scurtă lucrare educativă adresată copiilor nu prea mari, din rândul cărora se desprinde însuşi personajul titular, Sănducu, poreclit din motive evidente „Năzdrăvanul”. Întrebat câţi ani are, el răspunde că are aproape şapte, în vreme ce bunica lui, factor ponderator atotprezent, îl corectează spunând că acesta „abia a împlinit şase ani”. Indiferent care e adevărul (probabil că cea care are dreptate este bunica), copilul nu a început încă şcoala şi nu ştie să citească.

 

Năzdrăvăniile lui Sănducu sunt posibile (şi) din cauza trotinetei pentru care îl invidiază toţi copiii din cartier. Fire altruistă, băiatul o împrumută şi altora, dar sistematic, conform unui veritabil regulament. Echilibrul acestei construcţii se rupe în momentul în care Costel şi Dănuţ, doi băieţi ceva mai mari, pretind ca în virtutea diferenţei de vârstă să li se repartizeze trotineta mai mult timp decât altora. De aici, de la această crasă manifestare de egoism şi lipsă de receptivitate faţă de sensibilitatea altora încep toate necazurile. Costel îi sfidează pe toţi şi provoacă o discuţie despre diverse tipuri de vehicule – camioane (desigur, Molotov), avioane, locomotive –, în încercarea de a minimaliza trotineta protagonistului.

 

Este momentul când Sănducu are o veritabilă revelaţie, anume că trotineta lui cea grozavă e o nimica toată faţă de locomotivă. Va trebui aşadar să înveţe să conducă o locomotivă. Uşor de zis, mai greu de făcut – bunica nu-i încurajează impulsurile aventuroase („Ai să creşti mare, ai să faci şcoala de mecanici şi ai să te saturi umblând pe locomotivă!”). Până la urmă, năzdrăvanul se suie pe casă şi de acolo stabileşte itinerariul până la gară, locul unde i se vor dezvălui cu siguranţă secretele locomotivelor. Ajuns la gară, Sănducu se suie pe furiş în tenderul unei locomotive, dar e repede prins de mecanic şi fochist, de la care află de existenţa unui misterios pitic Ştie Tot, personaj misterios şi, desigur, omniscient, de la care ar putea învăţa cum se conduce locomotiva fără prea mult efort de studiu.

 

Este momentul în care naraţiunea, până acum cuminte şi realistă, capătă turnura unui basm modern. Sănducu se străduieşte să afle cum se poate ajunge la Ştie Tot, care locuieşte (se miră cineva?) în Ţara Piticilor. În disperare de cauză, căci adulţii nu-l ajută, proprietarul de trotinetă face rost de un plic galben şi îi scrie o scrisoare piticului. „Scrie” e un abuz de limbaj, căci copilul, nedus la şcoală, umple plicul şi scrisoarea cu nişte mâzgălituri fără sens. Toate acestea nu reprezintă un impediment poştal, căci, ca în Alice în Ţara Minunilor, Sănducu se micşorează într-atât încât să încapă în plic, cu care ajunge, miraculos, acasă la Ştie Tot. Adevărat vrăjitor din Oz, atotştiutorul îşi extrage informaţiile dintr-o carte imensă. Spre dezamăgirea lui Sănducu, piticul îl lasă să aştepte la nesfârşit, dar îl conduce în cele din urmă într-o cameră cu jucării minunate, pregătite însă pentru copiii „silitori”, şi îl moralizează nemilos:

 — Ar fi foarte uşor dacă am putea să punem pe alţii să înveţe pentru noi, râse pentru întâia oară piticul. Numai că nu se poate. Cartea asta nu răspunde decât acelora care îşi caută singuri răspunsurile.

Finalul, optimist, ni-l arată pe Sănducu în Ţara Piticilor, unde acesta primeşte în dar o locomotivă şi decide să mai rămână o vreme, pentru a începe să înveţe şi a-l convinge pe pitic că merită cartea. Micul roman al lui Ion Jipa nu a rămas probabil în memoria cititorilor vremii; searbăd şi fără prea multe idei, nici nu ar fi avut de ce. Să nu neglijăm însă valoarea propagandistică a unora din elementele scrierii. Ceferiştii erau consideraţi „detaşament de frunte al clasei muncitoare”, iar înţelepciunea şi umorul membrilor breslei cu care stă de vorbă Sănducu îi pune într-o lumină extrem de favorabilă. Cât despre locomotivă, era şi ea un vehicul simbolic. Să nu uităm memorabilele cuvinte ale lui Marx: „revoluţiile sunt locomotivele istoriei”.

Volumul este ilustrat de I. Miţurcă.

 

Mihnea Moisescu - Într-o seară de primăvară

Apărut la Editura Tineretului în 1965, adică la sfârşitul perioadei de intens conformism ideologic care începe în 1948, volumul de povestiri Într-o seară de primăvară de Mihnea Moisescu cuprinde nouă proze care pot fi cu uşurinţă grupate în două categorii pe criterii tematice şi, în definitiv, cronologice. Din prima fac parte primele trei bucăţi, care se încadrează cu uşurinţă în tema bine reprezentată a aşa-zisei lupte a comuniştilor ilegalişti împotriva exploatării burghezo-moșierești. Este un subiect care nu a încetat să stârnească interesul creatorilor din perioada socialistă, fie ei scriitori, cineaşti sau artiști plastici. Transportul clandestin de manifeste antifasciste, torturile din beciurile poliţiei şi Siguranţei sau participarea la luptele purtate împotriva fostului aliat german la 23 august 1944 sunt tot atâtea sub-teme ilustrate ad nauseam în epocă.

Deschiderea volumului o face piesa Manifestele, în care ucenicul Culai, un utecist maturizat de timpuriu (tatăl îi fusese ucis în lupta cu exploatatorii) preia nişte manifeste subversive şi le ascunde în sobă. În mod surprinzător, poliţia, care face o descindere, nu le găseşte, pentru că lelea Sofia, mama eroului, avusese grijă să le pună la adăpost. Culai, tânăr curajos, dar cam naiv, are astfel revelaţia militantismului propriei sale mame, pe care o crezuse femeie simplă şi temătoare, incapabilă de gesturi vitejeşti. Vioristul, a doua povestire „ilegalistă”, ni-l prezintă pe Neagu, un muncitor de 18 ani pasionat de cântatul la vioară, care ascunde omniprezentele manifeste în cutia instrumentului. Prins de poliţie, acesta este supus unui interogatoriu perfid de către un inspector cultivat, dar cu atât mai pervers, filogerman şi cunoscător de muzică. Neagu este pus să facă alegerea tragică între a-şi vedea distruse prin tortură degetele de violonist şi de a trăda, divulgând adresa tipografiei clandestine. Finalul, deschis, îi indică totuşi cititorului că instrumentistul va opta pentru prima situaţie.

Dacă în primele două texte eroii luptă nemijlocit şi au de suferit pentru faptele lor vitejeşti, în Niculăieş copilul, un biet orfan care face pe argatul şi păzeşte oi, este victimă colaterală a luptelor purtate cu nemţii de muncitorii conduşi de comunişti imediat după 23 august 1944. Acestui erou literar pare să i se aplice zicerea nomen est omen, cel puţin dacă ne amintim de Niculăieş din Un om năcăjit al lui Sadoveanu, întruchipare a prozei sămănătoriste cu oameni simpli care suferă într-o lume alcătuită strâmb (însă fără perspectiva unui 23 August!). Detaliu picant: inginerul de la fabrica unde lucrează Petratu, mentorul comunist al lui Niculăieș, este văzut ca un exploatator, unealtă a patronatului odios. Inginerul este de altfel poreclit, grăitor, „Balaurul”.  

Cea de a doua categorie de texte din cartea de faţă este reprezentată de scene şi întâmplări din viaţa civilă sau din lumea şcolii de după instaurarea regimului democrat-popular. Sacrificiile micilor eroi din precedentele proze au dat roade şi acum ne aflăm în lumea cea nouă, cu alte probleme şi provocări. Din fericire, avem multe personaje pe măsura marilor transformări sociale petrecute în acest timp. În După viscol, Valeriu, se mută cu familia la ţară, unde fusese repartizat tatăl lui, de profesie inginer. Alături de bunul său prieten Todiriţă, el salvează viaţa unei bătrâne, tuşa Siţa, bolnavă şi izolată în timpul unei furtuni de zăpadă.

Ghilimelele din titlurile următoarelor schiţe (Un articol „critic” şi „Vedeta”) par să semnaleze poziţia lor singulară. Ambele proze ilustrează una din obsesiile ideologice ale vremii, lupta împotriva individualismului, văzut ca defect intolerabil, eventual ca racilă a fostei orânduiri burghezo-moşiereşti. Articolul „critic” se distinge prin prezenţa (singulară în volum) a unor elemente de satiră la adresa respectivei mentalităţi. Radu e bun prieten cu Ducu, talentat aeromodelist, însă ins egoist şi – păcat capital – insensibil la apelurile detaşamentului de pionieri. Pus să scrie un articol pentru gazeta de perete în care să-şi critice amicul, Radu ajustează textul până la completa dispariţie a reproşurilor adresate păcătosului, sfârșind el însuşii prin a fi înfierat la gazeta de perete. Vedeta este Cecilia, o elevă din clasa a şaptea care „primise în familie o bogată educaţie artistică: făcuse balet, învăţase pianul, apoi, mai târziu, mersese la teatru, la operă şi la concerte”. Cecilia, care poartă, poate nu degeaba, numele sfintei patroane a muzicii, e talentată, însă asta nu scuză păcatul individualismului, care îi atrage eliminarea din brigada artistică a cărei stea incontestabilă fusese. Eroina nu e lipsită de conştiinţă; sub presiunea colectivului (dirijat, cu tact, de omniprezenta instructoare superioară de pionieri, tovarăşa Veniamin), ea îşi îndreaptă greşelile, ba chiar ajunge să îi înfiereze pe cei care se fac vinovaţi de intrigi (Violeta) şi e reprimită printre colegi.

Om aspru înfăţişează un incident minor, care capătă proporţii catastrofale în ochii elevilor dintr-un sat. Scăpaţi din adăpostul construit de copii din cauza unei scânduri putrede, nişte iepuri ameninţă să distrugă brazdele de răsaduri ale gospodăriei agricole colective conduse de Ilie Ştefan, temutul preşedinte, omul aspru din titlu. Primejdia este înlăturată prompt, pagubele sunt minime, iar omul aspru se dovedeşte un ins bun, cu un zâmbet care te „unge la inimă, nu alta!”. Detaliu hazliu, unul din personaje se numeşte Ilie Vătui (vătuiul este numele dat puilor de iepure).

O rachetă neobişnuită îşi desfăşoară acţiunea înaintea unei zile de 8 Martie, când elevii pregătesc mici cadouri pentru mame şi învăţătoare. Tovarăşa Gheorghiu, învățătoarea copiilor, este internată în spital bolnavă de hepatită şi nu poate fi vizitată, motiv pentru care Vlad, un băiat cu mult talent la tehnică, construieşte o „rachetă” alcătuită din baloane. La această rachetă, care se va ridica în dreptul geamurilor salonului de spital, vor fi ataşate carnetele cu note ale elevilor, pentru ca tovarăşa Gheorghiu să poată vedea că aceştia nu s-au lăsat pe tânjeală în absenţa ei, ba chiar l-au ajutat pe Popescu, codaşul, să-şi îndrepte notele la matematică. Sunt puse în mişcare toate clişeele educative ale epocii, cu îndrumarea exercitată de instructoarea de pionieri, acţiunile de ajutorare a elevilor slabi şi „Cercul mâinilor îndemânatice” care confecţionează tot felul de obiecte kitsch („mici bibelouri din lemn, rame pentru fotografii, lucrate la traforaj”) pentru a fi oferite de Ziua femeii. Amuzant e un scurt episod proto-feminist, în care Ioana Oltiş, colega lui Vlad, se ciondăneşte cu acesta din cauza unor stereotipuri sexiste:

— Nu văd nimic de râs! Tu crezi că pe femei nu le interesează rachetele? Te înşeli amarnic! Sper c-ai auzit de Valentina Tereşkova! Şi desigur că se pregătesc să zboare cu rachetele şi alte femei. Bineînţeles, femei curajoase, nu nişte fricoase ca tine!

— De unde ştii că sunt fricoasă? De unde ştii?

Cu Într-o seară de primăvară, ultima schiţă, care dă şi titlul cărţii, nu păşim prea departe de năzuinţa de a ajunge la stele. Mihai şi Lelia trăiesc începutul unei idile nevinovate. Aflăm că relaţia lor nu a fost lipsită de asperităţi, din cauza unei rivalităţi şahiste, depăşite mai ales datorită tactului de care dă dovadă fata. Tinerii sunt firi complementare: Lelia e pasionată de literatură şi poezie, în timp ce Mihai îşi doreşte să ajungă astronaut, termen folosit în mod surprinzător, în locul sovieticului cosmonaut, mai comun la noi. Mesajul e simbolic; atingerea stelelor e văzută în dublul ei înţeles, de călătorie spaţială şi de năzuinţă spre un ideal.

Mihnea Moisescu, cunoscut mai ales pentru activitatea lui în domeniul SF, a avut contribuţii notabile şi la dezvoltarea literaturii moralizatoare pentru copii şi tineret. În cartea de faţă apar, în linii mari, aceleaşi stereotipuri care apar în Nemaipomenitele întâmplări ale lui Fănel (1963), despre care am scris mai demult aici.

Volumul este ilustrat de Socoliuc Vasile.

Fact checking

Valentina Tereşkova (n. 1937) este prima femeie care a zburat în spaţiu (1963). Menţionarea reverenţioasă a cuceririlor spaţiale sovietice era o practică frecventă în scrierile vremii.  

Iuliu Raţiu – Această minunată colivie

Absolvent de Psihologie la începutul anilor 1950, Iuliu Raţiu trebuie să fi fost un bun cunoscător al operei lui Makarenko, pedagogul sovietic canonic al epocii. Întreaga acţiune a scurtului roman pentru copii şi adolescenţi O nemaipomenită colivie (Editura Tineretului, 1961) pare menită să ilustreze concepţia privind căruia individualismul este un defect major, pe care colectivul trebuie să se străduiască să îl extirpe prin măsuri hotărâte. Exemplul negativ este furnizat încă din prima treime a cărţii, în persoana protagonistului, Dan Stamatescu, un elev în clasa a şasea pasionat de ornitologie.

Pasiunea lui Dan nu s-a născut din vacuum. Băiatul este un urmaş destoinic al bunicului său, muncitor pensionar, bun cunoscător al păsărilor şi constructor priceput de colivii pentru adăpostirea acestora. În buna tradiţie de sorginte sovietică a organizării în şcoli a unor vivarii, aşa-numitele „colţuri vii”, băieţii din clasa lui Dan profită de şederea într-o tabără la munte pentru a prinde păsări care urmează să fie donate şcolii pe post de material didactic. Sub conducerea lui Dan, care e un lider incontestabil, vânătoarea de păsări e un succes, iar vietăţile sunt aduse la şcoală.

Gestul trebuie să constituie o surpriză pentru dirigintele clasei, profesorul de ştiinţe naturale Dragomirescu, aşa că dezvăluirea existenţei colecţiei de păsări e amânată în aşteptarea unui moment propice. Toate bune şi frumoase. Între elevi domneşte armonia şi se fac ultimele pregătiri în acest scop, când Dan are un impardonabil acces de individualism şi pune pe o colivie o etichetă cu inscripţia incendiară „Această colecţie de păsări a fost donată şcolii de elevul Stamatescu Dan şi colegii săi”. Se dezlănţuie un scandal teribil, iar Dan, într-un acces demn de un erou antic cu hybris, goleşte coliviile şi eliberează zburătoarele.

Fapta lui Dan este rapid sancţionată de colegii lui. Individualistul devine un paria veritabil al clasei, evitat ostentativ de toţi băieţii (mai puţin, poate, de către fete, care, segregate, nu cunoşteau secretul) şi nu i se permite să joace în echipa de fotbal. E un moment critic, în care trebuie să intervină cineva pentru depăşirea impasului. Este momentul în care intră în scenă un personaj familiar, instructorul de pionieri, în persoana lui Costin, un elev din clasa a zecea, pasionat de paremiologie, autor al unui jurnal şi mare admirator al lui... Makarenko („... îi plăcea nespus de mult munca de educator şi ar fi vrut să devină un pedagog bun. Prins de aceste visuri, începuse să citească cu pasiune din Makarenko, iar impresiile şi le aşternea, în fiecare zi, într-un jurnal personal; un adevărat jurnal de bord al clasei a şasea pe care, în calitatea sa de instructor de detaşament şi de utemist, trebuia s-o educe.)

Situaţia este rezolvată, în cele din urmă, prin intervenţia profesorului Dragomirescu, personaj eminamente pozitiv, vechi colaborator al bunicului lui Dan în timpul insurecţiei de la 23 august 1944. Colecţia de păsări este refăcută, egoistul îşi recunoaşte greşeala şi e iertat. Element ceva mai subtil, sunt puşi la punct şi colegii lui Dan care îl ostracizaseră, în ideea că păcătosul nu trebuie pur şi simplu pedepsit, ci şi ajutat să se îndrepte, ceea ce ei nu făcuseră. Dan nu avusese parte de sprijinul necesar pentru a se elibera din simbolica colivie a individualismului.

Colivia... lui Iuliu Raţiu bifează cu conştiinciozitate puncte cvasi-obligatorii din programul ideologic al deceniului al şaselea. Cu toate astea, nu e o carte aridă şi pur programatică. Autorul a ştiut cum să îndulcească pilula cam amară a comandamentelor epocii. Personajele sunt vii şi adesea pitoreşti. Colegii lui Dan (Adrian, Mitică, Traian, Dorel, Sandu) sunt construiţi, tradiţional, prin particularităţi de exprimare, ticuri, preferinţe şi calităţi. Mitică e de pildă un potenţial poet, iar autorul introduce un întreg capitol consacrat producţiei de versuri a acestuia. Traian e maestru al replicilor bombastice, iar Adrian e genul echilibrat şi serios, calităţi pentru care e ales preşedinte al detaşamentului de pionieri. Nu trebuie uitat nici Nae, un exemplar reuşit de Corvus corax (mai pe româneşte, corb) cu un inventar de vorbe caraghioase care trebuie să-i fi amuzat pe micii cititori ai vremii.  

Volumul este bogat ilustrat de Şanta Iosif. Coperta îl aparţine lui Eugen Jean.

Fact checking

Nu încape îndoială, profesorul Dragomirescu e un model de înţelepciune, tact pedagogic şi mai e pe deasupra şi un perfect cunoscător al tainelor naturii. La revenirea din vacanţa mare, el le povestește elevilor despre realizările verii:

Şi-am bătut munţii de la Olt la Dunăre. Am strâns o minunată colecţie geologică... O s-o vedeţi. Apoi, după o scurtă pauză, adăugă: Am alcătuit, să ştiţi, şi o colecţie de reptile. Am prins o salamandră nemaipomenit de frumoasă!

Aici venerabilul profesor dă un rateu, vorba lui Traian, „piramidal”, căci salamandra nu e, desigur, reptilă, ci batracian, dar n-are a face.

Un feedback blasfemator

Aşa-zisa muzică clasică impune spectatorului de concert limite de manifestare destul de strânse. În mod notabil, se presupune că acesta nu se cuvine să aplaude când i se năzăreşte lui, ci doar la încheierea bucăţii muzicale. Care va să zică, în cazul unei forme tetrapartite precum simfonia, nu se aplaudă în scurtele pauze dintre cele patru părţi, la formele tripartite (sonată, concert), în sală trebuie să domnească liniştea între micile intermezzi dintre cele trei părţi şi tot aşa. Sigur, mai tuşeşte melomanul, dar nu are voie să aplaude. Mai dificil e la lucrările care se abat de la canon, cum sunt concertele formate din părţi care se succed fără pauză (ca la concertele pentru pian ale lui Liszt) sau cele formate din patru mişcări (exemplu tipic, al doilea concert pentru pian de Brahms). Sigur, cea mai bună atitudine faţă de lucrările unde nu ştii când să aplauzi este să te abţii şi să vezi ce fac cei din jurul tău, deşi aceştia nu sunt infailibili.

La operă lucrurile sunt mai lejere. Tradiţia belcantoului italian tradiţional îi dă mai multă libertate spectatorului. Se aplaudă nu doar la final de act sau de spectacol, ci şi după momente vocale reuşite, mai ales după arii de virtuozitate. În asemenea momente se mai aud şi urale sau strigăte de admiraţie.

Această tradiţie a spectacolului de operă este suspendată la interpretarea operelor lui Wagner (care, dacă ar fi să nu luăm după indicaţiile autorului, nici măcar nu sunt opere, ci „drame muzicale”, dar asta e o altă poveste). Se ştie că reprezentaţiile operelor wagneriene nu sunt în mod tradiţional întrerupte de aplauze. Spre deosebire de rafalele de aplauze care întrerup uneori cursul acţiunii la operele în stil italian, la lucrările maestrului de la Bayreuth se aplaudă, prin tradiţie, numai la sfârşit de act sau chiar de spectacol.

Se pare că tradiţia asta nu a fost impusă de autor, ba chiar dimpotrivă, Wagner ar fi dat semne că apreciază feedback-ul publicului. O întâmplare relevantă s-a petrecut în timpul Festivalului de la Bayreuth din 1882, singura ocazie cu care autorul şi-a văzut opera pusă în scenă. Compozitorul ceruse ca la sfârşitul actului II să nu existe chemări la rampă, pentru a nu „influenţa impresia”, după cum scria Cosima Wagner. Publicul a luat foarte în serios dorinţa autorului, aşa că nu a aplaudat nimeni nici măcar la finalul spectacolului. Se pare maestrul de la Bayreuth ar fi vrut totuşi să ştie părere avea publicul, aşa cum consemnează tot Cosima.

La o reprezentaţie ulterioară din acelaşi festival s-a petrecut un incident de-a dreptul senzaţional. În timpul corului fetelor-flori din actul II cineva a strigat – blasfemie – „bravo!”. Indignaţi de îndrăzneala intrusului, unii spectatori au reacţionat cu fluierături de dezaprobare, punând gaz pe foc. Culmea, cel care strigase era chiar compozitorul.

Postarea se bazează pe lucrarea lui Alex Ross, Wagnerism: Art and Politics in the Shadow of Music, apărută zilele astea. În imagine, vedere din fosa orchestrei, celebrul „abis mistic” de la teatrul din Bayreuth.

☺☺ Eugen Istodor - Caţavencii şi tribul lor. O etnografie a grupului incomod și de moravuri grele Cațavencu (1990-2006)

Apariţia, în februarie 1990, a săptămânalului satiric Caţavencu a reprezentat, nu încape vorbă, un moment plin de insolit. Autocalificat incomod şi de moravuri grele, el a practicat o satiră de un tip inedit într-un peisaj jurnalistic agitat, populat de un furnicar uman pestriţ şi debusolat. Eugen Istodor, care nu e la prima tentativă de a analiza aspecte ale societăţii contemporane, realizează în Caţavencii şitribul lor. O etnografie a grupului incomod și de moravuri grele Cațavencu (1990-2006) (Polirom, 2018) un fel de sinteză între observaţia sociologică cu pretenţii de circumscriere teoretică şi munca de istoric, consemnator al unor episoade din dezvoltarea presei autohtone din ultimele trei decenii. Autorul, pe care îl cunoşteam drept harnic autor de interviuri cu (mai) tot ce mişcă din societatea românească, scoate la bătaie materiale din aşa-numita „Arhivă personală Istodor” şi îi lasă să vorbească pe cei care au scria revista în perioada ei de glorie, adică cam până acum 10-15 ani. El numeşte asta „etnografie”. I-aş lăsa pe specialişti să decidă dacă termenul e bine ales sau nu.

Eugen Istodor pare mânat de ambiţii mari şi îşi începe lucrarea în forţă. El deschide un front de lucru larg, cu aspiraţii de teoretizare a fenomenului instanţiat de Caţavencu (ulterior Academia Caţavencu, apoi, mai nou, Caţavencii etc.). Nu e de mirare aşadar că prima secţiune a cărţii este dedicată satirei. Într-un spaţiu de mai puţin de douăzeci de pagini sunt înghesuite definiţii, explicaţii teoretice, clasificări şi exemple care spun, până la urmă, prea puţin despre natura satirei practicate la revistă. Mai interesantă ar fi, poate, preluarea din teoria sociologică a termenului de neo-trib pentru a descrie reţeaua complicată de raporturi interumane stabilite atât în interiorul grupului de realizatori ai gazetei, cât şi cu (sau între) receptorii textelor produse de aceştia. A fost, se pare, o comunitate sui generis, cu ritualuri şi reflexe bine conturate, imposibil de reprodus astăzi.

„Carnea” cărţii – ceea ce rămâne, până la urmă, dincolo de cadrul teoretic totuşi precar – o reprezintă evocarea prin interviuri şi amintiri. Sunt (re)aduse la suprafaţă momentele de glorie precum apariţia primului număr, ivit oarecum deus ex machina din televizorul color al soţilor Nacu şi talentul câtorva studenţi şi proaspăt absolvenţi frustraţi şi totodată talentaţi. Cititorii mai copţi ar putea fi tentaţi să retrăiască şi alte episoade glorioase, ca de pildă publicarea, în 1991, a unui fals număr din Scânteia. Detaliile din spatele cortinei sunt, probabil, încă mai savuroase: pitorescul şedinţelor de redacţie, adevăratul ceremonial al alcătuirii şi validării în colectiv a „bulelor” sau conflictele intergeneraţionale dintre redactori. Sigur, procedeul „bulelor” (colaje fotografice cu replici în răspăr) nu a fost inventat la Caţavencu (cine răsfoieşte colecţia revistei Rebus din anii 1980 va găsi destule asemenea colaje), dar ineditul situaţiei şi, mai ales, memorabilul unor exprimări le-au impus în conştiinţa neo-tribului receptor.

Istoria lui Caţavencu (sub multiplele sale avataruri editoriale) se confundă în bună măsură cu istoria protocapitalismului românesc, spectaculoasă mai ales în perioada sa „sălbatică” din anii 1990. Sunt irepetabile întâmplări precum vinderea gazetei de către propriii săi realizatori, depunerea pungilor cu monedele rezultate la picioarele patronilor sau naivele conflicte de început dintre angajaţi/redactori şi proprietari. Istodor observă, corect, că atitudinea primilor era una tipică de stânga, chit că oamenii susţineau, prin materialele pe care le scriau, o ideologie mai degrabă de dreapta.

Toate cele de mai sus sunt însă julituri de genunchi şi hârjoneli pe lângă adevăratele provocări aduse de inevitabila interacţiune cu magnaţii mediatici autohtoni (Sorin Ovidiu Vântu sau Adrian Sârbu). Pe lângă aceştia, Ovidiu Nacu, primul patron, era un naiv benign. Ciocnirea cu comandamentele pieţei, cu categoriile specifice capitalismului, a şubrezit puternic edificiul romantic caţavencian. Lovitura de graţie a dat-o puternica polarizare politică apărută odată cu instalarea regimului Traian Băsescu şi care a făcut ca măruntele partizanate ale epocilor Ion Iliescu sau Emil Constantinescu să pară nişte glume nevinovate. Au apărut (şi) printre Caţavenci profitorii băsescieni (tipul I. T. Morar) sau disidenţii care au sfârşit prin a înfiinţa Kamikaze (o gazetă care rezistă şi azi, în ciuda caracterului său greţos). Despre asemenea aspecte Eugen Istodor scrie prea puţin şi prea eufemistic. E posibil ca delicateţea să îi fie impusă de vechi relaţii de amiciţie, dar asta nu e o consolare pentru cititor.

Caţavencii şi tribul lor e, până la urmă, un produs tipic Istodor, adică o colecţie de interviuri menite să ilustreze tema fugit irreparabile... Secţiunea teoretică putea să lipsească, ea pare oricum alcătuită din extrase din lucrarea de doctorat în sociologie a autorului. Neo-tribul Caţavencilor a dispărut demult fragmentat de noile mijloace de expresie, căci (loc comun), mediul este mesajul. Azi avem noile (!) neo-triburi de dimensiuni mult mai mici, reprezentate de bulele de pe Facebook. Caţavencii, forma în care revista a supravieţuit, e un fel de reptilă de mici dimensiuni într-o lume a mamiferelor, cu un habitat mic, dar bine circumscris, amintind prin unele trăsături că strămoşii ei stăpâneau, cândva, întreg globul.

Fact checking

Un index de nume şi persoane ar fi făcut minuni, dar editura nu l-a crezut probabil necesar. Volumul se încheie cu reproduceri din materialele publicate de-a lungul anilor în revistă (caricaturi, colaje). Din păcate, calitatea reproducerilor e execrabilă. S-a mizat probabil pe memoria neo-tribului, care ar putea să completeze porţiunile greu de descifrat.