„Natura” şi „cultura” din Tannhäuser

Unul din artiştii francezi atraşi de Wagner cu ocazia reprezentaţiilor pariziene de la începutul anilor 1860 este tânărul Henri Fantin-Latour, fire sensibilă şi timidă, în contrast cu natura energică şi sociabilă a contemporanului său, celebrul Manet, asupra căruia influenţa lui Wagner se exercită într-un mod subtil şi mai profund. Fantin-Latour avusese bilete la Tannhäuser în 1861, dar nu reuşise să vadă opera din cauza anulării spectacolelor pe motiv de scandal. Asta nu l-a împiedicat să ilustreze lucrarea printr-o gravură. Continuăm să răsfoim şi cartea lui Therese Dolan  Manet, Wagner, and the Musical Culture of their Time, care scrie despre Fantin-Latour şi lucrarea sa din 1862 (traducerea mea):

Conflictele interne referitoare la femei din Tannhäuser rezonau şi ele cu Fantin. Încă din 1859 el şi cu Scholderer discutaseră despre tentaţiile atracţiei femeilor şi despre necesitatea unui devotament solitar faţă de artă, temându-se că relaţiile cu femeile au să-i distrugă. Ispita exercitată de femei pe post de inamic al productivităţii artistice devenise un trop literar favorit al romancierilor întregului secol al XIX-lea: de la Cousine Bette a lui Balzac la Manette Salomon a fraţilor de Goncourt şi L’Oeuvre a lui Zola. În iunie 1859, Fantin îi scria lui Whistler, jurând că este decis să-şi ia ca amantă numai arta: „De la cinci la opt dimineaţa şed în faţa oglinzii şi, conversând cu natura, ne spunem unul altuia lucruri care valorează de o mie de ori mai mult decât spusele celei mai fermecătoare femei.” Cu câteva săptămâni mai târziu el îşi reafirma hotărârea de a nu fi tulburat de preocupări sociale: „Trebuie să te preocupe numai pictura... Vreau să mă extrag pe mine însumi din această lume.”[...] Deşi Fantin nu putuse asista la o reprezentaţie cu Tannhäuser, el ar fi fost atras de tema tensiunii dialectice dintre iubirea sacră şi cea profană, la care se adaugă identificarea conflictului psihologic al alegerii libertăţii artistice în locul subjugării erotice.

Fantin a subliniat conflictul intern contopind în gravura sa primele două scene ale actului I. În operă, dansul celor trei graţii se încheie, iar ele se retrag înspre grota laterală înainte de a fi prezentat conflictul dintre Tannhäuser şi Venus, dar Fantin a combinat aceste două elemente în imaginea sa. Figurile lui Tannhäuser şi Venus ocupă colţul din dreapta jos al gravurii şi sunt legate de cele trei graţii din stânga printr-un nud aşezat care cântă la flaut. Cu toţii sunt amplasaţi într-un cadru împădurit, iar în spate curge un pârâu. Corpul lui Tannhäuser este uşor aplecat înspre stânga, dar capul îi este înclinat în direcţia opusă celor trei graţii şi a flautistei, în timp ce  ignoră privirea şi gestul implorator al lui Venus, care se uită la el din poziţia ei tolănită. În acest fel Fantin a corectat acel aspect al scenografiei care ofensase mai mulţi critici, atribuind în acelaşi timp figurii masculine potenţialul vizual al puterii asupra seducţiei carnale a femeii. Indicaţiile scenice ale lui Wagner arătau clar că Venus e tolănită pe o sofa somptuoasă, în vreme ce Fantin o pune să se unduiască ca un şarpe în poalele lui Tannhäuser. Astfel ea este mai mult o fille d’Eve decât zeiţă a dragostei, mai degrabă decăzută decât triumfătoare, cu corpul care îi răsare din pământ, iar goliciunea o marchează drept „natură”, în timp ce hainele de menestrel ale lui Tannhäuser, harfa lui şi cartea de sub mâna stângă îl desemnează drept „cultură”.

Sursa reproducerii, aici. Textul de azi a apărut iniţial pe blogul Sex Reader.

Diva

Înainte de inventarea înregistrării sonore, muzica era un lucru care putea fi atât auzit, cât şi văzut. Pentru a face dreptate deplină trebuie să aruncăm o privire: să examinăm ceea ce Richard Leppert numeşte aspectul vizual al sunetului, în care înţelesul muzical trece adeseori neobservat. Să privim tabloul lui Thomas Eakins intitulat Cântăreaţa de concert.

Priviţi rochia pe care o poartă cântăreaţa, vibrantă, curgătoare, strălucitoare. În materie de culoare, ea este un amestec bogat de rozuri iridescente care virtualmente se scurg de pe pânză. În legătură cu gura deschisă a cântăreţei, cu buzele ce par încă a se desface şi gâtul expus privirii, cu scobitura lui adâncă, rochia este o formă materializată a cântecului pe care îl cântă aceasta şi a plăcerii pe care o dă (ei? ascultătorului?). În acelaşi timp, rochia serveşte drept o a doua piele, ce relevă faptul că corpul cântăreţei este corpul plăcerii, deşi nu este sigur dacă e vorba de plăcerea ei sau a spectatorului (masculin).

În ambele reprezentări, rochia este un fetiş, în mod virtual fetişul fetişurilor. Ea umple ochiul într-un mod atât de uimitor încât procedeul aproape că funcţionează. Fetişurile, indiferent care ar fi răsplata lor de plăcere, nu funcţionează niciodată pe termen lung; ele amână întotdeauna mai multă plăcere decât dau.) Iată aici polaritatea de gen sub aspectul ei cel mai seducător. Detaliul social şi portretizarea realistă a feţei maschează imaginea corpului care cântă, acea fantasmă a polarităţii, astfel că ea apare ca un adevăr nemascat. (Iarăşi, gâtul expus privirii: vulnerabil, aluziv, sediul vocii.) Şi în această aparenţă, noi (spectatorii masculini) găsim iluzia unei măiestrii fără violenţă, fără violare. În aspectul stângaci al cântăreţei, cu părul în dezordine, cu simplitatea ei conştientă de sine, vedem – aproape că auzim – dorinţa ei de a ne face plăcere. În liniştea cântăreţei auzim – aproape că vedem – vocea care ne-ar face plăcere. Depozitară a unei beatitudini pe care nu o poate păstra, eliberată din acea gură deschisă, această voce-falus este a celui care o priveşte. Acesta aproape că pare s-o apuce, plimbându-şi privirea de-a lungul tirsului pe care îl alcătuieşte bagheta dirijorului care, dublând pensula pictorului, este ţinută de o mână masculină anonimă în (sau înspre) marginea din stânga jos a imaginii.

(Din Lawrence Kramer, After the Love Death - Sexual Violence and the Making of Culture, fragment tradus de mine). Mai jos, reprodus din cartea lui Lawrence Kramer, tabloul pictorului american Thomas Eakins ( 1844 - 1916). 

Textul de azi a apărut iniţial pe blogul Sex Reader.

Sorin Nicolescu - Cetăţile luminii

Sub titlul metaforic Cetăţile luminii Editura Tineretului publică în 1962 nu un volum de beletristică pentru copii, ci o carte de ştiinţă şi tehnică popularizată pe înţelesul celor mici. De altfel pe pagina de gardă autorul figurează cu numele precedat de titlul academic (ing. Sorin Nicolescu). Lucrarea apare în colecţia Să ştim, din care fac parte şi alte lucrări educative cu conţinut ficţional mai mult sau mai puţin pronunţat, cele mai cunoscute fiind poate cele din ciclul Tică şi Rică de Leonid Petrescu. Nu avem personaje sau acţiune propriu-zise, ci o expunere simplă şi destul de naivă a fenomenelor care stau la baza generării curentului electric:

Învăţaţii au descoperit că în interiorul metalelor există o sumedenie de locuri goale, pe care noi nu le putem vedea cu ochii liberi. Ca să înţelegeţi mai bine, vom lua o pâine rotundă. Tăiem pâinea în două şi o punem pe masă. Dacă ne dăm înapoi patru sau cinci paşi şi ne uităm la miezul ei, ni se va părea neted, fără nicio scobitură. Dar dacă ne apropiem şi-l privim din nou, vom vedea imediat mii de găurele şi chiar canale întregi care o străbat. Aşa e şi cu bucata de metal despre care v-am pomenit.

Drept e că analogia ar fi fost poate mai bună dacă în locul pâinii rotunde s-ar fi ales o baghetă, de o formă oarecum mai apropiată de a unui conductor electric. Oricum, odată ce cititorii s-au lămurit cum e cu electronii şi cu circulaţia lor prin metal, ei primesc explicaţii simple privind câmpul magnetic, după care sunt învăţaţi să-şi construiască singuri un motoraş electric. Teoria ca teoria, dar practica trebuie să ţină pasul cu ea. De la nivelul microfenomenelor autorul trece la aplicaţii pe scară mare, mai întâi clasice (termocentrale şi hidrocentrale), apoi de avangardă (atomice, solare, eoliene, marine, geotermale etc.). Nu sunt uitate utilizările curentului electric în viaţa de zi cu zi, neuitându-se produsele derivate („Vedeţi voi, dragi cititori, cât de mult e folosit [sic] aburul şi apa caldă de la centralele de termoficare. Fără să mai faci foc nicăieri, ai toată ziua apă caldă şi căldură. Căldura aburului din centrală nu se mai pierde, ci face o treabă bună.”)

Sigur că nu putea fi uitată componenta propagandistică. Autorul alocă spaţiu suficient pentru a enumera „cetăţile luminii” construite primii cincisprezece ani de comunism. Suntem totuşi în 1962, aşa că trebuie pomenite, ritualic, realizările economiei sovietice („Dar ţara cu cele mai mari hidrocentrale din lume este Uniunea Sovietică. Centralele de acolo sunt adevăraţi uriaşi şi produc multă energie electrică.” Nu sunt uitate centralele atomice („De pe acum în Uniunea Sovietică se construiesc mai multe centrale atomoelectrice de puteri mari.”)

Cât despre viitor... el e luminos şi prevestit cu optimism, chiar dacă noi, cei care trăim în secolul XXI, am avea motive să fim mai prudenţi:

Fiindcă e vorba de transport, să vedem şi cu ce ne transportăm prin aer în anul 2000. Şi aici întâlnim ceva curios. Avioane fără zgomot, dar cu viteză foarte mare! Nu cumva sunt planoare? Nu, nu! Sunt chiar avioane. Decolează singure, zboară foarte repede, aterizează unde vor... sunt foarte mari! Totuşi cum fac de zboară? Ce energie le pune în mişcare?

Urmează o teorie a energiei de radiofrecvenţă pe care n-o mai redau, căci am trecut binişor de 2000 şi nici vorbă de asemenea maşinării pe cer. În 1962 însă oamenii erau pesemne mai optimişti (sau aşa li se cerea să se comporte). Trebuie să fi fost o lume veselă: „Introducând un ştecher în priză facem să cânte aparatul de radio şi îi vedem pe Daniela şi Aşchiuţă la televizor”, ne spune inginerul Sorin Nicolescu referindu-se la un show pentru copii de mare popularitate la vremea aceea.

Volumul este frumos ilustrat de Burschi Gruder, ale cărui desene pot fi întâlnite şi în alte numere ale colecţiei Să ştim.

Ţipete de pasiune impresionante şi uneori cântece îngereşti de dragoste împăcată

Natură înzestrată cu o senzualitate precoce, adolescenta Maria („Marioara”) Banuş are parte de obişnuitele interacţiuni erotice cu tinerii anilor interbelici. În recent apărutele Însemnări…, ea scrie despre întâlnirea cu un student german cu ocazia revelionului 1931. În ciuda evidentului curent al tentaţiei, comunicarea dintre cei doi e imposibilă, iar lipsa de familiaritate cu muzica lui Wagner se dovedeşte şi ea un obstacol:

În noaptea de revelion, petrecere la Dida. Am dansat mult, a fost şampanie, vin, muzică de dans, numai băieţi şi fete tinere, lumini mici roşii, improvizate ad-hoc. Când se dansa tangou, ardeau numai ele.

Mi-a plăcut. Mi-e scârbă de mine. Dansam cu nări largi şi gânduri urâte. Am făcut cunoştinţă cu un student neamţ, din München, venit pentru câteva zile în România. Era drăguţ, avea ochi luminoşi, păr vâlvoi şi buze naive, de sărutat. Mi-a spus că studiază ingineria, e în semestrul III, face mult sport şi îi place muzica lui Wagner, un om care a vrut mult şi frumos – „ein Mensch welcher viel und schön geträumt hat”.

Am tăcut. Nu cunosc muzica lui Wagner.

Am dansat mai mult vals. Ameţeam. Nu mai ştiam, nu mai vedeam nimic. Îl simţeam numai pe el strâns lipit de mine şi muşchii pulpelor noastre care zvâcneau neîncetat. Cum îl cheamă? Ernst Walthl. Pe mine mă cheamă Marioara. Marioara, nu Moriora. Da, e un nume românesc, e greu de pronunţat. Marioara e Marichen.

Am stat puţin de vorbă. Iar am dansat. M-a îmbrăţişat deodată cu braţe tari şi tremurătoare. M-am zăpăcit. M-am îngrozit. I-am spus că sunt obosită. Să şedem puţin. Nu-i aşa că nu se supără? – Nu! Mă mângâie pe mână.

12 noaptea. Se face întuneric. Ne ţinem de mână şi tăcem.

În odaie se aud râsete. Câţiva se sărută. Îi tremură mâna. Mi se pare că şi eu tremur puţin.

Asta a fost tot. Mi-a cerut adresa şi mi-a promis c-o să-mi scrie. Seara, înainte de adorm, mă gândesc la el. Adorm mai greu decât altă dată şi nici de citit nu pot.

Sunt sigură că o să-mi scrie câteva rânduri banale şi prostuţe. Am să-l urăsc. Dacă nu-mi scrie? Ar fi bine. Se uită aproape tot. Dar nu chiar tot. Cândva, o amintire dulce şi tristă dintre anii fumurii: 17 ani, anul nou, dans, doi ochi frumoşi, aproape o sărutare.

A trecut o săptămână, nu mi-a scris.

Mi-a scris. Nu-l urăsc. Am să-i răspund.

E un băiat şters şi simpatic. O să fie un bun tată de familie. N-o să se omoare din dragoste, nici altcineva pentru el.

Peste câţiva ani, în 1938, poeta îşi mai completează lipsurile muzicale. Merge la operă la Tristan şi Isolda, ocazie cu care notează îngăduitoare: „Pietricică în gură: Tristan şi Isolda. Ţipete de pasiune impresionante şi uneori cântece îngereşti de dragoste împăcată.” Imaginea redă o schiță de Aleksandr Șervasidze pentru producția cu Tristan und Isolde de la teatrul Mariinski (1909), în regia lui Meyerhold, victima de mai târziu a lui Stalin (din Rosamund Bartlett, Wagner and Russia).

Despre cartea Mariei Banuș am scris nu demult aici. Textul de azi a apărut iniţial pe blogul Sex Reader.

☺☺ Gabriel H. Decuble - Tu n-ai trăit nimic

Dacă ar fi scris în vremurile noastre, Camil Petrescu ne-ar fi oferit poate, în locul prăfuitelor „dosare de existenţă”, nişte e-mailuri schimbate între Doamna T şi aspiranţii la farmecele ei, iar Emilia şi-ar fi oferit serviciile pe un site de profil. Anii ‘30 ai secolului trecut nu sunt însă al doilea deceniu al secolului XXI. La fel de adevărat e şi că Gabriel H. Decuble, autorul romanului Tu n-ai trăit nimic (Cartea Românească, 2014) nu e aceeaşi persoană cu cel care a scris Patul lui Procust. Aşa stând lucrurile – şi oprindu-ne aici cu comparaţiile mai mult sau mai puţin forţate – nu ai cum să nu constaţi că scriitorul contemporan a depus un travaliu deosebit de intens pentru crearea senzaţiei de autenticitate. Romancierul e la ani-lumină de omniscientismul clasicilor de secol XIX, ba chiar se răsfaţă introducându-se în discurs pe post de personaj episodic evocat, bineînţeles, de altcineva.

Suntem aşadar în România zilelor noastre, iar ceea ce ni se pune dinainte este, totuşi, un dosar, însă unul de procuratură. Firesc, am zice, ba chiar naratorul, procuror detaşat de la controversatul DNA ne spune, în Epilog, că „România va deveni în curând o republică a procurorilor, după modelul Italiei anilor ’90.)” Imagine sinistră, dar şi mai sinistru e, în esenţă, conţinutul dosarului, în care i se aduc tot felul de acuzaţii grave unui tânăr (Emil Blaj), învinuit de trafic de droguri, şantaj şi alte grozăvii. Ar fi de fapt o înscenare judiciară, un mecanism brutal şi opresiv căruia îi cade victimă băiatul, care sfârşeşte prin a se sinucide.

Povestea, nu foarte complicată, se desfăşoară pe un fundal negru pe care îl prevesteşte de la bun început coperta. Emil e în ultima clasă de liceu şi e departe de a fi un adolescent rău, chiar dacă e cam de capul lui, fiind orfan de tată şi cu mama plecată la muncă în Spania. Protagonistul poveştii are ambiţii literare şi scrie proză. Se îndrăgosteşte de Selena, elevă la Lazăr, începe o metamorfoză emo care nu-i aduce mare lucru, în afară de nişte picioare murdare de negru de pe nişte jeans de proastă calitate. Grosul textului e format din corespondenţa electronică dintre Emil şi George, prieten din copilărie plecat cu familia (tot) în Spania. Tot de la dosar şi asta. Sunt pagini de confesiune la care cel plecat răspunde greu şi puţin, nu total lipsite de farmec şi abilitate lexicală, însă prea puţin convingătoare din punct de vedere literar. Apoi, pagini peste pagini de postări de pe blogul lui Emil (cu comentariile respective, adesea savuroase şi cu aspect de verosimilitate). Cel cu picioarele pe pământ e până la urmă „spaniolul” George, care scrie într-un mesaj următoarele rânduri:

Vezi tu, asta este problema majorităţii blogerilor: se plâng că nu le sunt accesate paginile, cad în depresie pe chestia asta, dar dacă ei bagă numai minciuni din astea sau dau copy-paste la greu, atunci de ce să fie citiţi? Din păcate, situaţia nu e cu mult diferită la tine, frate. Ia măsuri, te rog, dacă vrei să te citesc, atunci scrie chestii valabile! (totuşi, ţi-am lăsat un comment acolo, de încurajare, ca să vezi că-ţi sunt prieten adevărat.)

Numai blogger să nu fii, întrebaţi-mă pe mine. Până la urmă mai există, înţeleg din dedicaţia romanului şi din aluzii făcute pe parcurs, o miză evocatoare, alături de cea etică/estetică propriu-zisă. Pentru cititor, rezultatele sunt în cel mai bun caz amestecate. Tu n-ai trăit nimic e o lectură cu care unii îşi vor pierde, poate, o după-amiază, dar care rămâne una din multele cărţi care apar azi la noi şi cam atât.

Ideea de a citi cartea mi-a fost dată pe Facebook de colegul nostru Jovi, căruia îi mulţumesc pe această cale.

Ut pictura... dar nu întocmai

Dintr-un interviu cu Matisse luat în 1945 de criticul Léon Degand:

Fără îndoială, trebuie să pictezi aşa cum semnezi, fără constrângeri. Acrobatul îşi execută numărul cu uşurinţă şi în aparenţă fără efort. Să nu pierdem din vedere acel lung travaliu de pregătire care i-a permis să ajungă la acest rezultat. La fel şi cu pictura. Posesia mijloacelor trebuie să treacă de la conştient la inconştient prin intermediul lucrării şi abia atunci poţi lăsa impresia de spontaneitate.

Pictura cere organizare prin mijloace foarte conştiente, foarte coordonate, la fel ca în celelalte arte. Organizarea forţelor – culorile sunt forţe – la fel ca în muzică organizarea acordurilor. Dar să nu confundăm pictura cu muzica. Acţiunile lor sunt numai paralele. N-ai cum să ştii cum să transpui în pictură simfoniile lui Beethoven.

Când eram tânăr cântam la vioară (adică până la vârsta de cincisprezece ani, spune secretara lui). Am vrut să ating un nivel tehnic prea complicat şi am ucis sentimentul. Acum prefer să îi ascult pe ceilalţi.

Citatul este luat din Jack D. Flam, Matisse on Art (traducerea mea). Imaginea reproduce tabloul Muzica din 1939 (de aici).

☺☺ Andrei Pogorilowski - Nic Studeno. Al doilea cartuş

Caragiale nu ne spune mare lucru despre ce căuta neamţul în Bulgaria, lipsind poate literatura noastră de o relatare interesantă; în Nic Studeno. Al doilea cartuş (Cartea Românească, 2013) Andrei Pogorilowski are grijă să ne spună mult mai munte despre ce căuta un bulgar în România, mai apoi în Franţa şi iar în România. Romanul e tocmai povestea „fiul rătăcit al unor ţărani bulgari de la marginea Olteniei” care purtase, iniţial, numele de Nikola Studenov, pentru ca în ultima parte vieţii să şi-l schimbe în cel al eroului eponim. Este, aşadar, un tânăr cu origini nu tocmai aristocratice, dar bine înzestrat de la natură cu tot felul de însuşiri, fizice şi intelectuale, ba chiar şi cu acel noroc pe care îl au personajele din comediile burleşti şi care îi ajută să treacă cu bine prin situaţii care ar putea fi tragice dacă n-ar avea o aparenţă de caraghioslâc.

Prima parte a cărţii – o scriere destul de simetrică, de altfel – e un adevărat Bildungsroman. Născut cu câţiva ani după război, se formează în Craiova anilor 1960 şi este, în ciuda lipsei de tradiţie intelectuală, însetat de studiu. Nimereşte în siajul unui grup de domni din vechiul regim care aveau un salon de conversaţie sui generis  (aşa-numita „tolbă cu poveşti”, vagă reminiscenţă a galeriei cu viţă sălbatică a lui Ţoiu). Experienţa îi va prinde bine, pentru că îi va permite să se cizeleze; de asemenea, ea îi prilejuieşte întâlnirea cu domnul Teiu, fostul legionar, care îl va ajuta să fugă din România traversând Dunărea înot. Tot la partea de formare trebuie incluse şi căutările erotice soldate cu eşecuri tragicomice (episodul Deliana) sau cu catastrofe precum incendierea ţigăncii care îl iniţiază pe tânăr, episod care aminteşte de distrugerea casei Irinucăi din Amintirile... lui Creangă.

Această primă secţiune este de altfel şi cea mai bine realizată. Romancierul stăpâneşte bine tehnica povestirii, ştie să istorisească cu umor şi nu fără miez lexical. Se conturează un protagonist ce aduce oarecum cu Ilie Cazane al lui Răzvan Rădulescu (despre care am scris aici). Câteva episoade sunt memorabile; reţinem întâlnirile cu securiştii vechi şi mai noi şi nu în ultimul rând celebra semnătură care iţi permite să nu fii tras la răspundere când ţi-o pui pe documente.

Evadat din România comunistă, Studeno(v) ajunge la Paris, face trei doctorate la universităţi occidentale şi devine o ciudată combinaţie între un gigolo iubitor de femei şi maşini puternice şi un academic serios şi aplicat. Verva din primele zeci de pagini ale cărţii se cam stinge; asta nu pentru că autorul n-ar continua să ne bombardeze cu întâmplări şi păţanii care de care mai fistichii, ci pentru că el cedează tentaţiei de a şarja în permanenţă, de a îngroşa lucrurile şi de a creiona noi şi noi personaje minore, rămase nefinisate pe la margini. Lui Nic Studeno revenirea în patrie după decembrie 1989 nu i-a priit; personajul, angajat într-o carieră didactică la una din universităţile prăsite de foştii securişti, sfârşeşte rău. Bine nu i-a făcut repatrierea nici romanului al cărui erou e Studeno, iar cititorul poate rămâne cu regretul că o carte care se arăta promiţătoare nu şi-a onorat până la capăt angajamentul estetic.

Fact checking

Celebrul film indian din anii 1950 în care Raj Kapoor joacă rolul unui outsider sosit la Bombay în căutarea succesului, producţie care a stârnit entuzisamul publicului românesc de acum câteva decenii, se numea Articolul 420, nu Articolul... 429, aşa cum apare el pomenit în roman în legătură cu o întâmplare altminteri hazoasă. 

Dimény István - Ionică, maimuţoiul şi plastilina

Tradusă (probabil şi binişor adaptată) de Mircea Sântimbreanu, autor de cărţi pentru copii renumit în epocă, cartea Ionică, maimuţoiul şi plastilina a autorului maghiar Dimény István apare în 1965 la Editura Tineretului. E un miniroman de aventuri, cu numeroase întâmplări şi destui eroi, unii din lumea animalelor. Protagonistul, Ionică, e un băieţaş care se putea considera, în comunism, de familie bună, căci locuieşte într-un cartier de blocuri dat în folosinţă cu numai şase luni în urmă, iar părinţii lui sunt muncitori. Copilul se joacă, în buna tradiţie a anilor 1960, de-a cosmonautul (mitologia cuceririi cosmosului e, desigur, un topos prezent până la saturaţie în literatura vremii). Şi probabil că ar fi continuat să se joace de-a pionierii spaţiului până la ultima pagină dacă n-ar fi apărut un vecin cam ciudat, Sandu Sandu, care nu are numai un nume obţinut printr-o reduplicare perfectă, ci şi un titlu pe măsură, fiind doctor-doctor, adică deţinător a două doctorate.

Exasperat de zgomotul îngrozitor produs de Ionică în joaca lui de-a călătoria interplanetară, Sandu Sandu îi face cadou o cutie cu plastilină şi îl invită să treacă la modelat figuri. Este punctul de inflexiune în existenţa (ludică) a băiatului. Începutul e totuşi lipsit de prea mult entuziasm, căci Ionică crede că plastilina se va transforma în figurinele dorite la o simplă comandă, ceea ce nu se întâmplă - nici n-ar fi permis-o etica muncitorească. Gata să abandoneze lupta, copilul încearcă să se joace ba cu Tereza grasa, o vecină corpolentă şi care vine mereu de la piaţă cu sacoşele pline, ba cu administratorul de bloc, dar fără succes. Tot la doctor-doctor ajunge, iar acesta îl va expedia într-o adevărată călătorie iniţiatică în care va întâlni tot felul de animale, ba o girafă, ba un iepure curajos, ba un leu fricos ca în Vrăjitorul din Oz, ba un cangur. Firesc de fapt, pentru că paşii îl poartă la grădina zoologică.

Acum începe cariera de moderator în plastilină a lui Ionică. El fixează în acest material precar siluetele animalelor întâlnite şi se pregăteşte să participe la un concurs pentru „cele mai reuşite  modelări de animale” organizat de o aşa-zisă asociaţie a animalelor pădurii. În calea câştigării concursului nu par să existe obstacole serioase... când apare un rival misterios, Şmecherilă saşiul, care îl sfidează şi îl provoacă la un duel de specialitate. Nici vorbă să poată afla cine e challengerul, acesta nu se arată la faţă, mulţumindu-se să trimită bileţele cu mesaj sfidător:

Avem de a face cu un adevărat personaj de tip Nemesis, ca în scenariile hollywoodiene, hărţuitor nemilos al protagonistului, căruia încearcă să-i compromită cu orice chip şansele de reuşită. Noroc că, tot ca într-un film american de acţiuni, totul se termină cu bine. Se dovedeşte că Şmecherilă, de felul lui un maimuţoi lăudăros, e un simplu imitator care nici măcar nu joacă după regulile jocului, încercând să trişeze ajutat de vulpe. Concluzia tărăşeniei o trage - doctoral şi pisălog - Sandu Sandu, care ţine o mică predică cu lungă bătaie etică şi estetică şi cu un vizibil exces de virgule:

– A imita e un obicei maimuţăresc, spuse, privindu-l sever pe Şmecherilă. [...] Schimbul de experienţă e cu totul altceva, declară doctorul. E drept că maeştrii învaţă unul de la altul, prin schimb de experienţă. Numai cine învaţă, gândeşte! Cine imită, nu-şi pune mintea la contribuţie. Maimuţăreşte, n-are o contribuţie personală. De aceea figura modelată de Şmecherilă e nereuşită şi caraghioasă.

Doctorul îşi ridică degetul arătător.

– Să nu imiţi niciodată pe nimeni. Învaţă, dar fii tu însuţi şi gândeşte, încheie Sandu Sandu.

După aşa o cuvântare, lui Ionică nu-i rămâne decât să se trezească, deoarece totul fusese evident numai un vis pe care îl avusese ațipind în aşteptarea unei vizite la... grădina zoologică.

 Volumul este frumos ilustrat cu desenele lui Eugen Taru.

☺☺☺ Maria Banuş - Însemnările mele (1927-1999)

M-am luptat în această vară cu mamutul de peste 1500 de pagini (digitale) reprezentat de Însemnările mele (1927-1999), jurnalul intim ţinut de Maria Banuş timp de peste şapte decenii (Cartea Românească, 2014). Ar fi totuşi ipocrit să mă plâng şi să nu recunosc că a fost o lectură de cele mai multe ori interesantă (pe alocuri, pasionantă de-a dreptul), aşa că timpul alocat cărţii n-a fost pierdut. Materialul, extrem de bogat, nu poate fi expus într-o simplă postare de blog, aşa că mă limitez la câteva observaţii fără vreo pretenţie de rigoare sau obiectivitate.

Sunt, desigur, două mari etape corespunzând în mare celor două volume ale ediţiei tipărite. E mai întâi perioada primei tinereţi, de până în 1944-1945, când poeta debutează cu promiţătorul volum de versuri Ţara fetelor (1937), îşi face studiile şi activează în mişcarea comunistă clandestină. Sunt anii unei iubiri intense şi devoratoare pentru Zaharia Stancu, un bărbat atrăgător şi cu o imagine foarte diferită de cea propagată decenii la rând de manualele şcolare. Cum viitoarea scriitoare are nu doar un trup care cere să i se dea ce e al lui, ci şi o minte scormonitoare, există şi un bărbat care răspunde acestor cerinţe, în persoana lui C.I. Gulian („Richi”). În fine, cel de al treilea bărbat din viaţa Marioarei este cel cu care se căsătoreşte, Sorin, inginer constructor, soţ devotat şi atent, dar incapabil să stârnească mari pasiuni.

Am putea spune că în bună măsură textura Însemnărilor... se obţine din întreţeserea notelor despre cei trei. Richi, intelectual cu bune studii filozofice în Franţa, exercită la început o adevărată fascinaţie asupra prietenei sale; devenit ulterior, în anii 1950, tartor al vieţii academice, el îşi dezvăluie personalitatea meschină şi îngustă, deşi relaţiile cu memorialista de prelungesc, cu hopuri, până după 1990. Ar fi, schimbând ce e de schimbat, o relaţie echivalentă, chiar dacă de durată mult superioară, cu cea dintre Jeni Acterian şi Emil Cioran. Sigur că între C.I. „Richi” Gulian şi iconoclastul naeionescian e o diferenţă de câteva clase, dar cuplul Marioara-Richi reproducea, pe partea stângă a ideologiei din perioada interbelică, ceva din perechea spirituală Acterian-Cioran. Nici relaţiile cu Zaharia Stancu nu au parte de happy end, mai ales din cauza acestuia, cinic, cupid şi egoist, chiar dacă înzestrat cu farmec şi inteligenţă. Anii de comunism acţionează şi aici, ca şi la Gulian, ca un revelator al racilelor individuale. Noroc cu Sorin, soţ credincios şi tată bun al celor doi băieţi, Petre şi Tudor (născuţi imediat după război), cu care poeta conviețuiește până la adânci bătrâneţi.

Cea de a doua etapă a Însemnărilor... este cea cuprinsă între 1945 şi 1999. În partea ei de început (zisă Hronicul feciorilor) ea reprezintă o operă colectivă, căci în caiet scriu nu doar autoarea, ci şi Sorin sau mama Mariei Banuş. Sunt pagini consacrate primilor ani de viaţă ai copiilor. Se trece foarte repede peste anii de stalinism (1949-1955), probabil din cauza lipsei de timp şi – cine ştie? – de teamă că notaţiile intime ar putea cădea pe mâna cui nu trebuie. Sunt anii în care Maria Banuş activează intens în domeniul social-politic şi îşi dobândeşte renumele de scriitoare comunist-stalinistă. Această faimă tristă şi (să nu ne ferim de cuvinte) meritată o va urmări decenii de-a rândul, chiar după liberalizările succesive din perioada 1956-1971. Autoarea are parte de traiectoria multor intelectuali evrei: oameni iniţial sincer ataşaţi cauzei, persecutaţi în anii regimului antonescian, aflaţi în primele rânduri ale activităţii politice în anii cei mai siniştri ai comunismului, daţi la o parte ulterior în momentul în care se impune linia naţional-comunistă iniţiată de Gheorghiu-Dej şi continuată de Nicolae Ceauşescu.

E firesc aşadar ca a doua mare secţiune a memoriilor să fie impregnată de regrete, frustrări şi diatribe, deopotrivă la adresa celor de-o vârstă, dar români (Beniuc, Jebeleanu) sau a lupilor tineri (Nichita Stănescu, Ana Blandiana sau Fănuş Neagu). Nu scapă de încondeiere nici coreligionari precum colegele poete Veronica Porumbacu şi Nina Cassian sau criticul Ov. S. Crohmălniceanu, al căror oportunism nu e trecut cu vederea de autoare. Pentru cei interesaţi de istoria micii noastre lumi literare, paginile alcătuiesc un redutabil compendiu de informaţii, nume şi observaţii, cu sute de episoade şi întâmplări, adevărată comedie de moravuri a deceniilor şapte-nouă ale secolului trecut. E păcat că editorul, care părea iniţial pus pe fapte mari, cu note detaliate la primii ani, îşi diminuează treptat până la dispariţie prezenţa şi ne lasă de multe ori în ceaţă în legătură cu numeroase prescurtări sau nume.

Lăsând la o parte istoria „mare”, consemnată în detaliu în carte, ne putem fixa atenţia pe microuniversul familiei, bine reprezentat şi el. Găsim în Însemnări... multe note despre rude (mamei şi bunicii materne le sunt consacrate multe pasaje) sau despre o lume de prieteni şi cunoscuţi azi uitată, de asemenea, paragrafe remarcabile despre boală şi decrepitudine. Din acest univers „intim” am pescuit următoarele rânduri, scrise în 1927 (la 13 ani), un autoportret al adolescentei care prefigurează cam tot ce va urma:

Ar fi inutil să mă mai descriu, când am să fiu mare sau bătrână (adică, fată bătrână) şi o să-mi cadă în mâini acest caiet o să ştiu să-mi aduc aminte figura din copilărie pentru că o să fie şi peste 20 tot aşa urâtă ca şi acum, poate mai pocită, mai zbârcită. Eu n-am nici o speranţă să mă fac mai frumoasă: gura rămâne tot în formă de bot şi cât o gură de cuptor, ochii rămân tot mici şi spălăciţi, nasul tot lat, fruntea tot mică şi păroasă, părul rar şi unsuros iar pe deasupra, ca o binefăcătoare pulbere roşiatică, pistruiaşii de jidăncuţă. N-ar fi nimic dacă numai asta ar fi partea urâtă, dar mai sunt şi mâinile şi picioarele care încadrează acest tablou simpatic al persoanei mele. Nişte ciolane păroase (mai bine zis împădurite), lungi şi a căror culoare variază după climă: când roşii, când vinete. Iar la vârf, ca un ultim ornament, sunt degetele degerate şi bătătorite. Deşi nu am vrut, totuşi nu am putut să mă stăpânesc de a nu face portretul acestei fiinţe căreia, dacă-i adaugi un corp făcut din oase şi piele şi o minte, să nu mai dea Dumnezeu ce tâmpită, se numeşte Marioara Banuş.

Deşi reprezintă o lectură solicitantă, Însemnările... Mariei Banuş sunt un document uman şi artistic interesant, chiar şocant pe alocuri. Editorul ar fi putut opera unele tăieturi (scurtând, de exemplu, interminabilele pagini despre figurile umane din Valea Jiului), dar cine are răbdare este răsplătit. Sigur că nimeni nu învaţă niciodată nimic din felul în care îşi trăiesc alţii viaţa, dar modul în care şi-o relatează, memorialistic, unii, poate ascunde delicii literare. Nu mi-am propus să controlez acuratețea informației din text (ar fi de altfel o sarcină ce ar cere o mare erudiție), dar nu pot să nu semnalez o scăpare amuzantă a autoarei: Candiano Popescu (personaj celebru, care dă și numele unei străzi bucureștene) nu e un general din Primul Război Mondial, ci părintele republicii de la Ploiești și viitor aghiotant al lui Carol I.

Un compozitor „eliberat de influenţe formaliste”

Printre artiştii evrei pe care îi cunoaşte şi pe care îi vizitează Maria Banuş în anii războiului se numără şi Alfred Mendelsohn (1910-1966), compozitor interesant şi plin de idei la vremea aceea. Episodul de mai jos, petrecut în 1943, într-o perioadă de persecuţii rasiale a căror temă apare în conversaţie („exodul în Transnistria), e notat în Însemnările... poetei:

La Alfred Mendelsohn acasă, în strada Vulturi. O locuinţă modestă, antreu întunecos, încărcat de mobilă. Camera, şi ea, supraîncărcată, cu mobilă greoaie, pian, maldăre de partituri. Compozitorul e gras, blond, bucălat, ciuf mare, râs facil, din când în când subţire, în falset. Bonom, comunicativ. Clocoteşte de proiecte. Arată ca un uriaş prunc din ţara giganţilor. Din 1937 până-n 1940 a fost ofiţer activ. Până-n 1937, corepetitor stagiar la operă. Nu l-au definitivat. Dacă se boteza, îl definitivau. Nu ştie bine de ce n-a făcut-o. Probabil din cauza lui taică-său care, deşi nu e bigot, s-ar fi necăjit.

Îmi cântă la pian câteva motive din muzica pentru Bucureştii copilăriei. Îmi vorbeşte cu pasiune şi competenţă despre oratoriu. Vrea să scrie un oratoriu laic şi i-ar plăcea să colaborăm, să-i dau textul. Personajele recită şi cântă într-o desfăşurare statică. Ceea ce-mi spune despre oratoriile moderne e aproape o prelegere. Nevoia cuvântului, resimţită de compozitori, mai ales după corul din a noua cuvânt, în incantaţiile magice. Carmen şi charme au aceeaşi origine: vraja formulelor magice. Instrumentul singur nu ne mai satisface. El nu poate spune tot. Cuvântul aduce sensuri noi. Textul are o mare importanţă în muzica modernă. Richard Strauss a scris pe texte de Hofmannsthal. Schoenberg cu ale lui Gurrelieder a adus o nouă formulă de operă. Se reprezintă foarte rar din pricina orchestrei enorme. În stânga şi dreapta sunt corurile. În faţă, doi actori recită. Din fund, de pe o estradă, coboară ceilalţi, vin şi ei în prim plan şi cântă, în atitudini hieratice, fără să privească. În Oedipus Rex al lui Stravinski, actorii apar unii în frac şi joben, femeile în rochii de seară, alţii în togă, pe coturni, pentru a sugera ceea ce rămâne imuabil în devenirea umană.

Ceea ce-i propun eu, tematic, e prea vag, prea nebulos. Trebuie ceva precis. Atenţia publicului trebuie direcţionată, polarizată.

— Dar Exodul în Transnistria, îl întreb, crezi că ar putea fi baza unui oratoriu profan? E o temă care mă obsedează şi care ne stă multora la inimă. Dar mă gândesc că în viitor nu va interesa, nu va fi pe linia nouă a artei.

— De ce? se miră el. Arta nu se va schimba prea mult. Tragedia unei populaţii care a dat un număr imens de victime va găsi ecou în orice societate nouă.

Ce părere are de arta, de muzica din Est?

— Eu mă uit cam urât în direcţia aia. În muzică, cel puţin, nu se încurajează nici o înnoire. Au rămas la vechile melodii populare şi de tavernă: Oci ciornâie etc. E drept că pe Prokofiev, care era rus alb, l-au rechemat în ţară, l-au numit preşedintele Academiei de Muzică şi fac un caz teribil de el. Dar am impresia că talentele tinere, inovatoare, nu sunt încurajate. În arta lor oficială e ceva plat, convenţional.

În doar câţiva ani vremurile se schimbă radical. Alfred Mendelsohn nu se mai uită „urât” înspre Est, ba chiar dimpotrivă. În stagiunea 1950-1951 a Orchestrei Radio, i se interpretează compoziţii precum Prăbuşirea Doftanei sau Cantata închinată Revoluţiei din Octombrie. În programul de sală apărut cu ocazia concertului se vorbeşte frumos despre Cantată...,  dar se strecoară şi aluzii la trecutul mai puţin convenabil al compozitorului:

Deşi întreaga sa [a lui Mendelsohn] operă stă sub semnul tradiţiilor clasice, în lucrările timpurii se manifestă totuși unele tendinţe dăunătoare [...] din accentuarea unor elemente izolate ale limbajului muzical. Ataşamentul compozitorului pentru cauza clasei muncitoare, precum şi serioasa pregătire ideologică l-au ajutat să se elibereze în mare măsură de influenţele formaliste străine de arta sa. În această direcţie, de mare ajutor i-au fost îndrumările cuprinse în Hotărârea CC al Pc (b) al Uniunii Sovietice din februarie 1948, asupra problemelor muzicii.

Finalul Cantatei este „un măreţ imn de slavă închinat Uniunii Sovietice şi marelui Stalin, care conduce omenirea spre noi victorii:

... Faptele-l cântă pe Lenin

Pe bolta întinsă a răsărit

Mândră Uniune, stegar slăvit!

Către biruinţă aprig ne conduce zi de zi

În frunte-i STALIN!

Citatele din programul de sală şi fotografia lui Alfred Mendelsohn sunt luate din Simfonicele Radiodifuziunii Române de Octavian Lazăr Cosma.

☺☺ A.C. Pahomi - Filosof de ocazie

O posibilă intenţie satirică ne semnalează din capul locului titlul (Filosof de ocazie, Cartea Românească, 2014) dat de A.C. Pahomi romanului de faţă, iar bănuiala se confirmă după numai câteva pagini, fie şi de e-book. Într-un cadru clasic, destul de bine circumscris (stradă de venerabil cartier bucureştean de bună condiţie, ai cărei locuitori se ştiu între ei), elementul de intrigă îl constituie apariţia, pe post de chiriaşă într-unul din imobile, a unei femei misterioase, de o răpitoare frumuseţe, ba încă plină de enigme, o anume Cristina („Cristina! Simplu, limpede, clar! Nici Desdemona, nici Euridice, nici Dulcineea… Cris-ti-na! Punct.” zice la un moment dat cineva). Această ivire este un fel de primum movens care pune în mişcare un întreg mecanism al rivalităţii între locuitorii de sex masculin de pe stradă, cei mai mulţi trecuţi bine de prima tinereţe, cu excepţia unui anume Octavian Florescu, moştenitorul unei case bătrâneşti.

Pentru a atrage favorurile Cristinei (niciodată acordate cuiva) se zbuciumă atât personajul narator, cât şi bunul lui prieten Baltazar, sculptor şi cu antecedente donjuaneşti respectabile, ba chiar şi septuagenarul Camil Istrate. Autoarea (înţeleg că A.C. Pahomi este o „ea”) confecţionează cu sârguinţă scene şi dialoguri din care să reiasă limpede ridiculul acestor inşi. Impresia este amplificată de incursiunile dese în istoria filozofiei pe care le face naratorul, care galopează în lungul şi în latul disciplinei, transcriind în definitiv numeroase platitudini. Personajul nu e lipsit de un anume interes. Nu i se atribuie niciun nume; mai mult, el poartă diverse etichete, de la autoatribuitul cognomen  „domnul Zero” la caragialescul Mitică cu care îl botează Baltazar. Reflecţiile eroului sunt uneori amuzante, aşa cum sunt şi unele dialoguri.

Să nu ne îmbătăm însă cu apă rece. Satira lui A.C. Pahomi rămâne cam la nivelul pieselor din anii 1950-1960 ale lui Aurel Baranga. Iată un fragment revelator dintr-o discuţie dintre filosoful de ocazie şi sculptorul Baltazar:

Baltazar încuviinţă, dând din cap. Apoi, îmi făcu semn cu mâna.

— Du-te! Hai, du-te, Mefisto!… Lasă-mă singur în noaptea Valpurgiei…

— Ei, ce să-ţi spun, micuţule Faust, te-oi teme de provocatoarele bacante care-ţi bat la ferestrele minţii!… Ai grijă!

M-am îndreptat spre uşă, dar nu m-am putut abţine şi m-am întors.

— Şi să-ţi fie ruşine, domnule! Mă faci pe mine, Mefisto?

— Da.

— Ştii ce înseamnă, prostule?

— Ştiu.

— Me e rău şi fotofiles e iubitor de lumină! Deci, eu sunt împotriva luminii, nu?

— Unii spun că me e rău, iar fisto este un derivat din Faust… Deci, Mefisto este un antiFaust…

Rămânerea prea îndelungată în purul plan al comediei de moravuri n-ar fi avut prea mare... haz, aşa că de la un punct încolo se recurge la un joc al planurilor, cu o puternică componentă fantastic-onirică. Cristina, personaj construit parcă pe post la replică ironică la domnişoara Christina a lui Eliade, se dovedeşte şi ea o entitate malefică. Raportarea la proza eliadescă e transparentă de altfel pe întregul parcurs al romanului. În sine, ea are efectul pe care se zice că l-ar avea apa sfinţită, adică nici nu strică, nici nu ajută. După ce terminăm de citit Filosof de ocazie, putem pune liniştiţi cartea la loc în raft sau putem închide fişierul epub, după caz, lăsând romanul să se scufunde lent într-o meritată uitare.

Petre Luscalov - 80000 de prieteni

Conform noii legi de împărţire administrativ-teritorială adoptată în toamna aceluiaşi an, la data de 3 decembrie 1950 au avut loc alegerile locale pentru nou-înfiinţatele „sfaturi populare” (până la acea dată funcţionaseră comitete executive provizorii). Redusă la condiţia de apendice propagandistic, literatura nu avea cum să nu ilustreze acest eveniment şi o făcea în modul cel mai primitiv cu putinţă, inclusiv în lucrările pentru copii. E şi cazul cărţuliei apărute în anul cu pricina la Editura Tineretului, pe care autorul ei, Petre Luscalov, a intitulat-o, grandios, 80000 de prieteni. În momentul acela prozatorul, care avea să cunoască mai târziu o perioadă de glorie cu ai săi eroi Scatiu şi Babuşcă, era un obscur tânăr de 23 de ani care abia debutase, însă activa cu zel pe fertilul teren ideologic.

Ca intrigă şi acţiune, scrierea, de mică întindere de altfel, e rudimentară şi cu idei puţine, fiind de pură utilitate propagandistică. Elevii unei şcoli din vechiul cartier bucureştean Pantelimon sunt pasionaţi de fotbal şi îşi doresc un teren pe care să-l practice fără a risca să le spargă mărăcinii mingea. Bunul lor prieten, nenea Savu, muncitor fruntaș la secţia de cazangerie a uzinelor 23 August, decorat cu medalia muncii, îi ajută şi le-o mai peticește din când în când. Nu e totuşi de ajuns, ar fi nevoie de acţiunea unui factor superior. Copiii au aflat de la învăţătorul lor de alegerile locale care se apropie şi la care vor fi aleşi, desigur, numai muncitori („numai cei ce muncesc pot alege şi pot fi deputaţi în ţara noastră, spuse învăţătorul”); ba mai mult, că prin acţiunea aproape miraculoasă a deputaţilor va creşte numărul cărţilor, şcolilor, terenurilor de sport etc. Ce-i de făcut aşadar decât să-l cauţi pe candidatul local (care e unul singur, evident) şi să-i ceri ajutorul?

Dând dovadă de intuiţie politică, cei mici îşi încep căutarea la uzină, unde secretarul de partid îmbrăcat într-o haină neagră de piele (brr!) îi îndrumă la comitetul provizoriu încă în funcţie. Cu flori în mâini (căci, auziseră ei, în Uniunea Sovietică copiii aduc candidaţilor daruri frumoase), ei ajung la comitet. Lovitură de teatru! Candidatul mult-căutat este chiar nenea Savu, care le ţine un discurs scurt, însă mobilizator, explicându-le că în urma alegerilor fiecare copil va dobândi nu mai puţin de 80000 de prieteni, exact numărul aleşilor locali.

Spaţiul e mic şi nu e loc pentru individualizarea unor eroi deosebiţi. Câţiva copii (Mihăiţă, Nelu, Valerică, Florica), învăţătorul, secretarul de partid şi, desigur, providenţialul nenea Savu sunt cam toate personajele. În text nu a fost lăsat nimic la voia întâmplării, iar dialogurile sunt pe alocuri savuroase:

Florica bătu supărată cu piciorul în pământ.

– Tata mi-a spus că deputaţii vor fi muncitori, tot ca şi el, spuse ea.

Nelu se legănă pe picioare şi, apropiindu-se, îi prinse cravata roşie de colţuri, i-o netezi cu palma şi spuse, privind-o drept în ochi:

– Ştii tu ce e aia un deputat? Ehei, deputaţii au maşini, locuiesc în palate şi numai din trei în trei ani vin în faţa poporului, spun o cuvântare şi iar se închid în palate!

Băieţii pufniră în râs.

– De unde ştii tu asta? întrebă, îmbufnată, Florica.

– Eu să nu ştiu? îi răspunse, batjocoritor, Nelu. Eu ştiu tot, adăugă el îngâmfat, rotindu-şi privirea asupra băieţilor.

– „Ştie-Tot” lăudărosul, murmurară băieţii, privind la Nelu, care roşise ca sfecla.

Amatorii de geografie literară vor găsi câteva paragrafe despre vechea gară Titan şi Şoseaua Vergului, pe care trecea tramvaiul 23. Linia există şi azi, cu modificări, dar trece prin aceleaşi cartiere (la fel şi tramvaiul 14, cea mai veche linie a Capitalei, pomenită de Mircea Eliade în proza lui). Şi pentru că tot s-a încheiat recent campionatul mondial, cei interesaţi de chestiunile de dinamică lexicală vor găsi termeni sportivi încă incomplet adaptaţi limbii române:

Linia de atac a „galbenilor” se apropia. Apărarea ieşi înaintea atacanţilor. Becul „albaştrilor”, un omuleţ rotund ca un butoiaş, se repezi la minge, răsuflând mânios. „Galbenul” îl păcăli. Acum erau în dreptul porţii: 15 m... 10 m... 8 m... shoot! Mingea porni ca o săgeată. [...]

–Goal!... răsună strigătul din zeci de piepturi.

–Goal!... repetă ecoul.

Coperta şi cele două desene din interior sunt semnate D. Iura (pseudonim al actorului şi graficianului Iurie Darie).

Citind pe (noua) tabletă

La cât tapaj fac pe tema cărţilor electronice, cred că nu surprinde pe nimeni faptul că îmi place să citesc pe tabletă. De la o vreme am trădat nobilele idealuri ale iPad-ului şi am cotit-o spre rivalii cu sistem Android, mai întâi cu un telefon Samsung Galaxy, mai nou cu tableta Samsung Galaxy Note Pro. Având pasiunea grandomană a display-urilor mari, am luat-o pe cea de 12,2 inci apărută astă-primăvară. Un hectar de ecran de-ar avea şi tot nu mi-ar ajunge, deşi trebuie să recunosc că de la un punct încolo cititul riscă să devină dificil tocmai din cauza dimensiunilor prea mari ale afişajului. Mai am însă până acolo; deocamdată mă bucur încă de obiect, care e suplu şi elegant în ciuda gigantismului relativ (cred că e cea mai mare tabletă disponibilă pe piaţa obişnuită la ora actuală).

Nu-mi propun să prezint gadget-ul sau să-i fac reclamă de vreun fel. Postarea de azi e, într-un fel, o revenire la una de acum câţiva ani (aici) în care scriam despre partea de soft a lucrurilor, despre readere şi (dez)avantajele lor relative. Între timp am adoptat pentru citirea cărţilor electronice aplicaţia Bluefire Reader, la care am apreciat – şi apreciez încă – interfaţa prietenoasă, naturaleţea cu care se întorc „paginile” şi uşurinţa cu care poţi face însemnări pe marginea textului. Mai mult, pe iPad aceste note se puteau exporta către o adresă de e-mail. Zic „se puteau” pentru că această opţiune nu există pentru versiunea Android a aplicaţiei, ceea ce face atracţia exercitată de ea să fie mai mică. Până una-alta nu am reuşit să găsesc un reader civilizat care să-mi permită salvarea şi exportarea notelor pe tableta Samsung, dar n-au intrat zilele în sac.

Încă o hibă a Androidului este absenţa din browser a opţiunii „reader” pentru anumite pagini de web. Pe iPad (în Safari) ea exista şi uşura foarte mult lectura unor pagini de text compact, cum ar fi articolele din reviste culturale. Noroc cu ecranul mare cu care mă făleam în primul paragraf. În fine, pentru a încheia pe o notă pozitivă această postare, e de menţionat că am găsit câteva readere pentru Android civilizate – şi încă gratuite! – care permit citirea documentelor în formatul djvu, din ce în ce mai popular pentru cărţile scanate. Pentru iPad trebuise să-mi cumpăr o aplicaţie djvu reader, nu scumpă, e drept, însă nu gratuită.

☺☺☺ A.R. Deleanu - Acluofobia. Zece povestiri macabre

Nu mă dau în vânt după lucrările circumscrise prea strict unei tematici sau tehnici în esenţă canonice, cum ar fi genul poliţist, horror, SF sau fantasy. Să las aşadar ipocrizia la o parte şi să recunosc că, dacă nu mi-ar fi făcut-o cadou în ediţie electronică un magazin online dornic de publicitate, probabil n-aş fi cumpărat cartea lui A.R. Deleanu intitulată, savant,  Acluofobia. Zece povestiri macabre (Herg Benet, 2013). Mai greu de explicat e de ce am şi citit-o, căci am doar zeci, dacă nu sute de volume care îşi aşteaptă rândul care nu vine niciodată. În fine, aceste consideraţii perioperatorii, să le zic aşa, riscă să plictisească, aşa că mai bine trec la cestiune.

Cele zece texte din Acluofobia autorului nostru nu aduc mari surprize. Afirmaţia e derutantă, pentru că povestirea macabră îşi propune, aproape prin definiţie, să aducă surprize, să-l şocheze pe cititor şi să-i inducă, dacă nu angoasa (aia fiind rezervată personajelor) măcar o zdravănă senzaţie de disconfort şi nelinişte. Ar părea deci că naraţiunile sunt proaste, că nu-şi ating ţinta, că sunt previzibile, ceea ce e doar pe jumătate adevărat. Absenţa surprizei e dată mai degrabă de repertoriul relativ convenţional al elementelor acţiunii, de acei topoi care te fac să recunoşti de la o poştă categoria taxonomică, ba chiar şi de personajele-tip, de zici că ai nimerit în plin realism critic sau socialist. Nu lipsesc aşadar din volum eroii tip zombie (ca în Trenul umbrelor), marginalizatul social care ascunde un secret sinistru (Vis cu furnici), recepţionerul de motel cu preocupări malefice al cărui rol e preluat de victima care îi scapă (Toma. Administrator), ciclotimicul cu o faţă lugubră care i se dezvăluie prea târziu fiinţei iubite (Negru ca o şoaptă fără rost) etc. Suntem purtaţi prin spaţii oribile, aflate adesea în spaţii sub nivelul solului: beciuri (iarăşi Negru ca o şoaptă fără rost) sau – unde eşti, Agârbicene? – mine abandonate unde vâlva-băilor face victime printre bieţii imprudenţi care se aventurează acolo căutând fier vechi. Personajele visează mult şi, desigur, horific, deşi oarecum convențional, ca şi cum ar fi nevoie să se bifeze şi un asemenea punct pe ordinea de zi. E, în realitate, o respectare cuminte a canonului de gen, care impune o solidă reprezentare a planului oniric, oricât de mult plictis ar putea acesta genera la lectură.

Ce vreau să spun este că A.R. Deleanu nu pare să fi dorit să revoluţioneze genul dau să rupă gura târgului cu inovaţiile sale. Autorul pare să practice mai degrabă exerciţiul unor procedee şi teme consolidate. O prezenţă comună este cea a interfeţei dintre spaţiul banal şi plat al locuinţei contemporane şi un tărâm infernal, unde au loc numai blestemăţii (ca în Scrum, unde Cami şi Ig, doi tineri căsătoriţi, care o păţesc închiriind un apartament pentru o vacanţă la Budapesta). Tot în fondul anodin al unor fapte sinistre se încadrează şi scara de bloc, cu pensionarii ei curioşi şi sâcâitori (ca în Max Li, unde avem parte de un final cu scenă pseudo-homoerotică). Principala sursă de efect rămâne (probabil de la Poe încoace) tot senzaţia că oribilul e consubstanţial cu existenţa obişnuită (it’s out there, fraţilor!), că e o faţetă a acesteia, că nu ştii niciodată când te loveşte ce-i mai înspăimântător. Mai degrabă izolată apare o bucată precum Kilimanjaro, unde cadrul e exotic şi te poţi aştepta la blestemăţii. Noroc că ele se petrec (şi) acasă, când ţi-e lumea mai dragă. Incongruenţa e aici de nepreţuit.

Fără să pot pretinde că mă pricep cu adevărat la horror (care mie mi se pare mai mult un gen umoristic care şi-a ratat vocaţia), intuiesc că Acluofobia lui A.R. Deleanu e o carte onestă, care nu contrazice prin conţinut ambalajul şi care livrează ce promite. În definitiv, cei care citesc literatură de acest tip au anumite aşteptări de ordin tematic şi formal, iar când acestea sunt satisfăcute de autor toată lumea e mulţumită.