☺☺ Marin Ioniţă - Kiseleff 10. Fabrica de scriitori

Cu Kiseleff 10. Fabrica de scriitori (Adevărul, 2011), Marin Ioniţă îşi propune evocarea unei instituţii culturale celebre a anilor 1950, Şcoala de literatură „Mihai Eminescu”, un experiment unic (la noi, căci altfel de imitaţie sovietică) care îşi propunea să recruteze tinere talente pentru a le canaliza spre cariera scriitoricească. În ce măsură s-a întâmplat acest lucru, adică în ce măsură cursurile de doi ani au putut să insufle talent şi har acolo unde acestea nu existau e destul de uşor de văzut. S-a încercat, oricum, îndoctrinarea, spălarea pe creier a tinerilor aduşi acolo şi ţinuţi aproape sechestraţi („Viaţa în colivie” e chiar titlul unui capitol), într-o atmosferă inchizitorială. Cu toate astea, ne asigură autorul, acest lucru nu a reuşit decât într-o măsură neînsemnată, motiv pentru care instituţia ar fi şi fost desfiinţată după vreo cinci ani de funcţionare.

După câteva capitole care au de a face cu datele biografice ale memorialistului şi care rămân, cel puţin pentru publicul laic, de un interes restrâns, se trece la miezul cărţii. Sunt puse în mişcare mari mase de personaje, prin faţa ochilor ne defilează lungi liste de foşti colegi în ale uceniciei literare, majoritatea nume azi uitate, dar şi personalităţi care s-au bucurat de notorietate în regimul trecut. La loc de frunte, Nicolae Labiş, probabil cel mai cunoscut şi discutat produs al şcolii, căruia îi sunt consacrate numeroase pagini. S-ar putea spune că Labiş este vedeta lucrării şi e aproape ubicuu. Tânărul abia ieşit din adolescenţă, rebel şi, orice s-ar spune, talentat, pare să fi exercitat o adevărată fascinaţie faţă de cei din jur. Marin Ioniţă nu pare să adere la teoriile care pun moartea tinerei speranţe pe seama unui complot al organelor de represiune.

Sunt, apoi, dintre colegii de generaţie, figuri precum Gheorghe Tomozei sau Florin Mugur. Relatarea destinului ingrat al acestor scriitori aflaţi într-o relaţie dificilă - şi nu uşoară nici cu cei din jur - este probabil partea cea mai reuşită a cărţii. Nu lipsesc portretele, mai detaliate sau mai sumare, ale altor scriitori: „lupii [pe atunci] tineri” Petru Dumitriu, Zaharia Stancu sau Marin Preda), consacraţii care navigau prin apele dificile ale deceniului al şaselea (Arghezi, Călinescu, Camil Petrescu) sau „cele trei sirene” (Nina Cassian, Veronica Porumbacu şi Maria Banuş)  şi mulţi, mulţi colegi de generaţie pe care oboseşti să-i enumeri. Nu s-au neglijat nici relaţiile dintre sexe (aşa-numita „sublimă evadare”, iar Marin Ioniţă oferă un repertoriu cuprinzător al cuplurilor erotico-literare înjghebate mai mult sau mai puţin durabil între zidurile clădirii aflate în vecinătatea Ambasadei sovietice.

Aparatul anecdotic pus în mişcare este vast dar, din păcate, nu de prea multe ori inedit. Citim, de pildă, aceleaşi eterne poveşti despre prelegerile lui G. Călinescu în faţa amfiteatrelor ticsite, sau despre boierul Petru Dumitriu, ca să nu mai vorbim de faptul că relatările sunt adesea dezlânate, cuprinse de un fior liric nefiresc şi inadecvat. Bine ar fi spus Sadoveanu (altă anecdotă arhicunoscută) că „scriitorul există sau nu există, el nu poate fi fabricat”. Şi totuşi, ceva ajutor i se poate da scriitorului. La Şcoala de literatură „Mihai Eminescu” Dumitriu preda ceea ce azi s-ar numi creative writing, o disciplină aflată în mare suferinţă la noi, admiţând că există.

Cu amputări masive, cu mai mult discernământ şi mai puţine zorzoane, din Fabrica de scriitori a lui Marin Ioniţă ar fi putut să iasă o carte bună. N-a fost să fie. La neajunsurile de mai sus se adaugă citatul aproximativ şi neglijent (nici măcar binecunoscuta sintagmă „miezul unui ev aprins” a lui Labiş nu este redată cum trebuie şi ajunge... miezul unui ev fierbinte), iar eroul din Enigma Otiliei se pomeneşte rebotezat... Stelică Raţiu, pentru a reda numai două din perlele care se pot pescui uşor la tot pasul. A ieşit o carte despre care optimistul va spune că e bine că a fost scrisă, chiar şi aşa, dar pe care pesimistul o va da la o parte supărat că n-a cheltuit banii pe ceva mai bun.

Corneliu Leu - O familie puternică

Dacă nu ar exista caseta editorială care să ne spună că a apărut la Editura Tineretului în 1963, romanul pentru copii O familie puternică de Corneliu Leu ar părea publicat cu vreo zece ani înainte, într-atât e de tributar realismului socialist ortodox al deceniului anterior. Timida liberalizare dejistă de la începutul anilor 1960 nu apucase să atingă creaţia acestui romancier, devenit de altfel stâlp propagandistic de nădejde al regimului Ceauşescu cu numai câţiva ani mai târziu. Dacă din toată literatura epocii ar supravieţui numai această carte şi tot ar fi de ajuns pentru a-i permite cititorului din viitor să-şi formeze o imagine concludentă asupra epocii. Sunt prezente toate locurile comune îndrăgite în perioada cu pricina, de la preeminenţa colectivului asupra individului până la legătura strânsă dintre pionieri, utemişti şi muncitori, de la obsesia pentru creşterea producţiei până la campaniile de colectare a fierului vechi ca supremă piatră de încercare a tineretului. Lipseşte, ce să-i faci, evocarea realizărilor sovietice în domeniul astronauticii.

Tropul care pare să stea la temelia întregii şandramale epice se bazează pe ambivalenţa conceptului de familie. Ar fi, mai întâi, familia biologică, reprezentată de neamul Samsudenilor, mineri din tată-n fiu (bunicul, Pavel, tatăl, Petru şi doi dintre fiii lui sunt mineri), apoi familia organizaţională (colectivul de muncitori din mină sau detaşamentul de pionieri din care face parte Costel, mezinul). Fără a face un exerciţiu de sociologie, la care de altfel nu ne pricepem, nu suntem departe de zisa lui Rică Venturiano: Familia e patria cea mică, precum patria e familia cea mare. Costel, probabil eroul principal al întâmplărilor din carte, e prins la intersecţia a două conflicte. Primul conflict îi implică pe cei ai casei, căci bătrânul Pavel, deşi pensionat, nu se poate împăca cu noua lui viaţă şi insistă să-şi continue activitatea pe post de dispecer de vagonete în mină, deşi e depăşit de situaţie. Neînţeles în primă instanţă de ai lui, proaspătul pensionar părăseşte noua locuinţă de la bloc a familiei şi se mută în vechea lui casă părăginită.  

Al doilea conflict, mai tare decât cel dintâi, se petrece în interiorul detaşamentului de pionieri pe care îl păstoreşte însuşi Costel. Prinsă în focul unei aprige întreceri cu un detaşament rival, gruparea riscă să iasă a doua la colectarea fierului vechi, o dramă de proporţii colosale. Costel ezită, ba chiar se rupe la un moment dat de colectiv, după care e confruntat cu o alegere demnă de o tragedie antică. Copiii găsiseră un vagonet dezafectat: ce să facă cu el, să-l recondiţioneze şi să-l pună la dispoziţia minerilor (pierzând competiţia pentru fierul vechi) sau să-l adauge la metalul deja strâns, surclasându-şi adversarii? Vor opta până la urmă pentru cea de a doua soluţie, care are avantajul că îi permite lui Costel să rezolve şi problema bunicului, oferindu-i un vagonet foarte necesar în producţie.

În cele din urmă, toţi ies învingători şi câştigă premiul cel mare, constând dintr-o excursie la Hunedoara, râvnită de parcă ar fi fost cel puţin un sejur în Las Vegas. Nici pomeneală de aşa ceva, deplasarea se face cu ocazia zilei de 1 Mai, pentru participarea la demonstraţia rituală. Nimic nou faţă de alte romane pentru tineret apărute în acei ani, poate doar ceva mai mult conformism. Aceiaşi pionieri silitori, aceiaşi instructori care îi îndrumă părinteşte, severi dar drepţi, aceeaşi aducere la ordine a oiţei temporar rătăcite de turmă. Pentru a ne face o idee asupra atmosferei, e oportun un scurt citat. La un moment dat naratorul omniscient cade în extaz în faţa valorilor colective şi ţine un mic discurs la persoana a II-a... impersonală:

  

Ce bine-i în mijlocul grupei tale! Cât de sigur şi liniştit te simţi, ce uşor te pricep ceilalţi! Cum să nu te priceapă, dacă acţiunile lor sunt şi acţiunile tale, dacă întâmplările prin care trec ei sunt întâmplările prin care treci şi tu! Şi cum să nu fii liniştit când ştii că efortul nu-i numai al tău, ci al tuturor celor din jur, când ştii că de te vei opri tu o clipă ca să respiri sau ca să te odihneşti ceilalţi vor duce treaba înainte, iar întreruperea nu se va simţi! Cât de încrezător te simţi în mijlocul grupei tale! Ideile – dacă le ai – de unul singur nu poţi să-ţi dai seama cât sunt de bune, pe când aici se discută, se lămuresc. Le descoperă unul o parte greşită, le remarcă altul o calitate, vine altul cu o idee care o completează pe a ta şi astfel ele capătă forma cea mai bună, iar tu ai certitudinea că nu vei greşi punându-le în aplicare.

După asta cred că nu mai e nimic de spus. 

Volumul este ilustrat de Pavlin Nazarie.

☺☺☺Arnon Grunberg - Istoria calviţiei mele

Nu credeam ca dincolo de înrudirea semantică a doi termeni din titlu să mai existe şi alte legături între Istoria calviţiei mele a olandezului Arnon Grunberg (Humanitas, 2007) şi Cântăreaţa cheală a lui Ionesco, dar se pare că înrudirile depăşesc o simplă coincidenţă lexicală. Asta poate şi pentru că, deşi ne anunţă emfatic încă de la început că urmează povestea cheliei lui, adolescentul vienez Marek van der Jagt, protagonistul şi naratorul din roman, îşi umple paginile cu multe alte lucruri, pentru a expedia subiectul în câteva paragrafe înspre final. Este, să recunoaştem, un procedeu eficient, chiar dacă nu din cale-afară de original, de a capta interesul cititorului.

Adevărat este şi că degeaba captezi acest interes dacă nu reuşeşti să-l şi ţii treaz, dar lui Grunberg îi iese în cea mai mare parte a timpului. El creează un erou nevrotic şi anxios, cu sensibilitate pretins artistică (Marek scrie poezii, dar subiectul e tratat mai degrabă în cheie ironică) pe care îl urmăreşte în drumurile sale prin Viena, în căutarea a ceea ce chiar el numeşte amour fou şi care nu-i decât un nume deşucheat pentru febra descoperirii sexualităţii. Marek ar putea fi încadrat la repezeala în categoria tinerilor care au probleme acasă. Rămas orfan, căci mama lui moare într-un accident montan destul de ciudat, el trăieşte într-o familie bine aranjată financiar. Tatăl lui (Fer) s-a recăsătorit cu Eleonore, ea însăşi multiplă văduvă, autoare de cărţi motivaţionale, iar cei doi fraţi, Daniel şi Pavel, sunt primul dirijor de succes, iar cel de al doilea, mahăr financiar la Banca Mondială.

Este o familie disfuncţională, în care relaţiile sunt reci şi formale, iar lipsa de comunicare e aproape completă, dovadă numeroasele dialoguri care amintesc de piesele lui Ionesco, semn că legătura de care pomeneam la începutul postării pare mai profundă:

Într-o zi de Paşti, la micul dejun, mama a întrebat odată:

– Câţi copii am?

– Trei, am spus eu.

Uitându-se fix la pască, tata a spus:

– De la an la an, pasca-i tot mai gustoasă.

– Nu, a spus mama, am patru. Unde este al patrulea?

Tata a spus:

– Nu trebuie să-i acordaţi prea multă atenţie mamei. Îi dăunează sănătăţii. Faceţi-vă că nu-i aici.

Căutând acel amour fou inaccesibil, Marek are parte de dezamăgiri dureroase, iar episodul abordării celor două fete din Luxemburg, Milena şi Andreea subliniază eşecul şi lipsa de perspective, mai ales că el coincide cu o descoperire dureroasă, aceea că penisul personajului este absurd de mic. De aici o întreagă cavalcadă de reflecţii şi acţiuni care de care mai caraghioase văzute din exterior, precum vizita la chirurgul estetician sau sesiunile cu psihanalistul Hirschfeld. Suntem doar la Viena şi e un clişeu de bon ton, dar fapt e că Marek e un suflet profund tulburat, care nu poate comunica în realitate cu nimeni şi care nu fusese, pare-se, străin de accidentul mamei sale. Chelia i-o va provoca un leac homeopatic pe care îl luase pentru mărirea membrului bărbătesc, dar detaliul e mai degrabă derizoriu.

Ajuns student (la Filozofie, desigur) îţi continuă itinerariul neadecvării. Femeile cu care are de a face, fie că e vorba de misterioasa Mia, care îi aduce un geamantan cu haine ale mamei lui) sau de Trude, mama unui invalid pe care îl meditează sau de domnişoara Oertel, sunt toate mult mai în vârstă decât el. Inadecvarea e completă, de amour fou, nici pomeneală, decât ca leitmotiv ironic al eşecului. Relatarea, sumbră şi mai degrabă austeră, conturată de un romancier nordic care scrie despre un spaţiu germanic, e cât se poate de adecvată, dar ar putea deveni plictisitoare dacă nu ar exista ruperile de ritm prilejuite de remarcile sarcastice ale naratorului. Istoria calviţiei mele este un roman despre care cu greu ai putea spune că îl citeşti cu plăcere şi e, cu toate astea, o carte bună, de parcă ar fi colaborat la ea Ionesco şi Will Self.

☺☺☺ Liliana Corobca - Controlul cărţii. Cenzura literaturii în regimul comunist din România

Oricât de odioasă ar fi cenzura din epocile trecute, numai ipocriţii n-ar recunoaşte că ea exercită o anumită fascinaţie asupra celor de azi. La mijloc e poate acelaşi mecanism care îi face mai atrăgători pe eroii negativi în comparaţie cu personajele fără pată. Şi cum la noi există o solidă tradiţie în domeniu, venită într-o anumită măsură tocmai din edenicul coridor interbelic, nu e de mirare că sinteza Lilianei Corobca, intitulată Controlul cărţii. Cenzura literaturii în regimul comunist din România (Cartea Românească, 2014) bate spre 500 de pagini. Perioada acoperită de lucrare este cea cuprinsă între 1944, momentul imediat ulterior intrării în ţară al trupelor sovietice, şi sfârşitul lui 1989, de la zilele Cenzurii Centrale Militare din ultimele luni de război şi până la zilele de aur ale tovarăşilor de la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, pentru a pomeni două din instituţiile prin care se efectua controlul materialelor scrise. Miezul, partea cea mai consistentă, îi este însă dedicat instituţiei care a întruchipat peste două decenii însăşi ideea de cenzură la noi, celebrul în epocă DGPT (Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor). Aceasta a fost desfiinţată în mod demonstrativ de către Ceauşescu în 1977, moment în care propaganda oficială a trâmbiţat desfiinţarea cenzurii. În realitate aveau loc un simplu transfer al centrului de greutate mai aproape de „firul ierbii”, de instituţiile editoriale, şi o creştere a rolului autocenzurii, precum şi o creştere a frecvenţei așa-ziselor „şopârle”, procedee esopice prin care autorii strecurau în texte adevăruri neconvenabile.

Studiul Lilianei Corobca are un caracter pronunţat comparativ, căci ea se referă în permanență la instituţii ale cenzurii din ţările „frăţeşti”, mai ales Glavlit-ul sovietic, cu care autoarea pare mai bine familiarizată. Din punctul de vedere al diacroniei domeniului, sunt surprinse numeroasele etape traversate de caracterul represiv al cenzurii, un Argus vigilent care începe prin a epura bibliotecile în deceniul al cincilea al secolului trecut şi purcede fie la distrugerea, fie la trecerea la index (fondul special) a tipăriturilor neconvenabile, pentru a culmina cu vânarea celor mai mărunte pasaje care ar fi contrazis – Doamne fereşte – linia oficială sau ar fi supărat marele vecin de la Răsărit. Este bine surprins caracterul adeseori arbitrar şi de-a binelea absurd al cenzurii. Pentru a lua, aproape la întâmplare, un exemplu dintr-o mie, provenit din perioada de început, să pomenim retragerea din circulaţie în 1945 a unor traduceri din Rebreanu (inclusiv Pădurea spânzuraţilor) pe motiv de caracter profascist.

Instituţiile trăiesc prin oameni, iar cenzura nu face excepţie. La noi ei au purtat, cel puţin în perioada de glorie, numele eufemistic de „lectori” şi se numărau cu sutele, ceea ce dădea DGPT-ului aspectul unui mamut birocratic. Numeroase pagini ale lucrării sunt consacrate manierei de lucru a lectorilor, care nu aveau nici ei o viaţă prea uşoară, fiind în permanenţă criticaţi ca ba nu sunt destul de vigilenţi, ba că nu au un nivel politic suficient de ridicat, ba că îşi fac treaba neglijent şi lasă să treacă prea uşor unele lucrări. De partea cealaltă se aflau, bineînţeles, autorii. Ei par să se fi resemnat, împăcându-se cu ideea atotputerniciei cenzurii şi impunându-şi o autocenzură din ce în ce mai intensă. Iată un citat relevant pentru relaţie de simbioză instalată între mulţi dintre lectori şi autorii textelor:

Cine merge în arhiva cenzurii să caute fie opere anticomuniste, fie articole din presă cu critici vehemente la adresa sistemului, va rămâne decepţionat. De obicei, cărţile ajunse la instituţia cenzurii erau deja cenzurate; în majoritatea cazurilor, nu aveau nimic subversiv sau „epurabil”. Cenzorii au ajuns, cu timpul, nişte sperietori simbolice atât pentru autori, cât şi pentru redactori şi, ca să îşi merite banii primiţi, că să-şi motiveze activitatea, tăiau câte ceva, pro forma, din materialele primite, fără ca greşelile descoperite de ei să constituie un pericol sau să afecteze cu adevărat interesele naţionale ori politice ale statului.

Ar fi fost interesant de ştiut în ce măsură situaţia diferea în această privinţă de cea din celelalte ţări comuniste.

Liliana Corobca a acoperit un material vast, deşi încă nu în totalitate accesibil specialiștilor, chiar la aproape 25 de ani de la căderea vechiului regim. Autoarea a făcut, în ansamblu, o treabă mai mult decât onorabilă, ţinând cont de marele efort de sinteză reclamat de tema aleasă. Exemplele sunt inspirat selectate, iar comentariile, pertinente. M-a surprins să văd că nu e citată nici măcar o dată cartea lui Ioan Lăcustă, Cenzura veghează, care ar fi putut ajuta la punerea în context a cenzurii din anii 1940. De asemenea, textul conţine (mult) prea multe greşeli de tipar, exprimări rebarbative, barbarisme chiar, evitabile dacă redactorul şi-ar fi dat silinţa. Există şi o serie de inconsecvenţe, provenite poate din insuficienta corelare a surselor citate. De pildă, cu referire la celebra antologie Poezia română modernă a lui N. Manolescu (1968) ni se spune iniţial că întregul tiraj a fost dat la topit. Inexact desigur, căci am chiar eu un exemplar din carte, dintr-un stoc ţinut într-un depozit vreme de peste două decenii şi scos pe piaţă în anii 1990. Ulterior ni se spune că tirajul a fost doar retras din librării ca urmare a unei reclamaţii la Ceauşescu. E ciudat şi termenul de „literatură” din titlu, care poate lăsa impresia că se va face referire la beletristică; or în carte găsim si exemple de lucrări neartistice supuse cenzurii. O accepţiune lato sensu a termenului de literatură asupra căreia ar fi meritat insistat. Trecând peste asemenea insatisfacţii, Controlul cărţii. Cenzura literaturii în regimul comunist din România este o lectură interesantă, pasionantă pe alocuri, care nu te face să-ţi pară rău pentru timpul pe care i l-ai alocat.

Don Giovanni nu cântă niciodată despre sine

Ultimul volum al filozofului englez Bernard Williams, apărut postum în 2006, este intitulat On Opera, dovadă a pasiunii persistente a acestui meloman. Câteva capitole sunt consacrate creaţiei de operă a lui Mozart, iar unul din ele, lui Don Giovanni. Nu lipsesc observaţiile interesante referitoare la structura şi motivele operei care o disting de surorile ei (Nunta lui Figaro sau Così fan tutte. Să mai zică cineva că în operă complexitatea începe cu Wagner (traducerea mea):

Probabil că resursa individuală cea mai puternică a operei ca formă dramatică este reprezentată de capacitatea de a utiliza mijloacele muzicale nu numai pentru a face să progreseze acţiunea în timp, ci şi pentru a o aprofunda. Ea implică o relaţie complexă între timpul real şi cel dramatic; în vreme ce în teatru timpul trece, orchestra şi cântăreţii desfăşoară o succesiune care nu reprezintă o succesiune, sau cel puţin nu o succesiune de evenimente, ci o altă dimensiune a acţiunii, adesea o stare de spirit, o atitudine, o dispoziţie sau o motivaţie. [...]

În comediile lui Mozart şi Da Ponte, această resursă era dezvoltată pe numeroase căi variate şi foarte subtile. Ea era folosită pentru a distinge între ele personajele; mai mult decât atât, ea este desfăşurată în mod diferit în diversele opere, iar acest lucru contribuie în mod semnificativ la atmosferele lor distincte. În Nunta lui Figaro, fiecare personaj principal are cel puţin o arie autorevelatoare, iar ariile diferă între ele nu numai prin ceea ce spun şi prin caracterul lor muzical, ci şi prin ocazia cu care sunt cântate. Atât Figaro, cât şi contele izbucnesc în declaraţii ale sentimentelor lor ca reacţie la evenimente imediate, dar contesa nu are nevoie de un prilej special, iar atunci când o vedem prima oară, ea este plină de nostalgie şi regret. În Don Giovanni este important faptul că, în vreme ce alte personaje cântă despre ele însele, Giovanni nu face niciodată acest lucru. El este acţiune pură, iar lipsa oricărei piese care să reveleze mai multe despre el ne lasă cu senzaţia foarte potrivită că nu e nimic de revelat; semnificaţia lui se află în lucruri precum vitalitatea pe care el, în muzica lui, o transmite tuturor celorlalţi. Così fan tutte foloseşte, pentru efectul de contrast, declaraţii ale aceloraşi personaje în diferite momente ale acţiunii. Opera creează impresia remarcabilă că ariile convenţionale elaborate din primul act reprezintă spectacole publice care se petrec în timp real, în vreme ce exprimarea ulterioară a sentimentelor în cadrul lucrării, în mod special la Fiordiligi, vine dintr-o lume interioară; exact din acest motiv, atunci când tenorul i întrerupe cea mai pasionată bucată, Fra gli amplessi, se lasă impresia că el n-a pătruns numai în cântecul ei, ci şi în viaţă.

În imagine, o scenă din montarea cu Don Giovanni de la Teatro alla Scala (2011), dirijor Daniel Barenboim (de aici).

☺☺Lavinia Bălulescu - La mine-n cap

Dacă n-ai şti că e vorba de beletristică şi dacă n-ai citi pagini de text meşteşugit, de vădită literaturitate, ai putea crede că La mine-n cap de Lavinia Bălulescu (Cartea Românească, 2013) e o lucrare de ştiinţă popularizată de genul cărţuliilor cu Tică şi Rică de acum o jumătate de veac.  E o aserţiune care i-ar putea surprinde pe mulţi, dar ceva, ceva adevăr tot se află în ea, de vreme ce romanul pare să se vrea o ilustrare a teoriilor fizice privind universurile paralele sau lumile posibile (cu care sunt obişnuiţi mai ales cunoscătorii logicii modale). De altfel o analiză statistică sumară a lexicului folosit ar indica o recurenţă obositoare a unor sintagme de tipul „lume/realitate paralelă”, ca şi cum romanciera n-ar avea încredere că cititorul o să priceapă ideea de bază aşa că mai bine îi spune ea, prin intermediul personajelor, cum stă treaba.

Dacă nu punem la socoteală bunicul (apariţie meteorică în timpul glisării retrograde pe axa temporală), personajele ar fi în număr de trei: Aprilie, o femeie niţel sărită de treizeci, Tudor, bărbatul iubit („bărbatul vieţii”) şi un fel de alter ego al lui Aprilie, femeia de pe tavan. Aceasta din urmă e o apariţie halucinantă ce pare fructul exclusiv al minţii (schizofrenice?) a lui Aprilie, care trăieşte într-o lume realitate paralelă, desigur, şi cu care mai face, în special spre sfârşit, schimb de roluri şi preia iniţiativa narativă. Abstracţie făcând de aceste artificii şi nezăbovind asupra divagaţiilor, relatarea lui Aprilie conturează melodrama banală a femeii îndrăgostire lulea şi căreia bărbatul iubit nu îi răspunde pe măsură:

Urlă să închid uşile, să îi dau căciula, să sting lumina mare şi să mă duc în altă cameră pentru că nu mă mai vrea în jurul lui. Trebuie să se uite la un meci de fotbal, să asculte muzică şi nu are chef să mă mai audă pe mine văicărindu-mă la infinit. I se face foame.

 „El” săracu’ nu ar fi de fapt un om rău şi ar ţine în felul lui la „ea”, dar în felul lui limitat de sexul căruia îi aparţine. Iată o grilă de lectură de coloratură uşor feministă în variantă soft-gospodărească. Desigur, „el” ar putea răspunde, dacă l-ar întreba cineva, ceea ce nu e cazul, căci nu are un corespondent care să umble pe tavan sau măcar să se târască pe podea, că „ea” e prea posesivă, prea crampon, prea sufocantă. Dar să nu deschidem cutia Pandorei a relaţiilor dintre sexe.

Se prea poate ca cititoarele să aprecieze mai mult romanul Laviniei Bălulescu, mai ales când vine vorba de redarea acelor trăiri speciale şi specifice lor şi pe care bărbaţii le intuiesc mai greu. Trecând la partea literară, viziunile halucinatorii se împletesc cu cele onirice, cu relatări de vise, plicticoase ca mai toate povestirile de acest gen, cu viziuni de o senzualitate intensă şi cu idei suicidare. Sunt, toate, „la ea-n cap”? Nici nu prea contează, dar păcat de verbozitatea etalată pentru a obţine un efect îndoielnic:

Mergeam pe stradă şi nimeni nu ştia nimic, iar eu aveam o febră nebună, dacă puneam pe cineva să-mi pună mâna pe frunte, nu se simţea nimic. La mine-n cap, însă, era furtună. Eram pierdută, se dusese totul dracului, mă sunau ai mei să îmi spună una-alta şi eu nu ştiam cum să le explic că de fapt viaţa mea e gata. Suntem bătrâni la noi în cap şi în afară, vezi? Asta e problema. Că m-am holbat la mine în oglindă, mi se lăsaseră ţâţele, bă, deci mi s-au lăsat ţâţele, dar cine observase până atunci? Mă gândisem mereu la mine ca la o slăbănoagă cu ţâţe mici şi atunci, când m-am uitat la mine, mi-am dat seama că nu mai sunt de mult timp aşa. Cum să te prezinţi în faţa unui alt bărbat în halul ăsta? Cum să încerci să explici totul, de la început, să povesteşti aceleaşi căcaturi, eu sunt ics, m-am născut acolo, ai mei au lucrat nu ştiu unde, e ok la noi acasă, cea mai mişto chestie care mi s-a întâmplat, cea mai mare porcărie, bla bla bla, am o mătuşă care a murit de cancer, mă tem să nu mor şi eu tot aşa, mănânc mulţi covrigei, după ce m-am operat de apendicită nu ştiu ce, nu ştiu cum, mă trezesc dimineaţa şi fumez trei ţigări pe inima goală, mi-e frică de dentist, cât port la picior, unde mă duc vara, unde mă duc iarna, etc, etc. Ce nebunie.

Plasticitatea unor imagini izolate nu prea reuşeşte să salveze ansamblul. La mine-n cap pare o invitaţie degajată la descoperirea unor lumi interioare mai greu accesibile, dar mă tem că aşa cum e făcută şansele ca ea să-şi atingă obiectivul sunt destul de modeste.

Uluitorul zbor al rachetei Excelsior I

Autor, după decenii, al unei istorii a literaturii pentru copii şi adolescenţi, Iuliu Raţiu (1939-2009) a activat iniţial ca practician al domeniului, publicând în 1962 la Editura Tineretului volumul Uluitorul zbor al rachetei Excelsior I. E o carte din bogata colecţie de lucrări educative pentru adolescenţi apărute în primele două decenii ale regimului comunist, puternic grevate de accente ideologice şi care ilustrează fără multe ocolişuri obsesiile epocii. Suntem la cinci ani de la primul zbor cosmic (al lui Iuri Gagarin), punct marcat de sovietici în meciul cu Occidentul, iar succesul marelui prieten estic continuă să reverbereze şi la noi. Nu e de mirare că Dodu Dogaru, un puşti din clasa a şaptea, ţine în casă, în semn de veneraţie, fotografia lui Iuri. Organizându-se un (select) bal mascat la Palatul Pionierilor, Dodu şi colegul său Gică merg în costume de cosmonaut fiind convinşi că au să uimească pe toată lumea.

Socoteala de acasă nu se potriveşte cu ca de la bal, căci băieţii se fac de râs atunci când juriul le adresează întrebări din domeniul... astronomiei. Noroc cu hazardul (al cărui rol în viaţa ar fi doar cu greu recunoscut de romancierii realist-socialiști), care îi duce pe eroi la Observatorul astronomic de pe B-dul Ana Ipătescu (vechiul nume al lui bulevardului Lascăr Catargiu de azi). Acolo au ocazia să privească universul la telescop şi îşi descoperă pasiunea pentru studiul universului. De aici şi până la dorinţa de a construi o mică rachetă nu sunt decât câţiva paşi, parcurşi la iuţeală. Puţini sunt mai aprinşi în trăirile lor decât entuziaştii de dată recentă. Pentru Dodu construcţia aeronavelor devine o adevărată obsesie, alimentată, e adevărat, şi de tatăl lui, maistrul Ion Dogaru, care îi dăruieşte o carte groasă despre rachete şi îi ţine un discurs pe linie, nu cumva să uite cititorul despre ce e vorba:

Şi eu am fost educat la vremea mea de U.T.C. şi de partid cu lozinca „Luptă! Năzuieşte!” Am fost un ucenic sârguincios. Ca mine au fost mulţi, şi iată lupta noastră, năzuinţa noastră, se numeşte azi socialism. Tu vei trăi în comunism. Acum alături de lozinca „Luptă!” trebuie pusă alta. Care-i aceea? Da! Am găsit-o: „Îndrăzneşte!”

Toate bune şi frumoase, dar în focul studiului pentru construirea rachetei Dodu încalcă principiul sacrosanct al integrării în colectivitate, devine individualist, ba chiar îşi neglijează obligaţiile şcolare şi ia un trei tocmai la chimie, disciplină esenţială pentru studiul carburanţilor pentru navele cosmice. Noroc că elevul nu e de capul lui. Intervin cu hotărâre preşedinta detaşamentului de pionieri şi premianta clasei (Daniela, o fetiţă pentru care Dodu are un discret crush) şi instructorul de pionieri Mitică Vasilescu, dintr-a X-a, un adolescent cu preocupări poetice, dar cu picioarele pe pământ în materie de principii estetice sănătoase:

Depinde cum vezi tu lucrurile, Daniela. De altfel de asta te şi căutam. Tovarăşul profesor Constantinescu spunea – şi eu sunt de părerea lui – că poezia, ca şi teoria, cum spui tu, prinde viaţă cu adevărat numai dacă are legătură cu patria.

Desigur că până la urmă iţele se descâlcesc. Dodu îşi recunoaşte erorile. Lansarea primei lui rachete e un rateu. Abia cu cea de a doua, Excelsior I, va avea succes. E drept însă că aceasta nu mai e rodul unui efort individual, ci mai degrabă fructul entuziasmului mai multor elevi, în cadrul cercului ştiinţific. Până atunci activitatea cercului fusese ca poezia proastă, adică ruptă de realitate, prea teoretică. Noroc cu racheta.

Fact checking

Dacă în materie de orientare ideologică Uluitorul zbor al rachetei Excelsior I e ireproşabil, în materie de chimie lucrurile stau mult mai prost, dovadă că redactorii vremii nu excelau în cunoştinţe de specialitate. De exemplu, formula alcoolului etilic ar fi CH₅OH în loc de C₂H₅OH, iar „combustibilul” rachetei ar fi fost alcătuit din C₂H₁₂O₆. Desigur că e vorba de „carburant”, iar o formulă chimică precum cea anterioară nu are cum să existe.

Volumul este ilustrat de Ecaterina Draganovici.

☺☺ Dumitru Crudu - Un american la Chişinău

Dacă nu ştim ce căuta, vorba lui Caragiale, neamţul în Bulgaria, americanul care vizitează Chişinăul în romanul lui Dumitru Crudu (Casa de pariuri literare, 2013) nu are obiective mult mai limpezi. Şi, la urma urmei, aflăm că nici nu prea are mare importanţă, căci Martin nu e decât un element accesoriu, o entitate exotică introdusă în tablou numai pentru a tulbura apele şi a provoca reacţiile celorlalte personaje. Stratagemă într-un fel behavioristă, la care răspunde fiecare cum poate, de la eroul principal, basarabeanul Anton Şleahtiţchi şi până la ultimul poliţist de la graniţa cu ţara vecină. E limpede că pe autor l-a interesat mai mult Anton, tânăr ziarist originar din Republica Moldova, om cu aspiraţii literare şi care îşi câştigă existenţa la un ziar local în anii vitregi din ultimul deceniu al secolului trecut. Omul e băgat, vorba unui personaj mărunt, în „borşul literaţilor”, adică în ţesătura umană deasă şi cu accente boeme în care sunt prinşi şi alţi eroi, precum marele său rival în ale poeziei şi ale femeilor Sandu Pleşea, redactorii de la ziar sau profesorii de la Filologia braşoveană.  

Anton e construit pe tipicul mai degrabă cinematografic al insului care face ce face şi dă de bucluc, în dragoste (Lora, iubita din prima parte a cărţii, e o mare decepţie şi fuge cu diverşi alţii), în treburile financiare sau în activitatea la redacţie. Când îl cauţi, e ba bătut de un conaţional mafiot, ba jefuit, ba cu pantofii furaţi, ba cu paşaportul rătăcit, ba vomită conştiincios în urma unei beţii care nu avea cum să lipsească din canonul basarabenesc. Aspirantul la glorie literară face o călătorie de pomină pe ruta Braşov-Chişinău, unde îl însoţeşte pe sus-pomenitul american, sarea şi piperul întregii situaţii constituind-o faptul că niciunul din ei nu vorbeşte limba celuilalt. Incomunicarea lingvistică e o sursă de tensiune comică relativ previzibilă, iar statutul incert al lui Martin (care e prezentat când ca turist imbecil, când ca băiat de bani gata, fiu al unui proprietar de mare restaurant din Chicago, când, pur şi simplu, ca poet) nu face decât să sporească confuzia unei brambureli de mai mare dragul.

Romanul lui Dumitru Crudu pare adesea conceput ca satiră la adresa conaţionalilor din Republica Moldova aflaţi în România sau chiar la ei acasă. Cartea abundă în detalii politice, istorice şi geografice pe care e posibil să le guste cunoscătorii realităţilor moldoveneşti. Cititorul laic din România, ageamiu în această privinţă sau neiniţiat în rivalităţile locale braşovene, are toate şansele să rămână încurcat şi să sfârşească prin a se plictisi de-a binelea. Acelaşi efect îl pot avea şi lungile conversaţii, purtate pe pagini întregi de text, între personaje care vorbesc un dialect aproape incomprehensibil celor de la vest de Prut. E limpede efortul autorului de a face din (ne)comunicarea verbală una din temele cărţii, însă între bunele intenţii şi realizare rămâne uneori o distanţă apreciabilă.

Şi dacă mai era nevoie de un element de confuzie suplimentar, dai peste greşeli de tipar la tot pasul, performanţa supremă fiind atinsă pe o pagină unde pe şeful lui Anton de la ziar îl cheamă ba Alghi, ba Algi. Multe din dialogurile purtate de personaje sunt nefireşti, ca şi cum autorul ar oscila între registre lingvistice fără a reuşi să-l găsească pe cel adecvat. Carte scrisă nu fără umor (adesea unul amar), Un american la Chişinău îi lasă din păcate cititorului o senzaţie de lucru făcut de mântuială sau de intenţii bune neduse la capăt. Dar cine ştie... romanul lasă la sfârşit o uşă deschisă spre un eventual sequel, căci Martin dispare la Chişinău iar Anton trebuie să plece să-l caute, desigur fără să ştie englezeşte, după cum nici americanul nu ştie etc. etc. etc.

Bere şi cârnaţi la Bayreuther Festspielhaus

În The Proud Tower (titlul românesc Trufaşa citadelă) Barbara W. Tuchman aruncă o privire cuprinzătoare asupra celor două decenii care au precedat Primul Război Mondial, de la declanşarea căruia se împlineşte un secol în vara aceasta. În plină perioadă belle époque, se pare că Festivalul de la Bayreuth intrase într-o fază de decădere, diagnosticată ca atare de muzicieni de mare viitor, precum finlandezul Sibelius sau englezul Thomas Beecham, ulterior dirijor renumit (traducere de Mihai Livescu):

După moartea lui Wagner, sezonul muzical de la Bayreuth se desfăşura într-o atmosferă apăsătoare de veneraţie obligatorie. Trăsura care-l ducea pe vizitator la Festspielhaus etala o bucată de carton ţintuită deasupra scaunului şi pe care era scris cuvântul „istoric”, ca să arate că maestrul se aşezase şi el acolo. Reprezentaţiile începeau cu o rafală de sunete de trompetă, de parcă s-ar fi dat ordin ascultătorilor să se pregătească de rugăciune. În pauze se consuma[u] bere şi cârnaţi, operaţie urmată de o altă rafală de trompete. După actul al doilea urmau alţi cârnați, alte halbe de bere şi alte sunete de trompetă, lucru care se repeta şi după actul al treilea. Credincioşii absorbeau operele maestrului „ca şi când ar fi primit sfânta împărtăşanie”, povestea tânărul Sibelius, care venise la Bayreuth in 1894, dornic să trăiască un mare eveniment şi care nu ştia cum să plece mai repede. În 1899, când Thomas Beecham, în vârstă de 20 de ani, a venit şi el acolo, a constatat că in cultul lui Wagner se produsese o fisură. Nemulţumiţii susţineau că festivalul decade, criticau influenţa exercitată de Frau Cosima, văduva lui Wagner, şi cereau cu vehemenţă înlocuirea fiului el, Siegfried, din funcţia de director. Afirmau că acesta este un conducător slab şi prost inspirat, că artiştii sunt de calitate mediocră, iar reprezentaţiile de duzină, în timp ce grupul devotat faţă de „Wahnfried”, casa lui Wagner, îi învinuia că sunt intriganţi şi geloşi.

Heralzii care interpretează la trompetă leitmotive din opera care se interpretează în seara respectivă sunt prezenţi şi în zilele noastre. Cât despre cârnaţi şi bere... publicul simandicos îşi permite trataţii mult mai rafinate.

☺☺☺ Constantin Mateescu - Tablouri dintr-o expoziţie

Cu romanul Tablouri dintr-o expoziţie (Cartea Românească, 2014) Constantin Mateescu pare să-şi fi propus nu atât o scriere revoluţionară, ci mai degrabă un exerciţiu tehnic onest de construcţie a unor caractere într-o perioadă istorică tulbure şi brutală. E vorba de cei câţiva ani cuprinşi între încheierea războiului şi preluarea completă a puterii de către comunişti la 30 decembrie 1947 (episod amintit de altfel pe la sfârşit). „Tablourile” din titlu trimit la o abordare tradiţional-mimetică. Romancierul îşi fixează ferm cadrul temporal (aşa cum tocmai am văzut), dar şi pe cel geografic, care e oferit de un anume oraş Alutela, travesti transparent pentru mai terestrul Râmnicu Vâlcea.

Scena şi personajele odată stabilite, poate începe pictarea tablourilor pentru ca ele să îi fie prezentate cititorului. Paginile cărţii gem de eroi, importanţi sau anodini. Se conturează net două tabere: cea a „foştilor”, foarte bogat ilustrată cu caractere, şi cea a noilor stăpâni, reprezentată relativ parcimonios. Mari cucoane din trecutul urbei, notabilităţi expirate, militari sau profesionişti de care nu mai are nimeni nevoie, toţi ies pe rând în faţă şi spun ce au de spus, uneori la modul direct-confesiv. Unii trăiesc drame din care nu îşi pot reveni (doctorul Hanganu, căsătorit pe vremuri cu Yvette, franţuzoaica, se sinucide), alţii nu pricep ce li se întâmplă şi se scufundă în ridicul, precum doamnele care fac spiritism în casa Ilenei Ocoleanu. Nici urmă de intenţie satirică însă, deşi e limpede că vechii stăpâni sunt departe de a fi nişte îngeri (Titu Bazaca, refugiat la Paris, trimite scrisori acasă şi îşi relatează, cinic, infidelităţile, Sandy, fiul profesoarei Renata Enătescu, e un pierde-vară etc.)

Vremurile sunt dure, iar autorităţile nu glumesc. Dispărută la începutul cărţii din casa ei, cea mai frumoasă din oraş, Lila Bazaca reapare în final într-un sicriu căptuşit cu plumb, prilejuind o scenă de înmormântare. Oamenii sunt daţi afară din case şi mutaţi „la comun”, mulţi sunt „epuraţi” (lexem frecvent în vocabularul vremii). Unii mor de inimă rea (turcul Mahmud Ali, căruia i se interzice să-şi mai vândă dulciurile la şcoală). Alţii se adaptează cum pot, precum colonelul Baculescu, militar de carieră cu studii strălucite, ajuns om la toate la Biblioteca Româno-Sovietică. Rămasă pe drumuri după închiderea bordelului unde lucra, prostituata Tănţica activează pe cont propriu. Sunt pomenite şi acţiuni de protest (incendierea unor steaguri, murdărirea monumentului sovietic sau a portretului lui Stalin expus la spital etc.), dar ele rămân marginale şi fără urmări importante.

Romanul seamănă cu un puzzle din care se poate recompune, cu ceva răbdare, imaginea întregului, căci toate elementele există în text. Riscul unei asemenea abordări îl constituie fragmentarea excesivă, stereotipul şi monotonia strategiei. Pentru a contracara asemenea pericole, Constantin Mateescu a introdus un personaj principal, doctoriţa Zizi Bazaca, nora Lilei şi soţia lui Titu, cel fugit în Franţa. Zizi este instanţa sumativă a cărţii, cea care ordonează multe din evenimentele trăite de alţii. Lui Zizi i se dă cuvântul atunci când e nevoie de o variaţie de la regula istorisirii omnisciente. Iată un pasaj consacrat „transformărilor pestilenţiale” suferite de urbe:

Sâmbătă. Trec zilele îngrozitor de repede. Oraşul în continuă schimbare. Se desfiinţează instituţii vechi, dispar tradiţii şi legende. În fiecare zi te întâmpină câte o minunăţie. „Café Royal”, pe care obişnuia să o frecventeze Titu, adăposteşte sediul Cooperativei de încălţăminte Calapodul Roşu iar cafeneaua „Zombo” a devenit Biroul pentru Repartizarea Forţelor de Muncă. Până şi studioul foto Ilarion&Mihălcescu s-a transformat în Centrul pentru recoltarea plantelor medicinale „Păpădia”. Se simte o fervoare a suprimării trecutului cu orice preţ şi a înlocuirii lui cu surogate tranzitorii, ieftine.

În cabinetul meu, pe Luterană, s-au instalat birourile Ligii Patrioţilor. Trei mese, funcţionari, dactilografe, tabloul tovarăşului Stalin. De-o parte şi de alta a intrării două drapele roşii cu stema Uniunii Sovietice. Doriţi ceva, tovarăşă! se interesează o femeie grasă cu mâinile în şolduri şi fălci de bucătăreasă.

Într-un spaţiu relativ restrâns, de ceva mai mult de 200 de pagini, autorul a înghesuit o mare cantitate de informaţie onomastică şi geografică, pe alocuri derutantă prin complexitate. El nu scapă însă din mână hăţurile prozei, în ciuda unor fraze-clişeu care se strecoară pe ici, pe colo. Tablourile... lui Constantin Mateescu sunt în ansamblu o lectură plăcută, de text clasic, fără mofturi. Meşteşugul lui seamănă un pic cu cel al lui Luchino, amantul lui Zizi, profesor de desen de origine italiană, care face la comandă portrete corecte pe baza unor fotografii.  

Despre un alt volum al lui Constantin Mateescu, Ramona-Vals, am scris mai demult aici.

Melomanul seducător

Fără să fie propriu-zis un roman al Capitalei, Galeria cu viţă sălbatică de Constantin Ţoiu reface câteva trasee bucureştene parcurse în anii 1950 de Chiril Merişor, protagonistul nevrotic, cu succes de altfel la celălalt sex, bărbatul care „niciodată nu alegea; se lăsa ales” de femei. Fără să fie un adevărat cunoscător în ale muzicii precum prietenul Cavadia, Merişor bate străzile în decembrie 1957 în căutare de cadouri şi ajunge la magazinul Armonia, acolo unde lucrează o vânzătoare pe care o remarcase anterior. Are loc un joc al seducţiei având la pretext cumpărarea unui disc clasic. Pentru prima şi ultima oară în viaţa lui Merişor, acesta alege o femeie:

Cu două-trei zile înaintea anului nou, trecând pe „Victoriei”, el intră în magazinul Armonia, a doua oară în viaţa lui, după discul cumpărat de Cavadia de ziua Praxiteei pe la mijlocul lui decembrie. Ora închiderii se apropia, în magazin era puţină lume. Chiril  privea rafturile colorate cu produsele artei în care el era complet afon. Această stângăcie de intrus nu scăpă fetei, aceleiaşi fete melancolice, slăbuţă, înaltă, uscată, cu aerul ei de gravitate visătoare, cu dinţi puternici, mărindu-i melancolia prin contrast, şi trăgând parcă după ea un balaur în lesă, unul nevăzut, sau doar presupus, ca domniţele bizantine. Ea căută în raft fără să întrebe şi cu aceleaşi mişcări sigure, precise, având ceva din precizia somnambulică, ce nu trebuie trezită, şi totuşi nu lipsită de un răsfăţ interior, îngândurat, numai de ea ştiut şi de cine ar fi avut ochi buni să vadă, să desluşească mesajul unei feminităţi evidente mai mult prin ce căuta să reprime. Placa pică din mâinile ei cu degetele descărnate şi unghii de femeie castă, fidelă, direct pe axul picupului, la fel ca rândul trecut, atrasă ca de un magnet. Chiril mai mult deduse, decât recunoscu primele acorduri ale „Simfoniei în stil clasic” a rusului Prokofiev. El înţelese libertatea aceasta a fetei faţă de toţi şi faţă de ei înşişi, precum şi momentul ales, în magazinul golit, şi care oricum se afla pe închidere. Ascultând cu capul în jos, Chiril măsură rafinamentul acestei fete tinere, strania ei frumuseţe şi distincţie, cum numai periferia bucureşteană o dă uneori, continuitatea unui anume farmec feminin trecând peste toate convulsiile istoriei şi care o făcea pe această vânzătoare simplă de magazin să semene, în spirit, cu tot ce reprezenta, ca epocă, Praxiteea. Ascultă astfel până la capăt. Toată lumea plecase. Rămăseseră numai ei singuri şi responsabilul, un bătrân chel privindu-i rezemat de contoarul casieriţei care îşi făcea absorbită socotelile. Chiril cumpără placa, făcând o propunere care nu-i şedea în fire: „Vă aştept, vă însoţesc”, îi spuse pe un ton sigur vânzătoarei, fără a-i cere îngăduinţa, sau a presupune măcar că ea ar fi putut să se supere, şi o însoţi, schimbând două tramvaie, până în Dămăroaia, în partea diametral opusă Dristorului.

Într-o vreme în care melomanii erau limitaţi la suportul de vinil, Bucureştii deceniilor trecute aveau mai multe magazine de profil. Țoiu scrie despre Armonia. În Sala de aşteptare, Bedros Horasangian fixează în memorie Romanţa, Simfonia şi un „magazin fără nume” de pe Smârdan. Ca un făcut, şi Lucian, eroul acestui roman, are parte de o vânzătoare plină de nuri, dar acolo e vorba de un amator de muzică mai profesionist, care nu trece la atac, fiind prea îndrăgostit de Beethoven şi alţi câţiva mari.

Despre Sala de aşteptare am scris aici, aici şi aici. În imagine, un disc de vinil cu „Clasica” lui Prokofiev dirijată de Rojdestvenski datând din anii 1960. 

☺☺☺Cristian Ardelean - Agenţia

Agenţia lui Cristian Ardelean, roman câştigător al concursului de debut organizat de Cartea Românească în 2012, pare să se înscrie în categoria cărţilor what-you-see-is-what-you-get, în sensul că ce-i în guşă-i şi-n căpuşă. Nu tu rafinamente narative, universuri sofisticate sau personaje pe care e greu să pui degetul. De la cap la coadă totul se vrea de o simplitate dezarmantă, iar strategia adoptată de autor, cea a confesiunii unui personaj narator, nu e nici nouă, nici zguduitoare ca idee în sine. Asul pe care pare să fi dorit să şi-l păstreze în mânecă romancierul este cel al poveştii bine alcătuite, fără timpi morţi, cu încheieturi bine sudate, în fine, cu „poantă” şi ar fi nedrept să nu îi recunoaştem o anume abilitate în modul în care îl joacă atunci când îi vine vremea.

Agenţia din titlu e chiar o agenţie de pariuri sportive dintr-un oraş de provincie al tranziţiei autohtone. Protagonistul, un tânăr profesor de franceză suplinitor, ratat fără mari bovarisme, trăieşte de pe o zi pe alta pariind mici sume şi ferindu-se de excese. Toate bune şi frumoase, până când apare elementul care pune în mişcare o acţiune de natură să-l captiveze pe cititor. Omul nostru pune mâna pe însemnările unui bătrân jucător, nea Curcubete, care, sinucigându-se, nu mai apucă să fructifice previziunile pe care le făcuse cu privire la rezultatele unor meciuri din sezonul respectiv. O va face protagonistul, care va constata cu uimire că acest Curcubete fusese un adevărat geniu al premoniţiei și va începe să câștige bani de pe urma moștenirii veteranului.

De aici o cascadă de întâmplări relatate nu fără un anume savoir faire, cu o frazare fără farafastâcuri şi cu o naturaleţe bine simulată. Autorul construieşte câteva personaje caricaturale, micii monştri benigni ai stabilimentului (Păr-Mărunt, bruta puţină la minte, dar care te ajută la nevoie, trupeşa Marieta („Bertha”), Liţuş lesbiana), ceva mafie locală (Sandu). Portretele sunt sumare, însă destul de reuşite şi nu lipseşte o tentativă de schiţă a unui fragment de frescă socială, repede abandonată însă în favoarea acţiunii. Dialogurile, alerte, sunt veridice, nu lipsesc formulările înzestrate cu umor („Pensionarul, ca dușmanul de clasă, nu doarme niciodată”), ba chiar ni se oferă scene de umor negru:

Și atunci s-a produs tragedia, cataclismul, comédia. Sandu a șutat cu putere într-un aparat de păcănele. Ei, se pare că muncitorii făcuseră o treabă românească tipică, proastă, ca la carte. Nu fixaseră șuruburile cum trebuie în podea, picioarele metalice erau șubrede. Probabil casa de pariuri se zgârcise și luase aparate la mâna a doua. Așa că aparatul nu s-a zgârcit când a fost vorba să se supună principiului acțiunii și al reacțiunii, apoi s-a lăsat cu totul în mrejele gravitației. A căzut cu putere și sete fix peste Sandu, încă atent în jurul agenției, să vadă dacă nu cumva îmi fac apariția. Așa că aparatul și-a făcut apariția peste el. Un zgomot oribil, un trosnit cumplit de oase i-a îngrozit pe toți. Până și Lițuș, care avea o propensiune spre sadism, spre macabru, și-a făcut cruce. Pe sticla aparatului încă se mai roteau, pentru câteva clipe, fructele. Apoi s-au oprit. Patru portocale pe orizontală, și încă patru pe verticala din mijloc. Pe „gura” stilizată kitschos a aparatului țâșneau fără oprire fise de 10 și 50 de bani, care se revărsau peste rămășițele însângerate ale mahărului cu față de contabil/profesoraș. Ca dintr-o mult prea generoasă cutie a milei, avuția (foarte) recentă a agenției se cobora peste chiar primul câștigător la acel aparat. Suntem toți egali în fața morții. De-asta își și permite să ne trateze cu umor și cinism, ca pe niște neica-nimeni ce suntem. Cât despre Sandu, se îmbogățise ca un mare artist ce se voia. Post-mortem.

La apel e prezent şi un firişor de comedie romantică, dar cuplul canonic dintre profesoara de română (Ilinca) şi suplinitorul de franceză cu noroc la pariuri de construieşte un pic forţat. Nici vorbă, el nu e menit să reziste, eroul ştie vorba strămoşilor (Fortuna labilis), iar lucrurile se sfârşesc altfel decât în comediile romantice. Prin ochiurile urzelii epice pătrunde firul etic, cel cu banii n-aduc fericirea. Agenţia seamănă în multe privinţe cu un scenariu de film (nu prea rău ca atare; unii vor găsi că povestea aduce oarecum cu cea din Filantropica, mai vechea peliculă a lui Caranfil) şi e înrudit, ca tematică şi structură, cu alte romane contemporane (Cum să faci primul milion de Bogdan Costin, despre care am scris mai demult aici). Romanul nu e recomandat amatorilor de rafinamente stilistice sau de delicii prozastice, însă îl va satisface probabil în bună măsură pe cititorul care îşi doreşte mai presus de toate claritate şcolărească, story şi ceva suspense.

Muzica clasică n-o muritu, numa’ ţâr’ s-o hodinitu

A murit recent, cu numai o lună înainte de a împlini 90 de ani, cunoscutul muzicolog american Joseph Kerman. Ultima lui carte, apărută în 2008, în realitate o culegere de eseuri şi articole tematice, se numeşte Opera and the Morbidity of Music. Mi-a plăcut ideea din spatele acestui titlu, care exploatează în mod fericit ambiguitatea termenului „morbiditate”. Accepţiunea din carte este nu cea de spirit maladiv, ci de boală sau stare patologică care ar afecta (sau nu?) muzica clasică. Textele lui Kerman, elegante şi bine argumentate, se reuşesc să demonstreze că muzica clasică e bine merçi, în ciuda crizelor care au afectat-o în diferite momente ale existenţei sale. Tehnica autorului se bazează în bună măsură pe apelul la gândirea logică a cititorului:

Declinul – numit adesea moartea – muzicii clasice a servit multă vreme pe post de declanşator de nădejde, al lamentaţii sau al dorinţei de a să moară şi capra vecinului, după caz, şi ca umplutură vrednică de la fel de multă încredere pentru spaţiul din ziare. [...]

Morbiditatea muzicii clasice: un concept vid şi obosit care refuză să moară. Trebuie să concepem în mod serios muzica clasică ca pe un lucru unitar, a cărui „moarte lentă în secolul XXI”, cum o numeşte destul de lejer Carolyn Abate, poate fi acum confirmată? [...] Şi dacă e acum moartă, atunci când s-a născut sau a fost concepută muzica clasică? Odată cu Bach şi cu punerea finală a bazelor tonalităţii [...]? Odată cu Monteverdi şi cu inventarea, apoi odată cu inevitabila transformare în marfă, a operei? Atunci când polifonia a fost fixată în scris îl timpul aşa-zisei Renaşteri din secolul al XII-lea? Atunci când îngerul din celebra miniatură i-a turnat sfântului Grigore în ureche cantus plenus dintr-un ulcior?

(traducerea mea)

☺☺ Martin S. Martin - America povestită unui prieten din România

America povestită unui prieten din România (Humanitas, 2012) este, aşa cum cu transparenţă arată titlul, o încercare de prezentare a Statelor Unite pe înţelesul românului care nu ştie despre vestita ţară de la Apus decât, cel mult, ce a văzut prin filme sau ce îi spun prejudecăţile îndeobşte răspândite în Europa. Autorul, Martin S. Martin (numele american al lui Martin Ştefan Constantinescu) este un medic român emigrat în anii 1980, cu o poveste relativ banală, de individ cu dosar prost, sufocat şi opresat de sistem şi care, exasperat, găseşte în expatriere soluţia optimă a problemelor sale. E un caz fericit, al unui individ care părăsind România nu găseşte doar mari satisfacţii profesionale, ci şi o nouă patrie, ale cărei valori le îmbrăţişează din toată inima şi de care e tare mândru.

Îndemnat de ditamai şeful editurii Humanitas, care îi e prieten şi pe care îl găzduieşte în sejurul său peste Atlantic, Martin S. Martin alcătuieşte un adevărat ghid al Statelor Unite. Rând pe rând, sub forma unui set de scrisori adresate unui amic, el trece în revistă Constituţia, forma de guvernământ, sistemul politic şi juridic şi armata, sistemul de taxe (desigur!) dar nu uită să vorbească de cultură, mâncare, moravuri și să abordeze teme sensibile precum antiamericanismul din lumea de azi. Autorul nu face niciun secret din faptul că, pentru el, America este „cea mai bună dintre lumile posibile” şi e entuziasmat de modul în care americanii, pornind de la părinţii fondatori, au reuşit să construiască o ţară plecând de la un amestec de naţiuni care nu păreau să aibă prea multe în comun.

Unele din informaţiile prezentate, mai ales cele ce ţin de aspectul cantitativ-statistic, par luate direct din Wikipedia, dar până la proba contrarie nu ne putem îndoi de acuratețea lor. Spre cinstea lui, doctorul Martin foloseşte, pentru a-şi ilustra relatările, poveşti de viaţă pe care i le-au relatat cunoscuţii lui americani, vecini sau pacienţi, ceea ce dă adesea textului un aer de oarecare prospeţime. Fără a avea pretenţii de istoric sau specialist în teoria politică, el nu se fereşte să se lanseze câteodată în explicaţii sui generis pentru fapte care îl pot uimi pe cel neavizat. Iată, spre ilustrare, ce scrie autorul despre obiceiul american de a pune gheaţă în mai toate băuturile servite reci:

Serviciile în restaurantele americane sunt prompte şi politicoase. Înainte de a cere ceva, la doar câteva clipe după ce te-ai aşezat la masă, chelnerii îţi pun în faţă pahare mari de apă cu multă gheaţă. Fără să o pot dovedi, bănuiesc că acest obicei vine din epoca de dinaintea aerului condiţionat omniprezent, când cel care intra într-un local era îndreptăţit să-şi astâmpere mai întâi setea, pentru ca abia apoi să fie întrebat ce doreşte să bea şi să mănânce. La orice băutură care urmează, gheaţa este de la sine înţeleasă, în afară de cazul în care faci cunoscut că vrei doar puţină gheaţă, sau deloc.

Dacă întreg volumul s-ar fi menţinut pe această linie, a prezentării de date „obiective” alternând cu experienţe şi opinii personale, probabil că el ar fi fost o reuşită. Din păcate, Martin S. Martin nu încearcă să îi vândă cititorului român doar povestea Americii (aşa cum ar reieşi din titlul metaforic al cărţii), ci şi opiniile sale politice excesiv de partizane. Medicul de origine română este militant republican, iar acest lucru se vede la tot pasul. Aproape că nu există capitol (scrisoare) în care, în cadrul temei abordate, să nu vină vorba şi despre blestemăţiile lui Obama. Ca să nu mai vorbim de universităţile americane, adevărate instituţii de pervertire a studenţilor. Desigur, e dreptul autorului de a avea opinii politice, iar despre Obama, dacă m-ar întreba cineva la o cafea, n-aş avea nici eu prea multe lucruri bune de spus. Dar de aici până a-l face pe actualul preşedinte principalul cal de bătaie şi a-ți revărsa asupra lui şi a democraţilor mai toate nemulţumirile sau a vorbi, textual, despre „tineretul bine spălat pe creier în universităţile americane“ e o cale foarte lungă. De Tocqueville al nostru o străbate conştiincios, iar rezultatul, trist, este ratarea întregii lucrări.

Plăcerea lecturii unor informaţii interesante sau a unor întâmplări care dau de gândit este din păcate umbrită în bună măsură de militantismul rânced al autorului. Sinceritatea deplină, îndeobşte lăudabilă, nu e neapărat cea mai de seamă însuşire atunci când scrii o carte de genul celei de faţă, mai ales atunci când ea seamănă izbitor cu ranchiuna. La impresia neplăcută se adaugă insuficienta localizare a unor termeni americani. Ajungem, de pildă, să citim despre un „caz referit [de ei]” (de la englezescul „referred”, cu sensul de „recomandat”), „condiţie medicală” (de la „medical condition”, adică „afecţiune medicală”) sau despre „rotaţie” (de la „rotation”, însemnând în context „stagiu de pregătire într-un spital”) etc. Răspândirea în text a acestor barbarisme e destul de uniformă, ceea ce uşurează oarecum situaţia cititorului care, după ce că are la tot pasul de luptat cu maleficul Obama, mai trebuie să mestece şi nişte vorbe care cad prost.

Beethoven, masculinul – Schubert, femininul

Muzicologul Lawrence Kramer este autorul cărţii Sexual Violence and the Making of Culture din care am extras postarea de azi (traducerea mea):

În raport cu Beethoven, scrie Schumann, Schubert a fost într-adevăr un compozitor feminin, dar în raport cu toţi ceilalţi compozitori a fost suficient de masculin. Beethoven, în această lectură, este o figură violentă sau o figură – o personificare a violenţei – un om care îi feminizează pe alţii, dar care nu poate niciodată el însuşi feminizat. Bărbatul [Beethoven], scrie Schumann, „impune”, femeia [Schubert] „pledează”.  În acest rol hiperviril, Beethoven este întruchiparea culturii muzicale în sine: sever, neînduplecat, impunător, numele său fiind numele Tatălui muzical. În faţa acestui Beethoven, Schubert este ezitant, dependent, permeabil. Şi totuşi acelaşi Schubert poate revendica el însuşi numele tatălui cu condiţia să se poată uita (dar nu se poate uita) figura lui Beethoven din spatele său.

Această poveste de gen a geniului muzical oferă, în mod alegoric, esenţa acestei cărţi. În termeni neechivoci, argumentul meu este că în identităţile noastre de gen suntem cu toţii, bărbaţi şi femei deopotrivă, nişte Schuberţi. Între secolele al şaisprezecelea şi al optsprezecelea, poziţia în care Schumann l-a recunoscut pe Schubert a devenit poziţia normativă a subiectului în cultura occidentală şi a rămas aşa până astăzi. Atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei, a deveni subiect, să dobândeşti o identitate, înseamnă să-şi asumi o poziţie de feminitate în raport cu o masculinitate care îi aparţine mereu altcuiva. Acest celălalt este mânuitorul şi purtătorul autorităţii sub toate formele ei, socială, morală şi culturală; el răspunde atât pentru plăcere, cât şi pentru adevăr, dar cu toate acestea niciun bărbat şi, în mod sigur, nicio femeie, nu se poate identifica în mod sigur cu această poziţie de subiect masculin. În schimb, bărbaţii biologici sunt îndrumaţi spre ocuparea unei poziţii care este simultan masculină în raport cu o figură feminină publică vizibilă şi feminină în raport cu poziţia neafirmată, adesea inconştientă deţinută de figura (trop, imagine sau persoană) unui alt bărbat. Aceiaşi bărbaţi sunt îndrumaţi să-si reprime conştiinţa că această dublare a polarităţii de către figura obscură şi etern conturată a celuilalt bărbat le face propria poziţie masculină în privinţa conţinutului, dar feminină ca structură. Fiecare bărbat care impune este în secret o femeie care pledează – şi se supune cu graţie – dar care se străduieşte să n-o ştie.

În imagine, reprodusă din Analyzing Schubert de Suzannah Clark, acuarelă din 1818 reprezentându-l pe Schubert privind printr-un caleidoscop în timp ce autorul, Leopold Kupelwieser, călăreşte un vehicul strămoş al bicicletei. Textul de azi reproduce o postare mai veche de pe Sex Reader.