☺☺☺ Gabriela Adameşteanu - Provizorat

Am să încep cu un citat arid (din fericire, scurt) din The Routledge Dictionary of Literary Terms, nu pentru că vreau să fac apel la autoritate, ci pentru că ne arată să vedem cât de complicate sunt în realitate lucrurile. Citatul reprezintă definiţia termenului de „roman istoric“ pe care eu l-aş aplica şi recentei cărţi a Gabrielei Adameşteanu, Provizorat (Polirom, 2010). Aşadar, e vorba de „un termen care se referă la romanele încadrate într-o perioadă care poate fi recunoscută drept «istorică» în raport cu momentul scrierii“. Sigur că dacă ducem această definiţie până la ultimele ei consecinţe cam toate romanele pot fi considerate istorice, căci vrând - nevrând, momentul scrierii e ulterior perioadei cuprinse în roman. Cu toate astea, renunţând la chiţibuşuri şi punând în paranteze dimensiunea deictică a categoriei timpului, pentru cititorul fără pretenţii de teoretician e limpede că romanul istoric, aşa cum îl ştim din şcoală, e o creatură care care aduce mai mult cu Neamul Şoimăreştilor sau cu Cei trei muschetari decât cu À la recherche du temps perdu.

Citind Provizorat, n-ai cum să nu observi că principala dimensiune a romanului este cea temporală. Acţiunea cu care este solidar planul auctorial se desfăşoară în anii 1970 în jurul unei mari instituţii culturale bucureştene aflate în Clădire (actuala Casă a Presei Libere, desigur). Romanul are o o eroină principală destul de bine conturată ca atare, Letiţia Arcan. Letiţia e fată de familie bună şi are, în termenii vremurilor respective, dosar prost, tatăl ei, Victor Branea, a făcut închisoare politică, unchiul Biţă cere azil politic în străinătate, unchii Caius şi Traian au şi ei destule „bube“ rămase din perioada interbelică. Letiţia e căsătorită cu Petre (Petru) Arcan, individ de extracţie incomparabil mai joasă, dar mult superior la capitolul „dosar“, lector universitar, veşnic nemulţumit că nu poate promova într-un post de conferenţiar pentru că nu-i este aprobată teza de doctorat despre Chomsky. Relaţia conjugală se deteriorează, iar Letiţia ajunge în braţele lui Sorin Olaru, un coleg carismatic, cu care trăieşte interminabil de multe episoade de amor clandestin în garsoniera unui amic al amantului. Sorin Olaru este el însuşi un om cu pete la dosar, căci e fiul ilegitim al unui legionar (Vasi Stamatiu), ajuns după război luptător în munţi şi dispărut în condiţii misterioase. Mama lui Sorin, Sorana Iovănescu, murise în arestul Securităţii după ce fusese violată şi torturată. Din fericire pentru copil, acesta fusese adoptat de Nelly, vara mamei sale, ceea ce îi albise dosarul şi îi permisese să facă facultatea şi, ulterior, să lucreze în Clădire. Gabriela Adameşteanu rezumă plastic problema bubelor din trecut:

Proaspeţii părinţi [cuplul care îl adoptase pe Sorin] învăţaseră deja că trecutul, care atârnă ca o sabie a lui Damocles asupra prezentului, trebuie mereu falsificat.

Pe lângă acest plan temporal principal, avem parte de o serie de inserţii ale unor momente din trecut, care parazitează prezentul şi au probabil menirea de a motiva mai puternic psihologia personajelor. Oricare ar fi adevărul (şi n-are importanţă care e), trecutul serveşte drept pat germinativ pentru prezent într-o epocă în care dosarul de cadre predetermina în mare măsură destinul individului, iar copiilor li se acreau dinţii după ce părinţii mâncaseră aguridă. Interesant e faptul că Letiţia şi Sorin se arată la un moment dat derutaţi de reproşurile care li s-ar putea aduce, ei fiind, ca educaţie şi profesiune, produse ale epocii comuniste. Cu existenţa celor care formează triunghiul amoros Letiţia - Petru - Sorin se împleteşte viaţa a numeroase figuri, recrutate mai ales dintre colegii din Clădire. Aici îi avem pe directoarea adjunctă Eleonora Oprea (protejata culturnicului Paul Lucaci, care alcătuieşte şi ea, împreună cu amantul, Titus Marga, şi soţul, colonelul de Securitate Oprea, un al doilea triunghi amoros), pe Vitea Gallocik, şeful de Cadre şi securistul instituţiei, Ludovic Vistig, ambii relicve din anii 1950 sau Daniel Harry Fischer, evreu şi personaj incomod.

Epoca istorică se reconstituie din dialogurile personajelor, mai ales din scenele de pillow talk din garsoniera în care Letiţia şi Sorin îşi trăiesc aventura extraconjugală. Reconstituirea merge până la detalii: nume de alimente, băuturi, ţigări (şi dispariţia lor treptată şi subtilă de pe piaţă pe măsură ce se adâncea dictatura lui Nicolae Ceauşescu), înăsprirea lentă, dar continuă a supravegherii ideologice, mica bişniţă cu produse străine de la „pachet“, lecturile semiclandestine ale intelighenţiei altfel conformiste (câte un număr vechi din Paris Match, Memoriile lui Hruşciov, Freud). Un evident aer de vraisemblance îl are evocarea relaţiilor de la serviciu sau a micilor zguduiri provocate de schimbarea de generaţii (vechii activişti de partid sunt înlocuiţi în parte de „tehnocraţi tineri“, mai şcoliţi, dar adaptabili) sau de respingerea de către organele superioare a unui mare Tratat la care lucrase întreaga instituţie. Prozatoarea nu se fereşte de cuvinte când e vorba de sexualitatea personajelor ei, ceea ce uneori supără prin repetiţie (ca la cuplul Letiţia - Sorin), alteori contribuie la conturarea mai veridică a câte unui erou (ca în cazul Eleonorei Oprea).

Preocuparea pentru dimensiunea temporală e marcată nu doar la nivelul materiei romanului, ci şi la acela al înseşi structurii sale. De pildă, prima parte a romanului se numeşte L'Air du Temps, iar autoarea exploatează relaţia de omonimie cu un parfum franţuzesc la care râvnesc personajele (ca de altfel, la tot ce vine din misteriosul şi mult-doritul spaţiu de Dincolo). Secţiunea a treia se numeşte Anii tehnocraţilor, iar ultima parte, Ziua cea mai lungă. Dacă tot vine vorba de timp, prezentul şi trecutul îşi împart, în măsură aproape egală, cea mai mare parte a spaţiului. La nivelul discursului, prezentul e de multe ori gnomic, sentenţios. Iată o mostră din multele care se pot recolta:

Ne păstrăm liniştea pentru că suntem incapabili să ghicim cum existăm pentru ceilalţi. Chiar momentele când suntem vorbiţi de bine ne-ar da crunte insomnii.

Interesant e că am găsit în întreg romanul numai două referiri la viitor, ocazionale şi de mică întindere. Una se referă, pasager, la calitatea proastă a prezervativelor pe care şi le procurau, clandestin, eroii, şi care urma să se îmbunătăţească semnificativ în anii 1990. Alta anticipează manifestaţiile din Piaţa Universităţii din primăvara lui 1990. Aceste două adevărate ancore anaforice nu sunt bine integrate în ansamblu şi şubrezesc edificiul. Noroc că-s puţin întinse.

Provizorat nu e un roman cu personaje excepţionale. Letiţia e cea mai aproape de statutul de personaj principal, iar perspectiva naraţiunii e de foarte multe ori a ei. Strivită între cei doi bărbaţi (Petru, soţul legitim, grosolan şi egoist şi Sorin, amantul, mult mai simţitor, dar în ultimă instanţă la fel de egoist şi el), Letiţia e urmărită permanent de spaima de a nu rămâne gravidă (nici nu mai contează cu care din ei). De ce îi e teamă nu scapă, dar autoarea, care împinsese deja lucrurile într-o zonă previzibilă, nu ne dezvăluie deznodământul situaţiei. Cât e experienţă autobiografică în cartea asta e greu de spus (Gabriela Adameşteanu dedică romanul mamei ei adoptive); în plus, biografia ei cuprinde ani buni petrecuţi în instituţii culturale în perioada comunistă. E greu de spus şi în ce măsură avem de a face cu un roman cu cheie. Unele personaje par a fi croite după calapoade reale (nacealnicul cultural Lucaci pare să fie inspirat de persoana lui Silviu Brucan). Ceea ce contează pentru cititor (care ar trebui să aleagă, din perechea „omul şi opera“, cea de a doua componentă), e ansamblul solid, cu treceri de regulă bine justificate artistic între scene, deşi e de spus că uneori tehnica repetitivă ajunge să te agaseze. Dacă aceasta va fi fost intenţia romancierei, putem s-o trecem şi pe ea la rublica „reuşite“.

      Fact checking

• Romanul începe cu o aluzie (din planul generic al prezentului) la aşa-numitul Cod al Eticii şi Echităţii Socialiste, „ultima campanie a Tovarăşului“, care urma să fie adoptat la Congresul P.C.R. din noiembrie 1974. Documentul, care impunea restricţii severe divorţurilor şi relaţiilor extraconjugale, instituţionalizează teroarea în domeniul moralei. Cronologic, el a fost adoptat după ce Ion Gheorghe Maurer şi-a pierdut postul de premier (februarie 1974). În roman cele două evenimente apar in ordine inversă.
• În mai multe locuri e pomenită clădirea în care se ţineau şedinţe de partid importante, fostă casă a amantei lui Cuza, Maria Obrenovici, aflată undeva pe cheiul Dâmboviţei. Într-un loc se pomeneşte că ar fi fost sediul ARLUS (vechea asociaţie de prietenie româno-sovietică). N-am apucat să caut prin cărţi să mă lămuresc despre ce e vorba, dar ceva pare să nu fie în regulă.
• Florentina (Riri) Mosora a fost un sex symbol al cinematografiei autohtone din anii 1960 de care puţini iţi mai amintesc azi. E pomenită în treacăt în roman.
• La sfârşitul cărţii autoarea adaugă o listă de personaje. Pe această listă Letiţia Arcan e trecută şi cu pseudonimul sub care publică proză, anume Lelia Arcan. Atâta că pe tot parcursul cărţii ni se spusese că pseudonimul respectiv este Lelia... Arcaşu.

Trei englezi

Începe weekendul şi m-am gândit să scriu câteva cuvinte despre trei englezi. Cei cărora aşa-zisa muzica grea (şi mai ales creaţia lui Wagner) nu le spune nimic pot sări fără regrete peste postarea asta. Cei trei sunt Deryck Cooke, John Culshaw şi Brian Large. E drept că nu-s nici instrumentişti, nici dirijori, nici compozitori. Cu toate astea, fără ei mica provincie castaliană a melomanilor ar fi mult mai săracă.

Deryck Cooke a fost nu doar un muzicolog erudit, ci şi un foarte talentat realizator de emisiuni de radio şi televiziune, un echivalent britanic (mult mai profesionist şi mai aplicat) al lui Iosif Sava la noi. A început să scrie un studiu monumental al Tetralogiei wagneriene, pe care din păcate n-a apucat să-l termine, căci a murit în 1976, la nici 60 de ani. A apărut numai prima parte a primului volum (intitulată I Saw the World End), iar citind-o îţi poţi da seama ce lucrare extraordinară ar fi putut fi şi ce pierdere imensă e că n-a putut fi încheiată. Paradoxal, dacă e vorba de lucrări neterminate, Cooke este cel care a colaborat la realizarea, pe baza schiţelor lui Mahler, a primei versiuni interpretabile a Simfoniei a X-a, din care autorul a dus până la capăt numai partea I. Tot Cooke este autorul unei introduceri audio la Tetralogie. E vorba de un CD dublu pe care autorul a înregistrat, cu ilustraţii din versiunea integrală dirijată de Sir Georg Solti, analiza leitmotivelor din Der Ring des Nibelungen. E o prezentare nu numai extrem de atrăgătoare, ci şi foarte coerentă. Iată un fragment:

John Culshaw a lucrat mulţi ani la casa DECCA şi a fost producătorul primei înregistrări integrale a Tetralogiei, cu Wiener Philharmoniker dirijată de Sir Georg Solti, cu o distribuţie fabuloasă din care făceau parte Kirsten Flagstad, George London, Joan Sutherland sau Wolfgang Windgassen. Munca la această ediţie a durat, cu unele întreruperi, nu mai puţin de şapte ani (1957 - 1964) şi s-a desfăşurat în celebra Sofiensaal din Viena. Ca producător, Culshaw a dus o muncă titanică de asamblare a distribuţiei şi de rezolvare a dificultăţilor tehnice şi logistice uriaşe ivite mai mereu pe parcursul proiectului. Ca să ne dăm seama de minuţiozitatea cu care s-a lucrat, pentru un anume pasaj al Tetralogiei Wagner indică folosirea unui instrument special, o varietate de corn. Culshaw a luat legătura cu un meseriaş din Elveţia care a confecţionat un instrument muzical cât mai apropiat de cel descris de Wagner. E un detaliu care ne poate face să intuim câtă rigoare a fost abordat acest proiect. De altfel, peripeţiile legate de realizarea acestei înregistrări istorice sunt povestite de însuşi John Culshaw în cartea The Ring Resounding, din păcate destul de greu de găsit. Oricât ar părea de greu de crezut, e o carte foarte antrenantă şi plină de umor. Georg Solti dirijând Götterdämmerung (înregistrarea cu pricina, pentru DECCA):

Brian Large e al treilea muschetar britanic despre care scriu azi. Titlul lui oficial este cel de regizor de emisie. E însă un regizor cu doctorat în muzicologie, specialist în opera cehă (Smetana) şi care a tradus librete (Der Fliegende Holländer). Pe blazonul lui figurează celebra versiune a înregistrării video a Tetralogiei la Festivalul de la Bayreuth 1976 (ediţia centenară), aceea cu scandalul, dirijată de Pierre Boulez şi regizată de Patrice Chéreau. Nu insist, am scris despre ea nu demult aici. Brian Large a regizat o mulţime de transmisiuni de concerte şi spectacole de operă şi a luat două premii Emmy. A transformat o meserie obscură şi puţin apreciată de public într-o artă.

Trei, Doamne, şi toţi... englezi!

☺☺☺☺ Gianni Rodari - Gramatica fanteziei (Introducere în arta de a născoci poveşti)

N-ar avea niciun rost să intrăm în chiţibuşuri şi să începem să argumentăm că Gramatica fanteziei, cartea lui Gianni Rodari apărută acum şi la noi (Humanitas, 2009) e mai mult o po(i)etică decât o gramatică, desigur în sensul tehnic (generativ) al termenului, nu în cel şcolăresc. Oricum l-am lua, volumul, subintitulat Introducere în arta de a născoci poveşti (şi scris pe baza experienţei pedagogice a autorului şi a numeroaselor întâlniri avute cu învăţători şi pedagogi din Reggio Emilia) e o invitaţie la creativitate lansată deopotrivă copiilor şi adulţilor. E, ca să folosesc termeni anglo-saxoni, un curs practic de creative storytelling sau o sesiune de brainstorming întins pe aproape 200 de pagini care, dezvăluind o bună parte a structurilor şi mecanismelor care alcătuiesc poveştile, îl îndeamnă pe participant să-şi creeze propriile sale naraţiuni.

Inventarul procedeelor principale nu e foarte vast şi se bazează de multe ori pe ceea ce la Roman Jakobson se numea proiectarea principului echivalenţei de pe axa selecţiei pe axa combinatorică. Ştiu că treaba asta sună foarte complicat pentru nespecialişti, dar e doar o modalitate mai tehnică de a descrie asociaţiile (adesea neaşteptate) care se stabilesc între conceptele care stau la baza unei poveşti. Tot la capitolul acesta al teoriei aride s-ar încadra şi evidenţierea (azi, ca să fim la modă, i-am zice deconstrucţia) motivelor constituente ale basmului în spiritul şcolii formaliste ruse (Vladimir Propp şi Viktor Şklovski), la fel şi digresiunile despre imaginaţie şi creativitate ca însuşiri ale celui care spune poveşti.

Gianni Rodari, care nu e în niciun caz teoretician, nu pierde multă vreme cu teoria, deşi are onestitatea intelectuală de a menţiona sursele ideilor pe care le pomeneşte în prelegerile sale. De altfel, el declară cu candoare şi umor (inabilităţile de exprimare îi aparţin traducătorului, care are probleme cu pronumele emfatic):

Sunt un simplu cititor, nu un adept al lucrărilor. Ca atâţia alţii, am descoperit etnologia şi etnografia când m-a făcut să le descopăr Pavese inventând pentru Einaudi o vestită colecţie. Am descoperit lingvistica la câţiva ani (destui), după ce mi-am terminat studiile universitare, în timpul cărora am reuşit - desigur cu ajutorul Universităţii însăşi - să nu-i bănuiesc măcar existenţa.

Spre deosebire de Rodari, mulţi studenţi români au avut ocazia să simtă pe pielea lor ce-s acelea lingvistica sau teoria literaturii, dar, neavând parte de profesori înzestraţi cu har, le-au urât mai ceva ca Edmond Dantès pe de Morcerf, Danglars şi Villefort la un loc. Toţi aceşti studenţi nefericiţi ar fi avut de câştigat dacă ar fi fost puşi să citească mai puţin, dar mai temeinic şi dacă în bibliografia obligatorie ar fi fost inclusă la loc de frunte Gramatica fanteziei.

Gianni Rodari ne pune să povestim plecând de la asociaţii neaşteptate (binoame fantastice, cum le numeşte el), de la întrebarea contrafactuală „ce s-ar întâmpla dacă?“, ne invită să imaginăm poveşti pornite de la cuvinte născocite (de pildă cele formate cu prefixe fantastice, cel mai notoriu caz fiind al substantivului superman). Spune-mi un cuvânt (deja existent sau inventat) şi am să-ţi spun o poveste cu sau despre el. Ia o poveste şi deformeaz-o, transpune-i personajele şi întâmplările în alte epoci şi în spaţii diferite (de exemplu, pune-o pe Scufiţa Roşie să descindă dintr-un elicopter). Transformă personajele pozitive în personaje negative sau invers. Imaginează-ţi că povestea continuă şi după ce autorul a încheiat-o. Amestecă poveştile între ele, derutează-ţi publicul, fii subversiv. Scrie un limerick. Foloseşte-ţi imaginaţia, fii inventiv. E un joc serios, din care avem cu toţii de câştigat, fie că suntem copii, fie că suntem părinţi. Exemplele pe care le dă Rodari sunt încântătoare.

După cum am tot spus, nu e o carte de teorie. Autorul e un practician al povestitului care, fără a atinge notorietatea lui Italo Calvino (acesta din urmă oarecum supralicitat, aş spune), are scrieri memorabile. Cred că ajunge să menţionez cartea Poveşti la telefon, o carte minunată apărută şi la noi cu peste 40 de ani în urmă, azi o adevărată raritate şi pe care n-a reeditat-o încă nimeni. Nu-i timpul pierdut.

      Fact checking

• Giovanni Francesco Straparola nu ar fi putut să fie traducătorul în italiană al basmelor lui Perrault, aşa cum ne spune intr-o notă de subsol traducătorul cărţii. Nu de alta, dar murise cu ceva timp înainte să se nască autorul francez. Că veni vorba de Perrault, am aflat din carte că pantofiorul de sticlă (verre) al Cenuşăresei ar fi fost la bază unul mai prozaic, din piele (vaire), iar la mijloc ar fi fost o confuzie bazată pe pronunţarea identică. O poveste (!) posibilă, nu neapărat adevărată. 
• Numele scriitorului Massimo Bontempelli apare scris Botempelli.

☺☺ Mihai Găinuşă - Scândura de frizerie

„[...] un prezentator haios de televiziune, care a făcut istorie, până la un punct, când a început să ne plictisească. Toţi trecem prin asta, trebuie să ştim doar când să ne oprim.“ Citatul e luat dintr-una din povestirile care alcătuiesc volumul Scândura de frizerie de Mihai Găinuşă (Polirom, 2010). S-ar zice că autorul a fost lovit de un puseu de sinceritate şi s-a autocaracterizat (la urma urmei, arta cere uneori francheţe), dar dacă pariem pe asta pierdem, căci cuvintele astea amabile sunt despre un coleg (Horia Brenciu). Aşadar pluralul din a doua frază nu era unul al majestăţii şi nici unul al modestiei, ci mai degrabă unul al autorului.

Nimerită sau nu, această introducere are meritul de a spune foarte mult despre cosmosul prozelor lui M. Găinuşă sau măcar despre o bună parte a sistemelor stelare care îl compun. Cuvântul „stelare“ nu e deloc deplasat, pentru că prozatorul îşi foloseşte scrisul pentru a se război, într-un stil pe care îl socoteşte probabil îmbibat de un sarcasm letal, cu colegii de mic ecran. Săgeţile pleacă în mai toate direcţiile şi avem noroc că universul nostru e numai tridimensional: Mihaela Rădulescu şi veşnica ei rivală, Andreea Marin (fosta şi, respectiv, actuala madam Bănică jr.), Ştefan Bănică jr. (fostul şi, respectiv, actualul soţ al femeilor pomenite), Oana Zăvoranu, Horia Brenciu (desigur), clarvăzătoarea (?) Carmen Harra, Teo (fosta divă TV care a candidat pentru un loc în Parlament declarând că vrea să apere „mămicile“ şi când s-a văzut deputată, a votat să le taie indemnizaţiile), OTV-ul (personaj colectiv şi odios, căcuia i se asociază până şi un verb, a OTV-iza), Cătălin Botezatu ş.a.m.d. Mihai Găinuşă e necruţător (sau aşa ar fi vrut să fie văzut de cititorii săi) şi flagelează moravurile (castigat mores) pe care toţi aceştia le întruchipează. Rezultatul e un fel de şarjă cu pretenţii umoristice care nu se ridică probabil mai sus de nivelul producţiilor satirice din perioada comunistă, când se criticau vehement chelnerii şi frizerii care primesc bacşiş:

Să zicem că eşti o divă. Sau, mă rog, te crezi. Asta nu-i o problemă, poţi să fii divă la tine în bucătărie, pe canapea la telenovele sau chiar în garaj. [...] Dar nu de diva-de-palier ne ocupăm, ci de diva de copertă. Adică starleta consacrată, apărută la TV, la Milano sau la o cafea atârnată prin Dorobanţi. Păi, drăguţă, înainte să ne apari matale în faţa ochilor îngroziţi, ia măsuri! (Sfaturi pentru dive)

Când nu-şi satirizează în tuşe groase colegii, umoristul se arată tuşat de cestiuni la ordinea zilii, cum ar fi problema universităţilor particulare (Spiru Haret la tot poporu'), a clinicilor ilegale de fertilizare in vitro (Voulez-vous ovule?) sau a murdăriei ca blazon al demnităţii naţionale (Înţelegere amiabilă). Avem parte şi aici de aceleaşi şarje cu aer brigadă de agitaţie şi propagandă, cu mult umor chinuit şi moralizare destul de groasă pe care unii cititori, mai îngăduitori, le-ar putea trece cu vederea căci, nu-i aşa, autorul rosteşte adevăruri greu de contestat.

Să fiu bine înţeles. Dacă până acum mi-am arătat lipsa de entuziasm pentru bucăţile lui Mihai Găinuşă lucrul ăsta nu se datorează vreunei reacţii de simpatie sau antipatie faţă de vedetele stigmatizate de prozator. Cum ar veni, îmi pute Găinuşă pentru sunt un elitist cultural, iar el scrie despre alde Mihaela Rădulescu. Nicidecum. Eroinele, eroii, divele, starurile şi starletele respective nu mă supără, nu mă enervează, nu-mi stârnesc revolta. Singura reacţie pe care mi-o provoacă (e drept, puternică şi irezistibilă) e una de plictis vecin cu somnolenţa. Inşii respectivi nu-mi sunt antipatici, pur şi simplu nu-mi stârnesc interesul, iar atitudinea asta mă tem că n-are cum să nu se transmită şi asupra textelor umoristului, care scrie o literatură modestă pornind de la subiecte minore, ceea ce e cum nu se poate mai rău.

Dacă, totuşi, volumul e salvat de ceva, asta i se trage de la câteva schiţe mai detaşate de imediatul showbiz-ului autohton. În Care criză, domnule? autorul rescrie celebrul text al lui Caragiale, iar deznodământul e suprinzător numai pentru cine nu ştie cum merg treburile la noi:

Domnu': Domnu' e acasă?
Feciorul: Da, dar a porincit să spui, dacă l-o căuta cineva, că-i plecat pe teren să lupte cu criza. E în vizită de lucru pe la autostrăzi.
Domnu': Autostrăzi? Care autostrăzi?
Feciorul: Nu ştiu, domnule.

Internet e o reuşită rescriere pe trei pagini a romanului Moromeţii. E acelaşi procedeu ca în schiţa de mai sus, unul bazat pe translatarea unor personaje şi evenimente pe care cititorul le ştie din lecturile şcolare:

„România ocupă locul patru în lume la viteza medie a conexiunilor la internet.“
Deci timpul nu mai avea răbdare. Moromete închise Mac-ul oftând şi-şi consultă cu coada ochiului iPhone-ul. Niciun SMS, ceea ce în fond era semn bun. Catrina avea indicaţii precise să-i dea mesaj dacă apărea în bătătură ăla cu fonciirea.

Scândura de frizerie, proza care dă titlul volumului, e o meditaţie destul de sentimentală (şi, contrar aşteptărilor, nu foarte rea) pe tema trecerii implacabile a timpului, măsurată prin întrebuinţările date obiectului respectiv. Ansamblul rămâne însă şubred din punct de vedere estetic, iar cele câteva piese mai răsărite nu salvează situaţia, deşi dezvăluie un autor cu un oarecare talent.

Procentul cititorilor care nu citesc

Graţie aplicaţiilor de monitorizare a traficului (sună prost, dar ce să facem) bloggerul are posibilitatea să constate nu doar câtă lume îi i-a trecut pragul, ci şi de unde veneau şi, când e cazul, ce căutau persoanele respective când au dat peste blogul lui. Am scris nu odată cât de mândru sunt că postările mele sunt citite de pe adrese de IP ale Serviciului de Telecomunicaţii Speciale, Ministerului Administraţiei şi Internelor, Cabinetului Primului Ministru sau, mai nou, ale unei instituţii înfricoşător intitulate Directoratul Comunităţii Informative (brrr!). Nici nu vreau să mă gândesc cu ce treburi se îndeletnicesc oamenii aceştia, dar mă simt măgulit că-şi rup din timpul lor preţios pentru a vizita şi blogul meu. Musai să ţin cât mai sus ştacheta calităţii şi să nu-i dezamăgesc, dacă tot citesc d-lor bloguri în timpul pentru care sunt plătiţi de contribuabil.

Asta cât priveşte originea unora din vizite. Acum să completăm formularul şi la rubrica „durata şi scopul vizitei“. Durata variază considerabil, aşa că am pierde vremea discutând despre ea. Cât despre scop, ăsta da subiect vast. Noroc că tot motoarele de monitorizare a traficului ne spun de multe ori şi ce căutau vizitatorii noştri când au dat serendipitos peste blog. Cu alte cuvinte, X ţi-a picat pe blog căutând informaţii pe Google despre ceaiul de sunătoare, iar una din postări conţine cuvintele-cheie „ceai“ şi/sau „sunătoare“. Dacă ce a citit pe blog îi foloseşte sau nu e o cu totul altă problemă. Programele sunt mute în privinţa asta.

Varietatea căutărilor pe Google care şi-au purtat autorii pe blogul Ce am mai citit de-a lungul istoriei sale de aproape patru ani e considerabilă. Ca să n-o lungesc, iată doar câteva din problemele pe care au vrut să şi le lămurească în ultimele zile navigatorii pe internet care au ajuns la mine pe blog:

- Care este cel mai intelectual român?*
- Adolescenţii nu trebuie să citească literatură fantastică.
- Ce este gainul [găinul? - nota mea] pentru o lampă atomică?
- Cel mai urât compromis.
- Cărţi de citit ca sociolog.
- Rondelul rozelor ce mor părerea.
- Pastila de somn luată de Hitler.
- Ce trebuie să fac să devin boier?

*Măcar la întrebarea asta răspunsul e la mintea cocoşului. Cel mai intelectual român e doi şi apar(e) la Televiziunea Română (aia de stat, tot de la contribuabili) duminica după-amiază ca să-i admire tot târgul cu mâna la gură.

Lista e imensă şi nu încape toată aici. N-am totuşi cum să închei postarea fără să pomenesc cea mai profundă (filozoficeşte vorbind) căutare care a adus vreodată pe cineva la mine pe blog: procentul cititorilor care nu citesc.
Photo credits © http://masonnolandavid.blogspot.com/2011/02/funny-googlecom.html

Sorin Gherguţ, Svetlana Cârstean, Răzvan Rădulescu, Mihai Ignat, Cezar Paul-Bădescu, T. O. Bobe - Tablou de familie

Apărută în 1995 la probabil demult dispăruta editură Leka-Brîncuşi (numele e de o expresivitate involuntară remarcabilă), antologia Tablou de familie (Sorin Gherguţ, Svetlana Cârstean, Răzvan Rădulescu, Mihai Ignat, Cezar Paul-Bădescu, T. O. Bobe) vine parcă din altă epocă, una în care editorii se fereau ca dracu' de tămâie să publice autori români neconfirmaţi de piaţă. Când se întâmpla, totuşi, acest lucru, se proceda cam ca în anii 1980, cu volume colective de genul desanturilor (de parcă am fi trăit undeva prin Orientul Mijlociu şi am fi avut cu toţii buncăre sub locuinţe, spre a ne feri de atacul comandourilor de scriitori). Oricum ar fi, cartea de faţă are toate şansele să devină captură valoroasă pentru bibliofili, aşa că mă ţin bine de exemplarul meu, mai ales că e cu dedicaţia unuia din autori.


Ca să procedez gospodăreşte, o sar de la beştelit comentat pe Svetlana Cârstean, care figurează în volum cu veşnica ei Floare de menghină, despre a cărei ediţie recentă am scris nu demult aici.

☺☺ Sorin Gherguţ
Contribuţia lui Sorin Gherguţ e ciclul de versuri Cronici digestive & ecologicale. Când nu vrea să pară intelectual rafinat şi cititor parodic, poetul pare să recicleze angoase bacoviene:

vezi: el e îngerul din care
ne face mama de mâncare

la comedii cu Sein şi cu Zeit
tu râzi fericit şi eu mă vait

strada îmi trece prin farfurie
avem lumină, zic carne ca să fie
( - gastro -, cu motto-ul labişian De pe frigare tata scoate-n unghii/ Inima căprioarei şi rărunchii)

simţi cum se dezumflă un pic
roata mea de la dric
roţile toate de la dricul meu
până strigi aoleu
şi simţi cum ultima roată
se face aiurea, pătrată
(Pompe funebre)

Când nu polemizează cu Labiş sau Bacovia, S. Gherguţ se joacă cu formele şi scrie poeme-grilă, în care lasă la latitudinea cititorului selecţia lexicală:

Vă invit să completăm împreună, respectând metrica:
basculez în vid
un a) fetid lichid
     b) lichid
     c) plasmă
(Poem grilă)

☺☺ Mihai Ignat
În Privirea, poetul Mihai Ignat face paradă de lecturi specializate (probabil învăţase de curând la şcoală despre actele de limbaj à la John Searle sau despre opera matematică a lui Felix Klein), fără să reuşească să stârnească emoţie sau vreun cât de mic grăunte de empatie:

Instrumentul utilizat: actul verbal directiv (după
Searle) reprezentat de „întrebare“ - element fun-
damental al metodei socratice: maieutica (etimologic:
arta moşitului) ale cărei componente se reduc la [...]
(Klein)

☺☺ Cezar Paul-Bădescu
Cu grupajul de proze Fiinţe, păsări, lucruri, tânărul (pe atunci!) Cezar Paul-Bădescu îşi anunţa romanul Tinereţile lui Daniel Abagiu, carte care a făcut oarecari valuri la apariţie (şi nu numai pentru că golanii identificau în titlu un sandhi de toată frumuseţea, pentru cine ştie despre ce e vorba). Nu m-a încântat romanul ca atare, aşadar nici textele din acest volum.

☺☺ T. O. Bobe
Contribuţia lui T. O. Bobe este Spirala (film artistic), un text care mimează fără multă convingere un scenariu de film (şi pe care autorul îl va publica, peste ani, în Centrifuga). Sunt fragmente cu un stil oarecum baroc, cu multe detalii descriptive şi căutat-plastice, fără o coeziune deosebită:

Şi dormind se scufunda într-o pâclă albă, groasă, era ca o ceaţă, dar mult mai densă, aproape de consistenţa ciorbei de burtă, şi prin ea pluteau bucăţi de carne care se organizau în constelaţii, cristale de carne cu structură geometrică, hălci sângerii se lipeau între ele, iar ceaţa se întărea şi se subţia, trasă prin tuburi lungi, calcifiată, pe ea se fixau, rotindu-se, fâşiile macre [...]

Gata, nu mai citez, că textul e plicticos oricum. Când nu ne tratează cu poeticale ca cele de mai sus, T. O. Bobe ne alimentează cu poveşti sau cu pastişe după Borges. Nu cred că autorul a reuşit să depăşească până acum maximul calitativ din Cum mi-am petrecut vacanţa de vară.

☺☺☺☺ Răzvan Rădulescu
Cu miniromanul Închipuita existenţă a lui Raoul Rizoiu, Răzvan Rădulescu e cu un cap deasupra colegilor de debut. Pasiunea pentru cai e latura ascunsă a vieţii unui contabil pensionar, Raoul D. Rizoiu (avem şi aici un sandhi sugestiv). Stilul e cel al unui scriitor născut, iar nu făcut (afirmaţia, luată din registrul teologic, e valabilă, în ordine inversă, pentru ceilalţi doi prozatori din antologie):

Raoul D. Rizoiu, pensionar în vârstă de 68 de ani, avea patima cailor şi pentru ei şi-ar fi dat şi viaţa. Dovadă stăteau cele două momente arhiimportante din existenţa sa, pe care Raoul nu rata să le povestească de fiecare dată identic şi, de la o vreme, îmbătrânind, din ce în ce mai des.
- Dragul meu, nara Rizoiu pe o bancă în Cişmigiu unui domn cu balonzaid şi servietă, a fost o mare lovitură pentru mine să văd cum se duce de râpă hipodromul de la Băneasa.

Închipuita existenţă... e un joc savant elaborat, dar cu o mare aparenţă de simplicitate, între suprafaţă şi adâncime, între ironie şi tristeţe, între real şi fantastic. Ingredientele sunt perfect dozate. Scriitorul pare să se fi născut întreg, fără vreo evoluţie, ca Minerva din ţeasta cefaleică a lui Jupiter. Nu am idee dacă textul a fost republicat, dar dacă nu, ar merita să fie.

Cu câţi de r se scrie „România“?

© http://ciprianslavnicu.blogspot.com/

Astăzi ne dăm cu părerea despre ţigani. E drept, cei care au propus sesiunea au pus întrebarea politiceşte corect , adică „Avem rromi: ce facem cu ei? Cu alte cuvinte, pentru ce soluţie optăm - îi asimilăm în cultura majoritară (după modelul francez, tot mai în trend acum în Europa) şi îi facem români - ori le încurajăm diversitatea şi obiceiurile atât de pitoreşti (după şablonul multicultural american).“ La acest nivel zero al discuţiei am să mă limitez la un citat din Gramatica fanteziei de Gianni Rodari, care din păcate nu oferă răspunsuri, ci doar întrebări: „O carrte, cu doi [de] r, va fi numai o carte mai grea decât altele, o carte greşită, ori o carte ultraspecializată?“ Revenons à nos moutons. Noi, bloggerii , avem faţă de Bouvard et Pécuchet avantajul că suntem mai mulţi. Să vedem aşadar ce au de spus şi colegii din blogosferă. Eu, care nu dau - se ştie - două parale pe constrângerile exprimării corecte, zic: să nu ne ţigănim tocmim la opinii, să evităm bulibăşeala harababura părerilor, să nu ne înecăm ca ţiganul înotătorul la mal cu argumentaţia şi, mai ales, să nu ne certăm ca la uşa cortului casei sau să ne omorâm părinţii dacă dă Dumnezeu şi ajungem împăraţi:

tlön society

tratand problema fara prejudecati [fasciste sau liberale] raspunsul pare destul de simplu. o cultura nu e o ciorba in care adaugi si scoti ingrediente dupa chef. cultura tiganilor, plina de pitoresc, e din pacate fundamental premoderna [in sens istoric] putin compatibila cu valorile actualului spatiu european. daca ne implicam doar atunci cand tiganii incalca legea, toleram in continuare mecanismele sociale si culturale mai adanci care produc devianta la suprafata. si care, mai ales, ii izoleaza si ii ghetoizeaza ca pe freaks. in cazul tiganilor, multiculturalismul e doar o solutie aroganta comoda: ii inchidem in epoca de piatra si, culmea, ne simtim virtuosi.

inca ceva. refuz termenul “rom”. refuz in general remanierile lingvistice edulcorante, noua limba de lemn a pseudointelectualilor americanizati.

capricornk13
Sa fim sinceri: tiganii au fost pentru noi toti un cosmar – pentru mine, crescuta in “selectul” cartier bucurestean Pantelimon, erau o amenintare foarte concreta in copilarie si adolescenta: trebuia sa fug de gastile lor in drum spre scoala sau in parc, sa suport cuvinte obscene carora nici nu le banuiam intelesul. Erau agresivi si periculosi. Nu cred ca solutia e sa-i “integram” fortat in populatia majoritara (au incercat comunistii, n-a mers). Nici sa le incurajam “multiculturalist” diferentierea, fiindca nu avem parghii pentru asa ceva. Cred ca o posibila solutie (cu rezultate exclusiv pe termen lung) ar fi sa dezvoltam institutii ale socitetatii civile care sa se ocupe de problemele lor specifice: incurajarea educatiei, crearea de locuri de munca pe placul lor. Ar trebui sa consultam membri ai comunitatii atunci cand se pregatesc astfel de proiecte si sa-i implicam in derularea lor. Sunt foarte sceptica in privinta posibilitatilor economice ale Romaniei, insa, de a face asa ceva.

zamo.ca
categoria “romi” numara in blogul meu 23 de articole. asta-i pentru mine un prilej de a trage niste concluzii si a scrie niste idei pe care – sper! – sa nu le mai repet.

1. tiganii traiesc putin si oarecum murdar, dar sunt liberi – de asta si sunt atat de urati si dispretuiti.
2. stirile reflecta partea negativa a realitatii lor, in timp ce filmele lui Kusturica, Satra etc reflecta partea pozitiva; adevarul, in masura in care exista – de fapt nu exista.
3. am impresia ca traiul intr-o satra are echivalente cu societatea civilizata, echivalente pe care le negam si le respingem.
4. nu avem dreptul sa-i Prigonim cu legi care sa le impuna cum sa-si zica, tot astfel cum nici italienii nu ne pot Berlusconi cu legi care sa ne opreasca sa ne zicem romani.
5. Europa e condusa de eroii cantecului “don’t want no short, short men”. Sarco, Putin si Berlusconi sunt curvari si nationalisti fiindca altfel nu i-ar baga nimeni in seama.
6. de cate ori se discuta tiganii fiecare se simte obligat sa povesteasca ce a patit el. astfel de “experiente”, chiar adevarate si neimbogatite fiind, isi au locul la sedinta de psihoterapie sau intr-un jurnal personal. intr-o discutie rationala sunt nule.

micawber
Neavând habar ce să răspund la întrebarea de azi, am încercat să-mi risipesc un pic ignoranţa şi am frunzărit cartea lui Yaron Matras, Romani - A Linguistic Introduction, lucrare de referinţă în domeniu. Cu ocazia asta am aflat, printre altele, că n-avem niciun motiv să scriem rrom. Niciun motiv, evident, în afară de spaima noastră de români că am putea fi confundaţi cu ţiganii, ceea ce se şi întâmplă oricum de multe ori. Da, aţi citit bine, am scris „ţiganii“ pentru că aşa am apucat şi pentru că nu înghit reformele lexicale impuse cu anasâna corectitudinii politice. E drept că unii reprezentanţi ai etniei în cauză cer insistent să li se zică romi pentru că termenul de ţigan ar fi căpătat o conotaţie profund nefavorabilă. Aşa o fi. Dar până să facem noi asta, propun ca nemţii să schimbe termenul pe care îl folosesc pentru polonezi, nu de alta, dar în germană expresia „polnische Wirtschaft“ are şi ea un sens cât se poate de puţin măgulitor pentru compatrioţii lui Chopin. Poftim, am scris deja 780 de caractere din cele 1000 permise şi n-am dat un răspuns privind soluţia de (ne)integrare a minorităţii ţigăneşti. Am tras eu de timp, dar tot nu ştiu ce să spun. Probabil soluţia, care o fi ea, presupune multă educaţie şi costă foarte mulţi bani. Numai să n-ajungă (pardon!) mălaiul la Elena Udrea & co.

marin anton
RRomania?

o mie de ani Romania a fost nitel insarcinata cu etnogeneza poporului roman. in perioada aceea, datorita ospitalitatii noastre traditionale, am fost mereu in pericolul de a ne gotiza, slaviza, ba chiar si bulgariza. tocmai cand se apropia sorocul nasterii noastre, pericolul de cumanzare a fost mult mare decat cel actual de tiganizare a natiei. insa tot nu s-a produs, desi cumanii erau clasa conducatoare si intemeietoare a statului Muntenia.

un secret: la fel de firesc ca si evolutia limbii noastre, etnogeneza continua. asijderi sirul conspiratiilor mondiale antiromanesti.

adina
s-au fiert epopei telenoveliste la ceaunu’ de celuloid avandu-i in prim plan, gross plan, plan american, plan inclinat si plan de bataie, deci romanu e fascinat de rrom, ii place sa-l vada de la distanta ca pe un exponat de muzeu, ca pe o pictura suprarealista din care nu pricepe mare lucru, dar care ii trezeste asa un zvac, romanu e un voyeurist, adulmeca si imglobeaza ca un burete obiceiurile exotice ale coabitantului insa odata ce acesta intra in sfera lui intima si ii invadeaza proximitatea pac cochilia huaaa hotii, nespalatii, pedofilii, ingratii bla bla, iar inglobarea de la distanta legata cu panglica nu se face, ar mirosi toxic a experiment de lab, asimilarea n-o vrea nici unu nici altu, asimilare cu numele, cu patalama da, poate, ca sa se mai linisteasca gurile spurcate, n-ai cum sa fortezi paradigmele sa se pupe, sunt de acelasi gen si hetero fiecare in parte, nu vad o solutie clara pentru ca ea probabil nici nu trebuie sa existe, unitate iluzorie in diversitate aparenta domne :)

khronos
bine stiut e faptul ca nomazii nostrii tuciurii sunt al doilea grup minoritar ca marime de pe intinsul spatiului Carpato-Danubiano-Pontic. dar, spre deosebire de celelalte grupuri minoritare iese in evidenta printr-o originalitate nativa, de necontestat. problema se pune la modul in care sunt tratati de catre majoritate. iar ca studiu de caz imi sunt oferite doua solutii, prima fiind asimilarea lor in cultura autohtona cu tot ceea ce implica acest lucru sau tratarea lor ca o minoritate separata, de sine statatoare in cadrul populatiei generale cu dreptul la practicarea culturii si a obiceiurilor proprii in voie. as veni cu o a treia solutie si anume o noua evacuare a lor, asemanatoare celei infaptuite de maresalul Antonescu, solutie din pacate inacceptabila pentru standardele secolului XXI intr-un stat membru al Uniunii Europene, dar totusi placuta gandului.

de scurta vreme trei lideri europeni [german, englez, francez] de la carma UE incep sa conteste ideea multiculturalismului invocand motive cu iz nationalist pe buna dreptate. in acelasi mod putem trata si noi problema rromilor de pe teritoriul Romaniei.

utopia balcanica
daca tot se incapataneaza istoria sa ne tina intre tot felul de granite, ar trebui sa punem mana de la mana sa le facem un stat al lor. pe bune fratica, e lipsa de Romaniland pe harta Europei si-i mare pacat fiindca tiganii sunt un popor mult mai putin boring ca suedezii, finlandezii sau altii care au statele lor de o mie de ani si n-au reusit nici pana acum sa scoata niste muzica. am zis.

poate fac o gafa da’ zau asa, i-ar fi cuiva dor de Oltenia?

tomata cu scufita
nu m-a interesat niciodata problema rromilor nici din tara, nici din afara ei. poate si pentru ca n-am avut de-a face cu ei. prea mult. imi amintesc o singura intamplare, care a fost doar neplacuta, nu tragica. asta nu inseamna ca sunt de acord cu toate libertatile pe care si le iau si nu sustin ca ar trebui lasati de capul lor. insa nici nu sunt de acord sa fie marginalizati sau exclusi din societate. urasc discriminarea in toate formele ei si generalizarea ma calca pe nervi in cele mai multe dintre situatii. daca un tigan a omorat o italianca, nu inseamna ca toti sunt criminali si cu atat mai putin inseamna ca tiganii reprezinta Romania. ca sa raspund strict la cele doua variante propuse, o aleg pe cea de-a doua: diversitatea si obiceiurile lor [nu alea proaste, ci traditiile] ar trebui incurajate pentru ca, pana la urma, fac parte dintr-o cultura si un mod de a trai. a incerca sa ii schimbam ar insemna sa le omoram libertatea.

diacritica
eu zic asa:

sa-i asimilam in acea cultura in care trebuie sa asimilam si majoritatea majoritarilor, si anume cultura spalatului pe dinti si pe cap si prin diverse alte parti esentiale si a alfabetizarii si a respectului fata de lege*.

si sa le lasam in pace côtéu’ pitoresc. daca majoritaru’ vrea sa vina la serviciu cu turu-n vine si cu creasta, tiganu’, pardon, rromu’ de ce sa nu vina cu palarie, fuste-nfoiate si salbe, dupa caz?!

*daca dai teapa la restaurant sau lu’ tanti la butic esti fix la fel cu tiganu’, pardon, rromu’ care fura cupru, chit ca esti corporatist de buricu’ targului.

dragos c.
1. dupa ce am citit de curand o carte despre istoria tiganilor, am ajuns sa-i admir pentru permanenta incapatanare de a se adapta civilizatiei europene – tiganii sunt un exemplu de anarhism avant la lettre.

2. cat despre tiganii de azi, inclusiv despre cei din Romania, evident ca militez pentru asimilarea fiecaruia, pe rand. din simplul motiv de bun simt ca, daca vrei sa te respect, respecta si tu aceleasi drepturi ca si mine. iar aici ma gadesc ca intra, alaturi de tigan, si politicianul.

3. as aminti pericolul generalizarilor care imi pute a fascism – tiganii sunt asa si pe dincolo – asa ca prefer sa spun tiganul X e asa si pe dincolo.

milf
incep spunand ca singurul pumn in gura l-am luat de la un tigan. actele mi s-au furat o singura data. tot tiganii. la politie prin cataloagele cu infractori erau 90% tigani. eu cred ca tiganii nu pot fi integrati in nici un mod intr-o societate politically correct cum ne vrea Europa. parafrazand o gluma primita pe ym, sa faci asta e ca si cum ai incerca sa apuci cacatul de capatul curat. o solutie utopica: pe baza unor studii, sa fie luati din familiile nefunctionale social copiii de tigani sub X ani si sa fie crescuti in niste spatii aseptice intru detiganizare. in paralel sa se aplice legea drastic si sa se mai construiasca inca vreo 50 de puscarii. Elvetia, in urma nu cu foarte multi ani, a avut un program de sterilizare a tigancilor, dar na, Elvetia nu-i Romania. exista si tigani care-mi plac: aia care canta la televizor, in calculator sau prin baruri. mi-a mai placut o tiganca din emisiunea Schimb de Mame. cam atat!

voroncas
Nu cred că suntem pregătiți să-i asimilăm pe rromi, așa cum nici ei nu se străduiesc prea tare să se integreze. Propun ca cei care nu s-au adaptat încă, care nu urmează vreo formă de învățământ sau nu lucrează „pe bune” să fie plasați într-un soi de comunitate (statală?) independentă, artificial & experimental creată (eventual guvernată succesiv de câte o țară or smth.) și vedem ce se întâmplă după 2-3 generații. Astfel de bule sociale alternative ar trebui încercate și pe o bună parte dintre români. În fine, nu zic să dăm liber la rasism ca principiu arbitrar, dar nici să ne amăgim cu discursul multicultural fals conciliant. Zic ca oamenii, minorități sau nu, să-și vadă de treaba lor – cam simplu, știu, pentru o chestiune deloc simplă, dar mă gândesc că uneori recursul la elementar s-ar putea să ne dea idei. Interesante.

veone
Endlösung? ntz, mai intai Anfanglösung

relativ recent am avut o revelatie: noi, romanii, nu suntem latini. si nici macar slavi, sa zici ca avem demnitatea stupefianta a sarbilor sau sufletul romantico-alcoolic al rusilor. ba mai rau, nu suntem nici europeni. adevarul este ca suntem un fel de albanezi, de arabi, oricum ceva oriental, niste turcaleti crestini care traiesc in Europa, dar in sinea lor raman asiatici. dovezi: purtam papuci [vanzatoarele in magazine, muncitorii pe santier, lumea buna vara pe bulevard], dam tzepe, muzica de suflet este arabeasca, indiana, tiganeasca, manele. fiind orientali, suntem mai apropiati sufleteste de tigani, cum si arabii aduc mai mult a indieni decat a norvegieni. asa ca rromii mi se par cea mai mica problema a noastra, gen comisarul Moldovan, in Un comisar acuza, suparat ca aia 40 de legionari care trageau in el pe deal la Plumbuita i-au zgariat alunitza cancerigena! noi nu putem sa rezolvam problema tiganilor pana cand nu rezolvam problema noastra. noi, astia din Micul Istanbul.

zum
Trebuie sa stiti de la-nceput: la fel ca la sesiunea despre feminism, eu vorbesc dintr-o bula. Am trait intr-o lume aproape ideala, in preajma unor oameni pentru care diferentele de culoare, sex, religie etc. nu au fost niciodata chestiuni arzatoare. Simplu si, poate, naiv, omul e om. Si il tratezi ca atare. De fapt despre subiectul de azi nici nu pot spune ca am opinii “ferme”, cu atat mai putin solutii. Integrati, pastrandu-si obiceiurile (adica?), cred ca toate-s posibile daca uitam de tampenii ca tiganii sunt hoti / nespalati / asculta manele (romanii au si ei din belsug toate aceste calitati). Nu izolezi omul, multumit ca nu-l mai vezi pe langa tine si ca asa isi poate pastra linistit “obiceiurile”. Nu-l obligi sa faca decat, eventual, ce esti si tu obligat sa faci. Iar educatia, atat de des adusa in discutie, ar trebui aplicata si populatiei majoritare. Fiindca iti trebuie mai intai o societate in care sa integrezi. Avem asa ceva?

☺☺☺☺ Michael H. Kater - The Twisted Muse (Musicians and Their Music in the Third Reich)

Subintitulată „muzicienii şi muzica lor în Al Treilea Reich“, The Twisted Muse (Oxford University Press, 1997) de Michael H. Kater e o carte grea. Subiectul e complicat şi chiar de-a dreptul încâlcit, după cum îmbârligat (twisted) e însuşi simbolul statului naţional-socialist. Dacă adăugăm la asta complicatele interacţiuni între etic şi estetic pe care le presupune tema şi foarte bogatul material pe care se sprijină cercetarea avem imaginea unei lucrări care nu e pentru toată lumea, dar pe care iubitorii de istorie sau muzică germană n-ar trebui să o ocolească.

Direcţiile de abordare sunt şi ele variate. E vorba de oameni (compozitori şi interpreţi), de instituţii şi de înseşi operele muzicale.

Oamenii au făcut şi ei ce-au putut. Cei mai mulţi s-au conformat, dar gradul de conformism a fost variabil, ceea ce complică foarte mult analiza, dacă e să priveşti lucrurile cu nuanţele necesare. Mulţi au fost pur şi simplu oportunişti şi n-au avut organ pentru ideologia nazistă, precum Heinz Tietjen, regizor şi producător, cunoscut prin regia artistică a multor spectacole de la Bayreuth (şi, zice-se, amant al aprigei Winnifred Wagner). Nu au existat, printre muzicieni, martiri ai disidenţei antinaziste, după cum e drept şi că nu din rândul breslei s-au recrutat cei mai zeloşi stâlpi ai regimului. După expresia lui Kater, au fost „oameni cenuşii pe fundalul unui peisaj cenuşiu“. Ambiguitatea ar fi, crede autorul cărţii, atitudinea definitorie a epocii. S-a oscilat între cele două extreme, cenzura şi toleranţa. Personalitatea muzicală prototipică pentru asemenea atitudini neclare a fost compozitorul Richard Strauss. Acesta cunoscuse consacrarea încă de pe vremea imperiului wilhelmian şi a Republicii de la Weimar. Campion al câştigurilor financiare în anii 1930, Strauss a ocupat înalta demnitate de preşedinte al Camerei Muzicale a Reichului (RMK) înfiinţate de Goebbels. Cu toate astea, el s-a ferit să adere în mod explicit la ideologia oficială şi, într-o listă a virtuţilor muzicale, nu a menţionat nazismul sau aderenţa la ideile lui Hitler. Cariera lui Strauss la RMK s-a încheiat în 1935, odată cu scandalul declanşat de relaţiile cu Stefan Zweig, celebrul prozator evreu.

Dintre marii dirijori ai epocii, campioni ai atitudinilor duplicitare şi zig-zagurilor morale au fost Hans Knappertsbusch şi rivalul său, Clemens Krauss (cel de al doilea, căsătorit cu Viorica Ursuleac, cântăreaţă celebră în epocă). Destul de diferit a fost cazul lui Herbert von Karajan. Dacă dirijorii pomeniţi anterior erau deja consacraţi la data cuceririi puterii de către Hitler, iar problema s-a pus în termenii curtării unor artişti cunoscuţi de către un regim politic care avea nevoie de ei în scop propagandistic, von Karajan era un tânăr dornic de ascensiune. Adeziunea la partidul nazist (pe care a negat-o, neconvingător, după război) e instrumentul de avansare în carieră a unei personalităţi cu înzestrări oricum excepţionale. Un caz foarte asemănător este cel al sopranei de coloratură Elisabeth Schwartzkopf.

Un grup separat e constituit de muzicienii evrei. Excluşi, în virtutea legislaţiei rasiale, de la ocuparea posturilor în instituţiile muzicale, cu lucrările interzise, aceştia au fost marginalizaţi masiv. S-a încercat chiar o rescriere a istoriei în scopul minimalizării contribuţiei muzicale a compozitorilor evrei. Se susţinea de pildă, că Mahler l-a plagiat pe Schubert, Schoenberg pe Brahms sau Korngold pe Puccini şi Strauss. Mari dirijori precum Bruno Walter sau Otto Klemperer au plecat în exil.

Au existat disidenţi? Se pare că nu prea. Oricum, personalitatea care se apropie cel mai mult de portretul-robot al disidentului este compozitorul Paul Hindemith, care nu doar că a continuat să scrie într-un stil modernist neplăcut autorităţilor, dar a şi cântat împreună cu instrumentişti evrei. Deşi a ocupat şi el înalta poziţie de preşedinte al RMK, Hindemith s-a remarcat prin fermitatea faţă de compromisuri. În 1940, când situaţia din Reich începuse să se degradeze ireversibil şi laţul a început să se strângă, Hindemith a emigrat în Statele Unite. Alături de Hindemith, atitudini disonante de mai mică amploare au avut compozitorii Karl Orff, Rudolf Wagner-Régeny sau cunoscutul dirijor Wilhelm Furtwängler.

Cât despre instituţiile muzicale (cărora autorul le consacră un capitol separat), cazul cel mai cunoscut e cel al Festivalului de la Bayreuth (despre cartea lui Brigitte Hamann - Winifred Wagner sau Hitler şi festivalul de la Bayreuth am scris mai demult aici). Michael H. Kater explică un lucru pe care multă lume îl scapă din vedere, acela că prostituţia politică (termenul îi aparţine) începuse la Bayreuth încă de pe vremea lui Wagner şi că susţinerile celor care vedeau influenţa lui Hitler ca pe o simplă problemă de gust personal sunt greşite. În paranteză fie zis, Stalin, contraponderea estică a lui Hitler, avea şi el gusturi muzicale foarte bine conturate şi că interzicerea simfoniei a IV-a a lui Şostakovici în urma unui articol devastator din Pravda s-a făcut la ordinul direct al dictatorului de la Kremlin.

Rămâne chestiunea estetică propriu-zisă. Aici Kater e foarte sincer şi recunoaşte că „parametrii esteticii fasciste sunt nedefiniţi“. Criteriile oficiale ale Berlinului au fost mai degrabă ideologice decat estetice. Oricum am lua-o, se pare că niciunul din muzicienii cu adevărat importanţi nu a făcut concesii estetice semnificative. Asta complică mult lucrurile şi ne arată că raportul etic-estetic e unul delicat, şi nu de ieri, de azi.

PS Am citit cartea în format electronic pe iPad, ca de obicei cu programul Stanza. Traducerea pasajelor englezeşti, bună sau rea, îmi aparţine.

☺ D. Nistor Teodosiu - Poveste la Institutul de Matematică

Îmi imaginez că nimeni nu-şi propune să scrie o carte proastă sau - dacă-şi propune - măcar e un om înzestrat cu o oarecare inteligenţă. Nu ştiu care e situaţia autoarei acestei cărţi, Poveste la Institutul de Matematică (Curtea veche, 2008), dar rezultatul e din cale-afară de slab. Intenţia a fost, nu încape îndoială, bună, aceea de a evoca momente din Istoria Institutului de Matematică, instituţie înfiinţată în 1949 şi desfiinţată brutal sub Ceauşescu în 1975. În subsidiar, cartea se vrea un omagiu adus unor mari figuri de matematicieni şi e dedicată, post mortem, profesorului Simion Stoilow.

D. Nistor Teodosiu (D-ul nu ştim de unde provine, mai ales că pe parcursul cărţii autoarea e numită Luiza) a lucrat la institut încă din prima zi şi a avut ocazia, din postul ei de secretară, să vadă multe şi să cunoască destule personalităţi interesante. Să-i amintim numai pe cei mai cunoscuţi publicului: Dan Barbilian (Ion Barbu), Grigore Moisil, Miron Nicolescu, Mircea Maliţa, Mihail Botez. Memorialista are o bună ţinere de minte şi e capabilă să redea detalii surprinzătoare. Toate acestea sunt premise importante pentru o carte interesantă, dar din păcate autoarea alege o metodă cel puţin ciudată. Ea decide să-şi conceapă cartea sub forma unei conversaţii cu două spirite, unul bun, celălalt rău, cărora le relatează întâmplările prin care trece şi care îi pun întrebări pentru a extrage de la ea informaţii. Ceea ce rezultă e o maieutică şcolărească şi stângace:

- Uite că a apărut şi subiectul nostru, este pe scări, are un mers nesigur, parcă este gata să plângă. Să-i venim întâmpinare să vedem ce s-a mai întâmplat.
- Ei! Ce ai de făcut?
- Am fost repartizată..., oftă şi, înecându-se în cuvinte, continuă: am fost repartizată la Institutul de Matematică.

Iată şi o gemă de stil şablonard-preţios:

- Cu sprijinul vostru [al spiritelor], încerc să găsesc acea cale strategică de a pătrunde în tunul de fildeş atât de păzit al matematicienilor. Să fim înţeleşi, fără a se face simţită prezenţa mea în cercetare.
- Dezvăluie-ne câte ceva despre acel prinţ al matematicii. Cum ai înţeles profilul moral al profesorului Stoilow?

Imaginaţi-vă dialoguri asemănătoare pe zeci, dacă nu sute de pagini şi veţi pricepe dimensiunile dezastrului. Cititorul care chiar doreşte să afle întâmplări cu matematicieni trebuie să facă în permanenţă slalom printre asemenea pasaje caraghioase.

Asta n-ar fi nimic. Când nu trebuie să faci zig-zag printre conversaţiile cu spirite trebuie să navighezi printre note de subsol kilometrice şi fără legătură cu subiectul. De pildă, proaspăt căsătorită, povestitoarea face o excursie la munte împreună cu mai mulţi colegi din institut. Cu ocazia asta ajunge la Vârful Omu şi ne serveşte o notă de subsol întinsă pe vreo două pagini în care reproduce pasaje din tot felul de lucrări dubioase, fără a ocoli citatele din Revista fenomenelor paranormale. E doar un exemplu, dar enormităţi asemănătoare se găsesc la tot pasul în cartea asta. La fel şi referinţe la gânditori celebri (cu citate, să nu creadă cineva că scapă), chit că se potrivesc ca nuca-n perete. E însă musai ca cititorul să priceapă că naratoarea de la institut e o fiinţă foarte citită.

Când nu bate câmpii, autoarea face greşeli. Unele sunt de-a dreptul comice - de exemplu ni se spune că pe soţia lui Scarlat Callimachi (demnitar comunist cu pedigree domnesc, poreclit Prinţul roşu) o chema... Dida Scarlat, ca şi când soţia ar lua numele mic al soţului. Pe biata femeie o chema, de fapt, Dida Solomon-Callimachi, dar ce mai contează... Sau că pe tatăl Alexandrei Bellow (soţia de origine română a romancierului Saul Bellow, matematiciană de valoare) l-ar fi chemat I. Bagdasar, când e limpede că era vorba de cunoscutul medic şi ministru de după 23 august 1944 Dumitru (Dimitrie) Badgasar. Und so weiter. În alt loc, cu ocazia unei călătorii la Suceava, ni se serveşte o peltea istorică unde ni se spune că Ştefan cel Mare a domnit în secolul al XIV-lea. E de notat şi că redacţia are o singură notă de subsol, scurtă, din fericire (!), în care ni se spune că între 1950 şi 1960 Braşovul s-a numit Oraşul Stalin. Bravii redactori s-au canonit, nu glumă, mai bine mai tăiau din notele autoarei!

Dezastrul se termină odată cu sfârşitul cărţii. Cei care speră să găsească poveşti suculente cu Zoia Ceauşescu (angajată a institutului la începutul anilor 1970) să-şi pună pofta-n cui şi să citească Supleantul de Petru Popescu, nu de alta, dar Luiza e destul de zgârcită cu amănuntele picante.

☺☺☺ Florin Lăzărescu - Lampa cu căciulă

Probabil coperta (lipsită de har şi inspiraţie) e ultimul motiv pentru care şi-ar cumpăra cineva cartea asta, chit că ni se spune că ea reproduce imagini dintr-un scurtmetraj cu acelaşi nume. E vorba, dacă mai e loc de îndoială, de volumul de povestiri Lampa cu căciulă de Florin Lăzărescu (Polirom, 2009). Să trecem la treabă.

Lampa... prozatorului adună sub aceeaşi căciulă o serie de texte relativ omogene tematic. Majoritatea lor îşi extrag materia din lumea copilăriei şi o redau procesată, cum s-ar zice cu un termen mai tehnic, de creierul unui puşti de prin anii 1980. Privite la nivelul acesta, lucrurile nu sunt nici foarte noi, nici din cale-afară de originale, căci mulţi din autorii noştri contemporani găsesc în copilărie un debuşeu destul de lipsit de riscuri, de-ar fi să mă refer doar la Cezar Paul-Bădescu (Tinereţile lui Daniel Abagiu), Nora Iuga (Hai să furăm pepeni) sau Dan Lungu (în Cheta la flegmă, republicată sub titlul Proză cu amănuntul), ca să pomenesc doar câteva nume mai la modă. Cu aceşti autori Florin Lăzărescu are în comun mimarea cu destulă dibăcie a relatării inocente, de către un narator-copil, a unor episoade în aparenţă lipsite de semnificaţie, fără a omite, desigur, (auto)explorarea sexualităţii incipiente. În cartea de faţă, acest front de abordare e ilustrat cel mai bine în Cârtiţa, unde copilul e o entitate dominată de simţurile primare (miros, pipăit), închipuire şi curiozitate faţă de sfârlezele (a se citi „mamelele“) fetiţelor:

Întuneric. De fapt, un fel de întuneric, pentru că prin cutiile răsturnate peste mine tot mai amijeşte o rază de lumină. Umblu de-a buşilea, mai degrabă pipăindu-mi drumul decât folosindu-mă de lumina ochilor. Nici n-aş vrea să văd. Obiectele pe care le ating sunt mai frumoase în imaginaţie decât dacă le-aş aproxima din priviri.
[...] O bucată de ladă. În ladă au fost portocale - sigur au fost portocale, le pot simţi mirosul. Portocalele sunt ca sânii ţigăncuşei care vine la mama şi-i vinde fuse. Nu. Mai degrabă sânii ei sunt ca două sfârleze.

Ceva mai mult spirit epic animă proze precum Amintirile mele din al doilea război mondial, unde evenimentele se petrec într-un sat aflat cândva pe linia frontului, iar locuitorii găsesc din când în când bombe neexplodate. Relatarea, care are un caracter alegoric mai ceva ca-n Mioriţa, îmbracă pe alocuri haina umorului negru:

Fratele bunică-mii s-a dus să culeagă ghiocei prim primăvara lui '45. Pe lângă ghiocei a găsit şi o bombă extraordinar de utilă în gospodărie prin aceea că, în interiorul ei, se găsea nu ştiu ce substanţă pe care o puteai folosi la vopsitul lânii. A bătut bomba de o epavă de tanc uitată în pădure, până când i s-au împrăştiat toţi ghioceii, laolaltă cu mâinile, picioarele şi caoul. L-au adus acasă într-o traistă, fără să se mai chinuie nimeni să găsească toate piesele dintr-un puzzle care, chiar şi incomplet, trebuia îngropat creştineşte.

Textul are niveluri de adâncime variabile, iar referenţialitatea naratorului pune câteodată probleme insolubile („sunt mama mamei mele“/„sunt tatăl mamei mele“ etc.)

Tot anecdotică filtrată prin simţirea copilului găsim, cu adaosuri variabile de evenimente fantastice, şi în Ursoaica Lili şi Balena Goliat sau în Titanicul, două din cele mai reuşite povestiri din volum, alături de Maimuţa, din acelaşi univers. Lampa cu căciulă (apropo, e vorba de un tub catodic de la aparatele elecronice mai vechi) ne aduce un soi de obiectivare a perspectivei, în sensul că naratorul se retrage din pielea copilului, care devine simplu personaj. Rezultă un text destul de bolovănos, cu tente vagi de Agârbiceanu şi care nu ne umple de entuziasm. Paişpe ţigări ne aminteşte de o afirmaţie a lui Cosmo Kramer, celebrul personaj seinfeldian, care, dându-se drept dermatolog, spunea că a văzut la viaţa lui aluniţe atat de mari încât îşi aveau propriile aluniţe. Adică e vorba de o povestire care conţine 14 povestioare, unele nostime, altele nu, ba chiar de-a dreptul slăbuţe.

O altă dominantă tematică a cărţii e evocarea, cu o bună doză de umor pe post de antidot pentru nostalgie, a anilor de comunism. E o temă la modă în proza noastră din ultimii zece ani. Cioburi de copilărie comunistă găsim în Lumea interlopă a brusturelui, iar o incursiune în relaţia sistem-individ, de data asta fără copii, găsim în Nea Mihai şi tovarăşul Dumnezeu, aceasta din urmă pe linia misticului derizoriu de la Petru Cimpoieşu.

Gata. N-a fost o carte rea - dimpotrivă, a avut destule momente bune. Nu ştiu dacă cititorul îşi va mai aminti mare lucru din ea după câteva luni, iar dacă acesta e un test valabil, cartea riscă să nu-l treacă. Dar în linii mari e de bine. Unde mai pui că am învăţat şi un cuvânt nou, unul pe care nu-l găseşti în dicţionare şi nu neapărat pentru că ar fi obscen (e cunoscută pudibonderia lexicografilor noştri). E vorba de ripcă, care înseamnă, după cum ne explică grijuliu cu cititorii săi, chiar autorul, „crengile care rămân după ce cureţi via, primăvara“.

☺☺☺ Doina Ruşti - Cămaşa în carouri şi alte 10 întâmplări din Bucureşti

Kramer (e vorba desigur de personajul din Seinfeld) are un sacou înzestrat, crede el, cu proprietăţi magice, care îl face irezistibil în faţa femeilor pe cel care îl poartă. De fapt nici nu contează dacă haina are darul acesta, e important ce crede Don Juanul newyorkez. Aşa şi în literatură, important e să-l faci pe cititor să te creadă, contează mai puţin concordanţa cu realitatea. Am ales introducerea asta la volumul de proză al Doinei Ruşti, Cămaşa în carouri şi alte 10 întâmplări din Bucureşti (Polirom, 2010), desigur pentru că în el apare (şi) un obiect vestimentar leitmotivic căruia autoarea pare să dorească să-i ataşeze o semnificaţie mai adâncă decât epiderma.

Cămaşa în cauză („în carouri făcute din linii albe şi gri pe fond roşu, o cămaşă moale, dintr-un finet subţiat acum de spălări şi uşor decolorat, atât cât să se aşeze culorile, mai ales roşul, predominant şi luminos“) i-a aparţinut unui anume Iulică, un tânăr student diabetic mort în somn în urma unui infarct. Obiectul vestimentar e descoperit, printre alte obiecte rămase după răposat în casa din cartierul mărginaş Andronache, de Lori, vara acestuia. Aflăm asta din povestirea centrală a volumului (intitulată - se mai miră cineva? - chiar Cămaşa în carouri), unde se torc (ţes?) câteva din firele care asigură coeziunea tematică a cărţii şi fac legătura cu celelalte povestiri. Aici e locul în care apar primele falii ale realităţii, primele semne ale unor fenomene fantastice care se vor manifesta cu frecvenţă şi intensitate variabile pe parcursul celorlalte proze. Lori poartă o vreme cămaşa lui Iulică, iar asta pare să-i dea o sensibilitate specială, o clarviziune anume, în limite destul de cuminţi însă. Mai puţin cuminţi sunt peripeţiile altora, de pildă ale papagalului Jojo, pasărea unei doamne din acelaşi cartier Andronache, moartă şi ea în momentul naraţiunii. Pasărea asta e de fapt o entitate malefică, în corpul ei aflându-se claustrat sufletul unui puber, Marian, care murise dintr-o căzătură (accidentală sau nu, nu-i clar) şi tot ea e cea care, strecurându-i o pastilă din infamul medicament Avandia, e cea care i-a provocat şi lui Iulică infarctul fatal.

În restul cărţii ni se înfăţişează un inventar limitat de personaje care se învârt într-un spaţiu destul de bine delimitat din centrul Capitalei. Ema, o adolescentă destul de răsfăţată, are un început de idilă cu Vicenţiu, tânăr actor, care are o căţeluşă (Mami) al cărei nume provoacă confuzie. Cristian îşi dă rendez-vous la Universitate cu Madi, dar pe biata fată o calcă un automobil, tocmai când, zărindu-şi prietenul, îl striga pe nume. Strigătul respectiv va rămâne să cutreiere prin paginile volumului şi varii personaje îl vor auzi în diferite ocazii ca pe un fel de moroi expresionist care n-a avut parte de un Munch să-l pună în ramă. Că tot ziceam de spaţiu, autoarea pare să vrea să se joace cu continuumul spaţio-temporal mai ceva ca Einstein sau - ca să venim mai aproape de casă - decât Mircea Eliade. Ieşind din apartamentul ei de pe Dacia pentru a merge la întâlnirea cu Vicenţiu, Ema se pomeneşte în plin secol al XVIII-lea, unde alcătuieşte un dublet al Bojorinei, bucureşteancă iubăreaţă, măritată cu zidarul Leţu, dar şi amantă a unui mărgelar. Ema intră ocazional în conflict cu Bojorina, apariţie de rău augur precum domnişoara Christina a lui Eliade.

Am pomenit deja de două ori numele lui Mircea Eliade şi n-a fost deloc la întâmplare. Proza fantastică pe care o scrie Doina Ruşti e în descendenţa unor nuvele eliadeşti. Descendenţa e de-a binelea epigonică. În Un sfert de oră apăsător, o elevă de liceu, Monica, se trezeşte blocată într-o capcană temporală din care nu reuşeşte să scape multă vreme şi e confuză mai ceva ca Gavrilescu din La ţigănci. Noroc că autoarea are inteligenţa să declare că situaţia seamănă cu cea din celebrul film Groundhog Day (sau, completez eu, cu cea din nenumărate alte filme de notorietate variabilă). De Eliade ne mai aminteşte şi insistenţa pe spaţiul bucureştean, ecranul pe care se proiectează peripeţiile fantastice ale personajelor. Interesant este că acest cadrul nu e bidimensional, ci are adâncimea istorică dată de poveşti precum cea a Emei-Bojorina de care am pomenit deja sau istorii ca cea a lui Iane Farmacistu, un personaj din Bucureştii de veac XVIII, contemporan cu chirurgul Agnetei Pleijel despre care am scris mai demult aici.

Se conturează imaginea unui volum de proză înzestrat cu prea puţină originalitate tematică, situat în siajul unui prozator respectabil (Eliade), dar datat şi cu limitele lui. Din fericire, impresia proastă e într-o anumită măsură contracarată de rafinamentul stilistic incontestabil al textului:

Pe sub copertina verde trecea o adiere de petunii şi-n dreapta se vedea strada Batişte, îmbrăcată în aramă. Ema se uită din nou spre Vicenţiu. De sub sprâncene îi cobora un strat de brumă, până în rădăcina genelor. Era un bărbat frumos, înfăşurat în umbra copertinei, şi privindu-l de sus îşi dădu seama că terasa clocotită de căldură şi de fâşâitul cozilor nevăzute, care se legănau insinuant deasupra lor, era acum singurul loc de pe pământ.
„Mă îndrăgostesc“, îşi spuse, iar pânza verde de deasupra terasei vibră discret. (Deznodământul unei zile de iulie)

Una peste alta, Cămaşa roşie... e cartea unui prozator matur şi care stăpâneşte tiranic sculele meseriei. Pe celălalt taler al balanţei stau însă lipsa de originalitate tematică şi epigonismul şi - din păcate - marfa care stă pe tasul acesta trage mai tare în jos.

☺☺☺ Vladimir Sorokin - Ziua opricinicului

De data asta mi s-a întâmplat ce i se întâmplă celui care citeşte După douăzeci de ani şi abia apoi Cei trei muschetari. Adică am citit mai întâi Kremlinul de zahăr de Vladimir Sorokin şi abia acum Ziua opricinicului (Curtea veche, 2008). Norocul face ca cele două romane, a căror materie e situată în acelaşi univers spaţio-temporal, să fie, în ciuda continuităţii tematice, independente ca acţiune şi personaje, aşa că cititorul imprudent scapă ieftin de această dată.

Să ne reamintim, aşadar, că suntem în Rusia anului 2028, într-un regim ţarist restaurat (cu Conducător şi Conducătoare), cu un Mare Zid care separă imperiul de lumea din jur şi îi conferă un caracter autarhic pronunţat, cu o combinaţie ciudată de high-tech şi ambianţă medievală (mergând până la caftane şi accesorii). Statul exercită un control strict aspra locuitorilor, cărora li se permite însă, pe post de mecanism de compensare, consumul de stupefiante:

Tătucul statal, Nicolai Platonovici, a făcut o lege măreaţă la vremea sa - „Despre consumul substanţelor relaxante şi energizante“. Conform acestei legi, cocoaşa, fenecica şi iarba au fost permise consumului public o dată pentru totdeauna. Pentru că ele nu fac niciun rău societăţii, ci doar îi ajută pe cetăţeni în muncă şi la odihnă.

Alintată duiois, cu diminutivul un pic derutant, cocoaşa, cocaina reprezintă zăhărelul menit să facă biciul mai suportabil. Cu toate astea, locuitorii acestei Rusii utopice nu-s defel lăsaţi de capul lor. Puritatea moravurilor şi a credinţei în tătuc sunt vegheate cu străşnicie de temuta opricinină. Termenul e luat din inventarul instituţiilor Rusiei medievale a lui Ivan cel Groaznic şi desemnează un fel de comandouri de pedepsire. Opricinicii sunt executanţii necrâcnitori ai unor ordine de o cruzime nemaipomenită şi lichidează eficace orice împotrivire. Komiaga e unul din ei, iar cartea, scrisă din perspectiva lui, e relatarea unei zile de activitate (nu ştiu dacă trebuie să privim procedeul ca pe o replică la celebra zi din viaţa lui Ivan Denisovici, romanul lui Soljeniţin despre care am scris mai demult aici). Pe parcursul a ceva mai mult de 24 de ore, Komiaga cutreieră Moscova în merinul (adică Mercedesul) lui ultramodern şi participă la activităţile specifice castei. Bunăoară, el ia parte la execuţia în stil pur mafiot a stolbovoiului (boierului) Ivan Ivanovici Kuniţin, al cărui domeniu e jefuit şi a cărui soţie e violată imediat ce rămâne văduvă. Nu e singura acţiune punitivă de pe agenda opricinicului. Căzut în dizgraţia Conducătorului, ginerele acestuia, graful Andrei Vladimirovici Urusov, e lichidat după ce un pamflet anonim îi demască pornirile pirofile. Iată cum ni-l descrie autorul pe graf, care îl bate pe Trahanache în materie de demnităţi publice:

[...] ginerele Conducătorului, profesor de drept, academician al Academiei de ştiinţe din Rusia, preşedinte de onoare al palatului Inteligenţei, preşedintele societăţii de călărie a Rusiei, preşedintele societăţii de sprijinire a aeronauticii, preşedintele societăţii luptelor cu pumni ruseşti, amicul preşedintelui Trezoreriei de Vest, proprietatul portului de Sud, proprietarul târgurilor Izmailovsk şi Donskoi, proprietarul companiei de construcţii „Antreprenorul moscovit“, proprietarul întreprinderii „Cărămida moscovită“, co-proprietarul căii ferate de Nord.

Un portret care ni-i aminteşte pe alocuri pe Ilf şi Petrov.

În cele 24 de ore pe care le acoperă cartea, Komiaga mai apucă să rezolve şi tot felul de afaceri personale. La capitolul acesta trebuie menţionată vizita pe care i-o face, din însărcinarea Conducătoarei, prezicătoarei Praskovaia Mamontovna. Aceasta evită, ca orice membră respectabilă a breslei, să facă preziceri prea exacte şi la întrebarea finală („Ce o să fie cu Rusia?“) ea răspunde, ambiguu, „Nimic n-o să fie“. Un răspuns care poate fi citit şi în cheie wagneriană, dacă ne duce gândul la întâlnirea din Götterdämmerung a lui Wotan cu tenebroasa Erda, zeiţa-divinatoare a adâncurilor. În fine, ziua de lucru încheiată, Komiaga ia parte la o orgie a organizaţiei opricinicilor care se încheie cu ditamai împreunarea homosexuală a membrilor. O scenă de mare violenţă, aşezată înspre sfârşitul cărţii, prin simetrie cu un alt episod de sălbăticie, linşarea lui Ivan Ivanovici Kuniţin.

În rest, un Sorokin aşa cum îl ştiam din cartea precedentă, cu exuberanţa lexicală cunoscută, cu expresiile când arhaice, când luate din chineză care alcătuiesc melanjul lexical specific prozatorului. şi cu destul sarcasm, nu neapărat la adresa tiranilor prezenţi sau viitori ai Rusiei, ci mai degrabă a snobărimii eterne şi ubicue:

Primul canal [de televiziune] transmite cartea unuia, Racunin, Unde a mâncat Derrida?, cu o descriere amănunţită a localurilor unde a mâncat filozoful occidental în timpul petrecerii lui în Moscova post-sovietică. Un loc aparte în carte îl are capitolul Resturile de mâncare ale măreţului.

Ziua opricinicului e o carte care merită, categoric, să fie citită, deşi am avut senzaţia că e mai puţin cizelată decât Kremlinul de zahăr. şi parcă e şi mai rău tradusă decât aceasta din urmă. Fără să cunosc limba rusă, am rămas cu impresia că Mihail şi Alexandru Vakulovski au făcut o treabă mai proastă decât traducătoarea Kremlinului... Antoaneta Olteanu.