1 iulie 2012

☺☺☺☺ Lucian Boia – Jules Verne. Paradoxurile unui mit


Dacă tot se poartă confesiunile de tip oracol şcolar, mărturisesc că prima mea carte citită... mi-a fost citită de alţii, pentru că pe la cinci ani şi ceva nu eram încă alfabetizat. Rând pe rând, diferite rude mi-au citit din Doi ani de vacanţă de Jules Verne, ca să pot şi eu să mă bucur de cadoul pe care mi-l făcuse de Crăciun o prietenă a familiei. A fost, ca să zic aşa, dragoste la prima auzire, Jules Verne m-a vrăjit cu povestea lui, aşa că atunci când am învăţat să citesc am căutat de îndată o altă carte a romancierului. Am găsit prin casă o ediţie veche din Goana după meteor, de care m-am apucat cu sete. Dezamăgirea a fost cruntă. Printre personajele noii cărţi nu se numărau Brian, Gordon sau Doniphan, eroii din primul roman de care mă ataşasem de parcă ar fi fost oameni în carne şi oase. M-am bucurat totuşi să dau peste numele de Gordon, atribuit însă unui cu totul alt referent decât conducătorul comunităţii de băieţi din Doi ani de vacanţă, acest Împărat al muştelor cu happy end. Am învăţat pe pielea mea adevărul dureros că de cele mai multe ori o carte care ţi-a plăcut chiar se termină cu ultima pagină, dar am rămas până azi cu o slăbiciune vinovată faţă de Jules Verne.

Ca să revin de pe arătură, tema postării de azi e carte lui Lucian Boia, Jules Verne. Paradoxurile unui mit, traducerea românească realizată de autor a ediţiei franceze apărută la Humanitas în 2005. Nereeditată de atunci, cartea e aproape imposibil de găsit şi are toate şansele să capete statut de captură bibliofilă. Nu e, aşa cum s-ar putea crede, o biografie a lui Verne. În tradiţionalul cuplu om-operă cel de al doilea termen i se acordă o mai mare atenţie decât primului, deşi nu sunt ocolite acele trăsături ale personalităţii care vor fi jucat un rol în creaţie.

Avem de a face cu o colecţie de eseuri care îşi propun, pe de o parte, să dezamorseze o serie de mituri care înconjoară produsele literare ale lui Jules Verne, iar pe de altă parte, să scoată în evidenţă modul în care se exprimă în operă mentalităţi, ideologii, atitudini, concepţii evident extraliterare. Pentru cine cunoaşte cărţile lui Lucian Boia, asemenea preocupări nu sunt noi; autorul este probabil principalul demolator de mituri şi idei de-a gata din cultura română a ultimelor decenii (despre alte cărţi ale istoricului am scris, printre altele, aici, aici, aici sau aici). Sunt adevăruri surprinzătoare pentru ageamiul care a citit cărţile lui Verne. Aflăm de pildă că romancierul era pasionat de teatru, că a scris şi câteva piese (fără valoare), resemnându-se să dea multor din dialogurile din cărţi un caracterul unui schimb de replici pe o scenă. O doua mare iubire intelectuală era geografia. Contrar clişeului, Verne nu a contemplat lumea din fotoliu, citind monumentala Geografie universală a lui Élisée Reclus, ci a şi călătorit destul de mult, fiind proprietarul mai multor iahturi. N-a fost însă un globe trotter şi a trebuit să se documenteze temeinic pentru romane.

Cât priveşte vizionarismul lui Verne, lucrurile trebuie nuanţate, susţine Lucian Boia. Francezul a fost departe de pionieratul care i se atribuie în anticiparea unor invenţii precum televiziunea (Castelul din Carpaţi) sau zborul cu un aparat mai greu decât aerul (Robur Cuceritorul). Viziunile lui utopice, atâtea câte au fost, nu au avut anvergură şi s-au limitat la grupuri relativ restrânse. Pentru Jules Verne soluţiile sunt mai degrabă individuale decât universale, se salvează fiecare cum poate, eventual însoţit de un grup de prieteni. Cetăţi utopice în sensul clasic găsim rar (ca în Cele 500 de milioane ale Begumei, roman a cărui paternitate este disputată). În materie de imaginaţie, soluţiile alese de acesta sunt destul de cuminţi şi nu ating nici pe departe gradul de imaginaţie şocantă al unora din contemporani. Ca ilustrare, se citează faptul că la Jules Verne nu găsim picior de extraterestru, deşi călătoriile spaţiale nu lipsesc (De la Pământ la Lună, Hector Servadac etc.), creaturile monstruoase sunt ca şi absente (cu excepţia unor dinozauri din O călătorie spre centrul Pământului). Sunt zone în care imaginaţia unui Wells sau Conan Doyle s-a dezlănţuit mai târziu (ca să nu mai vorbim de potopul de ciudăţenii din secolul care a urmat). Jules Verne nu este nici măcar fondatorul literaturii SF (scrierile lui Poe sunt mult anterioare).

În materie de iscusinţă literară propriu-zisă, Jules Verne e de-a dreptul modest. Personajele sunt liniare şi previzibile, cu un ridicat grad de tipizare, psihologia are adâncimea unei băltoace, iar mecanismele epice nu trec cu mult peste cele ale lui Dumas-tatăl sau Eugène Sue. Eroul julesvernian tipic e un raţionalist şi dacă se mai nimereşte câte un savant nebun, acesta îşi găseşte pedeapsa exemplară. Capitole interesante scrie Lucian Boia despre receptarea operei lui Jules Verne şi manipularea acesteia în comunism, despre raporturile scriitorului cu editorul Hetzel (care impunea adesea schimbări în text) sau despre chestiunea paternităţii unora din manuscrisele postume, o parte din ele fiind aparţinându-i cel puţin în parte de fiului său, Michel. Alte teme arzătoare (pentru unii din noi, azi, nu pentru contemporanii lui Verne!) sunt rasismul, atitudinea faţă de femei sau corectitudinea politică. Nu trebuie să surprindă pe nimeni că romancierul le-a soluţionat într-o măsură nesatisfăcătoare pentru noi, cei de azi. Dar – şi e un lucru pe care Boia îl subliniază în mai toate cărţile sale – e o greşeală să reproşezi trecutului că nu operează cu aceleaşi standarde ca cele ale contemporaneităţii. Scriitor slab a fost, prea original n-a fost nici în teme, nici în tratarea lor, previzibil şi schematic, cât cuprinde, dar rămâne şi azi un autor de mare succes. Explicaţii pentru această surprinzătoare remanenţă a lui Jules Verne ar exista, dar mai bine citim cartea de faţă pentru a vedea ce are să ne spună Lucian Boia.

5 comentarii:

Blogsferatu spunea...

Pai si cine mai citeste Jules Verne dupa o asemenea recenzie? :))

Wilkins Micawber spunea...

@ Blogsferatu

Pai nu-i recenzie, ci doar o serie de impresii de lectura. In rest, citeste fiecare ce are chef.

calin spunea...

Jules Verne, scriitor slab? pai daca te-ai oprit din citit dupa Goana dupa meteor atunci nu ma mir ca e etichetat asa. Verne a scris si carti mai putin reusite, nu am gasit la niciun biograf un fel de top al preferintelor care sa ghideze cititorul in alegerea romanelor care merita parcurse. Jules a scris carti cu nemiluita, nu sunt toate senzationale, dar asta nu-l face un scriitor slab. Milioanele de cititoi care inca dau banii pe cartile lui infirma asta, daca era slab nu-l mai cumpara nici mama naibii, cu toate astea continua sa fie unul din autorii care vinde cel mai bine.

Anonim spunea...

Jule Verne a scris pentru toate varstele.Cartile lui au inspirat scolari si nu numai,care au devenit maturi (si) in gandire si chiar inspirati din literatura scriitorului; nemaivorbind de filmele facute la Hollywood.Operele sale sunt dedicate celor care iubesc imaginatia,ideile si aventura.Fara analize adanci, e scrisa pe intelesul simplu al tuturor.

Anonim spunea...

Jule Verne a scris pentru toate varstele.Cartile lui au inspirat scolari si nu numai,care au devenit maturi (si) in gandire si chiar inspirati din literatura scriitorului; nemaivorbind de filmele facute la Hollywood.Operele sale sunt dedicate celor care iubesc imaginatia,ideile si aventura.Fara analize adanci, e scrisa pe intelesul simplu al tuturor.