☺☺☺ Orhan Pamuk – Mă numesc Roşu

Am să fluier în biserică şi am să spun din capul locului că Mă numesc Roşu, cunoscutul roman al lui Orhan Pamuk (tradus la Curtea veche în 2006) e una din cărţile acelea pseudo-poliţiste cu aere culturale de mai bună sau mai proastă calitate. Există un întreg spectru de asemenea scrieri, spectru care se întinde de la Numele trandafirului la Codul lui Da Vinci aşa cum spectrul radiaţiilor electromagnetice vizibile e mărginit la un capăt de infraroşu, iar la celălalt, de ultraviolet. Asta pentru că tot vine vorba de culori, care la Pamuk au un rol special, de vreme ce e şi o carte despre miniaturiştii lumii orientale, acei graficieni ai Evului Mediu otoman-arab-persan.

În definitiv, ca desfăşurare epică nu e mare scofală, iar Pamuk nu pare să fi avut de gând să-i concureze pe maeştrii genului poliţist. Suntem la Istanbul, cândva înspre 1600. Mica lume a miniaturiştilor, maeştri ai decorării manuscriselor, e zguduită de o crimă, tocmai când se lucra mai abitir la un volum comandat de însuşi sultanul (sau Padişahul nostru, cum i se zice peste tot). E ucis Delicat Efendi, care era, alături de trei colegi, toţi cunoscuţi mai degrabă prin porecle decât prin numele lor adevărate, unul din cei patru specialişti din atelierul condus de Maestrul Osman. În mod firesc, bănuiala cade şi asupra tuturor, inclusiv cei trei (Barză, Măslină şi Fluture), dar şi asupra unui alt bărbat, zis Negru, întors în oraş după o absenţă îndelungată şi decis s-o ia de nevastă pe şeküre, verişoara lui, rămasă singură cu doi copii după ce bărbatul îi dispăruse în război.

Avem deja o sumedenie de personaje, fiecare cu povestea lui şi cu sumedenie de reflecţii personale. Firul poveştii trece din gură-n gură ca o aţă dentară şi suntem inundaţi de perspectiva fiecăruia asupra evenimentelor. Relatările sunt făcute într-un stil manierist, care imită probabil stilul naraţiunii orientale, adesea cu arborescenţe şi cu elemente de povestire în ramă, cu pilde şi referinţe bogate la înaintaşii miniaturişti, la şahii şi sultanii care îi ocrotiseră, dar îi şi asupriseră pe măsură, la lucrărilor lor minunate. În condiţiile astea devine din ce în ce mai clar că nu descoperirea ucigaşului e lucrul care contează cu adevărat, deşi elementul teasing nu lipseşte, individul mai comite o crimă (tatăl lui şeküre, Unchiul), ba chiar unele din naraţiuni îi aparţin lui. Pas’ de-l ghiceşte, chiar dacă la un moment dat intervin şi elemente de forensic investigation, de expertiză grafologică prin manuscrisele din haznaua cu volume preţioase a padişahului. N-am să spun nici eu cine era odiosul, nu de alta, dar nu vreau să stric plăcerea altor cititori, însă previn că, descifrată în cheie poliţistă, alcătuirea e modestă. 

Mobilul crimelor e însă unul înalt. Ucigaşul loveşte din motive ideologice. Conservatoarea artă a miniaturiştilor risca să fie coruptă de influenţele dăunătoare ale ghiaurilor frânci, cu tehnica perspectivei şi cu individualizarea stilului care nu puteau fi văzute cu ochi buni de gardienii purităţii. Romancierul îşi ştie bine meseria şi intuieşte probabil că fabula cu miză exclusiv artistică poate părea prea seacă, aşa că introduce şi povestea lui Negru şi şeküre, nu lipsită de peripeţii şi răsturnări de situaţie. Un liant util al întâmplărilor e asigurat de Ester, vânzătoarea de „mărunţişuri femeieşti”, un Hermes în fustă, purtătoarea de mesaje între îndrăgostiţi, ea însăşi analfabetă, unul din cele mai reuşite personaje din volum.

Povestea poliţistă e – repet –  sărăcuţă şi poate fi uşor luată drept pretext, aşa că nu cred că îl va atrage prea tare pe amatorii de gen. Dacă iubitorii de cărţi poliţiste se vor declara dezamăgiţi, lectorul subţire ar putea şi el strâmba din nas, obiectând că romanul are adesea aspectul unei reclame turistice pentru Istanbul. Aşa şi este, dar măcar e o reclamă inteligentă şi bine scrisă, care îţi stârneşte curiozitatea. În plus, chiar fără să fii un entuziast al manierismelor lui Pamuk (şi nu-s puţine nici aici, după cum nu-s puţine nici în Zăpada, despre care am scris aici), te poţi bucura de bogăţia de informaţii despre arta orientală pe care, ageamiu, nu le aveai când te-ai apucat de carte. 

☺☺☺ Daniela Raţiu – In vitro

Da, ştiu şi eu că literatura e un sistem autonom, cu o viaţă proprie, care nu se amestecă cu existenţa reală, că una-i una şi alta-i alta – asta e via, asta e gara, cum afirmă o veche butadă – şi ar fi un păcat de moarte să le legăm prea mult una de cealaltă. În definitiv, sunt lucruri pe care le află studenţii încă din prima jumătate de oră a mai tuturor cursurilor de teorie literară. Cu toate astea, tentaţia de a analiza tematic cărţile şi de a vedea în ce măsură conţin resturi diurne de existenţe omeneşti e una căreia cititorul îi rezistă foarte greu. Să luăm, de pildă, In vitro, cartea Danielei Raţiu (Cartea Românească, 2006). S-ar putea spune că e primul (singurul?) roman-sandvici din mica noastră literatură. Zic sandvici, pentru că cele eroinele sale, patru femei (Maia, Gisela, Camelia şi Ilinca, cea de a patra muschetăreasă) locuiesc la etajele succesive ale unui bloc de locuinţe şi îşi duc existenţele paralele (Plutarh nu e implicat, orice s-ar crede) despărţite de multe de numai câţiva metri de aer şi beton.

Autoarei nu-i displace să-şi joace niţel pe degete cititorul şi schimbă des perspectiva din care sunt relatate întâmplările, căci a avut grijă să garnisească şi latura epică cu destul material. La început ai impresia că va fi romanul suferinţelor conjugale ale Maiei, pe care un soţ nesimţitor o neglijează până când biata femeie ajunge să oscileze între dorinţa de a-l ucide şi tentaţia de a-şi pune capăt propriei vieţi. De fapt cu asta începe tot textul:

Are treizeci şi cinci de ani. E casnică. De ceva vreme se gândeşte cum să-şi omoare soţul. A încercat să se sinucidă. Are la activ mai multe tentative. De fapt, nu are curaj să-şi ducă gestul până la capăt. E doar o vrăjeală de sinucigaş. [...] A avut curaj odată. Pe jumătate. A luat două pastile de fenobarbital. Două! Doar atât. I-a fost aşa de frică să continue, încât tremura, nu a putut să-şi îndese restul pe gâtlej.

Bine că nu s-a sinucis, că rămâneam fără bunătate de personaj şi (desigur) bine că nu l-a omorât nici pe el. Ar fi fost un caz clasic de confirmare a teoriei agentului special DiNozzo din îndrăgitul serial NCIS: the wife did it. Rămasă în viaţă, Maia se va chinui în roman cu problemele ei conjugale, până ce acestea vor fi eclipsate de o mare tragedie, căci rămâne paralizată în urma unui accident de automobil.

Nici Gisela sau Camelia, prietenele şi vecinele Maiei, n-au noroc la bărbaţi şi pace. Gisela are 40 de ani, e violoncelistă şi, incapabilă să-şi găsească un soţ, se mulţumeşte cu partidele de amor cu Virgil, un coleg de la orchestră. Camelia se ţine, ca să zic aşa, cu Sandu, bărbat însurat, până când acesta rupe definitiv relaţia. Femeie înzestrată cu o sexualitate nesăţioasă, în ciuda statutului de şomeră, Camelia îşi descoperă latura lesbiană odată cu mutarea în imobil a Ilincăi, pe care o violează. Pentru că tot începusem cu menţionarea unei posibile premiere literare, să mai pomenim una: primul viol lesbian din literatura română.

Un careu de dame fără prea mult noroc, doze mari de nefericire, destul bovarism, lipsă de empatie omenească sunt ingredientele folosite de Daniela Raţiu în romanul ei. Textul e dens, alcătuit din lungi pasaje de monolog interior, de băgare a autoarei în pielea personajelor. Romanciera ţinteşte sus; fiecare din cele zece capitole poartă numele uneia din poruncile Decalogului. Ideea e bună la unele capitole şi mai proastă la altele. După caz. Uneori abordarea e tezistă, formulările se freacă (involuntar?) de feminism. Sunt reuşite portretele nenumăratelor mătuşi ale Maiei (provocarea e considerabilă, după mătușile lui Jim din Cartea nunţii a lui G. Călinescu). Alteori se bat câmpii fără prea mult orizont. Cu toate astea, ansamblul e interesant şi ar merita, poate, câteva ore din timpul cititorului ocupat.

Fact checking

Autorul unui canon celebru (în re major) se numeşte desigur Pachelbel, nu... Pachabel, cum din neştiinţa sau neglijenţa autoarei sau editorului găsim în text.  

Călăul Tito şi sosiile sale literare (II)

Am văzut în prima parte a acestei postări câteva din mostrele de înfierare a lui Tito după declanşarea conflictului cu Cominternul. Limbajul folosit, de o extremă violenţă, nu era decât o transpunere verificată a unor formulări oficiale, cu preluarea mimetică a epitetelor aplicate de propagandă. Încheiam postarea spunând că din păcate lupta împotriva călăului Tito nu s-a redus la această retorică, ci s-a concretizat în multă suferinţă omenească. În România, ca şi în celelalte ţări frăţeşti, au avut loc zeci de mii de epurări, adesea urmate de detenţii şi persecuţii. La noi, au fost strămutaţi cu domiciliu forţat în Bărăgan peste 45.000 de sârbi din Banat, iar zona de frontieră cu Iugoslavia a căpătat statutul unei adevărate zone de militarizate. Mulţi oameni şi-au pierdut viaţa ca urmare a acţiunii grănicerilor.

În volumul Poezia nouă în Republica Populară Română găsim o poezie de Ioanichie Olteanu intitulată Grănicerii, care începe aşa:

De la Belgrad către noi

umblă zvonurile roi

c-ar porni domnii-n război.

Dar nu umblă cum se umblă,

ci vin seara pe la umbră,

şi vin noaptea pe furiş

cu spionii prin tufiş.

şi continuă:

Şi-ar trimite Tito câinii

la-nceputul săptămânii,

la-nceput şi la gătat,

peste graniţă-n Banat

Noroc cu grănicerii, mereu la datorie:

Stau pe viscol, stau pe ploaie,

viscolul nu mi-i îndoaie,

ploaia-i bate nu-i răzbeşte,

vântul din loc nu-i clinteşte.

Poezia (interminabilă) celebrează grănicerul neînfricat, muncitor şi viteaz, care apără ţara de uneltirile josnice ale lui Tito. În Autobiografie, Nicolae Tăutu (cunoscut mai târziu prin câteva romane poliţiste în care „organele” se opun uneltitorilor străini) ni-l prezintă pe grănicerul Radu A. Ion. Aflat în post, acesta detectează prezenţa a doi spioni titoişti:

De ce s-ascund ? Cu umbletul furiş,

Sălbăticiunea numai se strecoară;

Mi-e drag al ţării noastre luminiş

Şi n-am să-l las călcat de nicio fiară!

Cei doi au tras! Mişelnic, pe trăgaci

Mâna lui Tito crud a apăsat!

Ion, rănit, se sprijini de fagi...

- Nu cade fără luptă un soldat!

În Radu A. Ion a tras, prin procură, însuşi Tito, rănindu-l mortal, dar acesta, cu ultimele puteri, reuşeşte să oprească inamicul:

În zori, când comandantul de pluton

I-a strâns la pieptu-i trupul lui rănit,

Ca unui frate raportă Ion:

Tovarăşe... eu . . . i-am... oprit!

Apoi bătaia inimii uşor,

S-a scurs în lan cu rouă plină.

Dar pumnul lui veghea necruţător

Strâns încleştat pe carabină.

Odată cu moartea lui Stalin, zâzania cu Tito se stinge treptat. Conducătorul iugoslav se întâlneşte cu Gheorghiu-Dej în 1956, la Belgrad şi la Bucureşti. A urmat aproape un sfert de secol de miere, până în 1980, la moartea lui Tito, punctat de îmbrăţişări şi pupături frăţeşti cu Dej şi cu urmaşul acestuia, Ceauşescu. Ironia istoriei: există şi opinii potrivit cărora conflictul dintre Tito şi Stalin a fost o înscenare din care să aibă de câştigat ambele părţi, permiţându-le să se răfuiască în voie cu adversarii (vezi aici). 


Caricatura este reprodusă din Cuplete şi scenete umoristice - Almanah 1950 (vezi aici). În volumul lui Stelian Tănase Elite şi societate. Guvernarea Gheorghe-Gheorghiu-Dej 1948-1965 se găsesc multe informaţii legate de conflictul cu Tito.

☺☺☺ Neagu Djuvara – Amintiri şi poveşti mai deocheate

În Amintiri şi poveşti mai deocheate (ediţia a II-a, Humanitas, 2009) Neagu Djuvara pare să vrea să demonstreze că îşi poate oricând lărgi publicul-ţintă, adăugând la obişnuitul segment al amatorilor de istorie serioasă grupul cititorilor mai deprinşi cu foile lucioase ale revistelor de consum decât cu paginile austere ale cărţilor. Nu e în sine un păcat, mai ales că autorul dispune de suficient savoir faire şi de rezerve de charme greu de epuizat. Ca să nu mai zic că are şi ce povesti, că foloseşte o română de o expresivitate nemaiîntâlnită azi şi că memoria pe să-i fi rămas proaspătă şi atentă la detalii incredibile. E vorba, pe scurt, de cinci bucăţi, apărute iniţial în Plai cu boi, o publicaţie în care nişte inşi unşi cu mirul sacrosanctei calităţi de intelectual se străduiau să demonstreze (cam chinuit uneori) că au şi umor.

Sunt evocări ale unor vremuri demult trecute, ale unor episoade peste care s-au scurs şi câte 70-80 de ani. Istoricul nonagenar n-a uitat, pare-se, nimic, iar trecerea timpului a adus beneficiul perspectivei şi al punerii în ramă a unor evenimente altfel mai greu de individualizat. Elementul comun al acestor amintiri este (dacă fac abstracţie de umor), licenţiozitatea. Sunt, nu-i aşa, nişte poveşti mai deocheate – a se remarca şi comparativul absolut la care stă adjectivul. Cea mai veche reminiscenţă e din 1922, dintr-o vacanţă petrecută la mare cu mama, văduvă din proaspăt încheiatul Prim Război) şi cu fratele mai mare, Răzvan, viitorul chirurg (La Mamaia-sat în 1922). Apar figuri din lumea bună (doctorul Nicolae Lupu, viitorul fruntaş ţărănist), iar printre tovarăşii de joacă se numără nume ilustre (verişoara Mona Mavrocordat). De jucat micuţul Neagu se joacă şi cu cele două surori Prodan (Mia şi Elena, de vârste apropiate cu el), iar asta oferă prilejul de relatare a unei scene de erotism infantil:

Într-o zi pe la prânz, nu ştiu cum se face că mă aflu singur cu Elena [de patru ani] între două dune de nisip. Mă apropii de ea, o sărut pe obraji... şi, întinzând-o pe burtă, mă culc pe ea încercând să-mi strecor instrumentul între buci, când apare maică-sa... Aia mică îi zice arătându-şi dosul cu degetul:

- Neagu a vlut să-mi pună lobinetul lui aici!

Vai, ce ruşine!!! Am fugit între dune. Abia după un ceas m-a găsit mama.

Există cu toate astea şi lucruri grave, amintiri mai triste, existenţe mai puţin fericite, pe care Neagu Djuvara nu să dă în lături să le relateze. E vorba de exemplu de povestea Miei, sora Elenei (cea cu lobinetul), care are parte de un  destin trist. Relatările lui Neagu Djuvara le confirmă pe cele din volumul În căutarea unor istorii uitate... de Mihai Sorin Rădulescu, despre care am scris recent aici.

În ordine cronologică, prima povestire este urmată de o rememorare a anilor de liceu petrecuţi în Franţa (Cum m-a învăţat şcoala franceză să scriu mai bine româneşte). Galeria colegilor de învăţătură e pe cât de pestriţă, pe atât de ilustră. Printre ei se numără destui membri de familii domnitoare, dar asta nu e deloc o garanţie a seriozităţii. Osman, nepotul ultimului sultan turc, e de pildă petoman. Dl Djuvara ne scapă de o grijă, atrăgându-ne atenţia că nu e un cuvânt pe care să-l găsim în DEX, aşa că ne explică el înţelesul lexemului: e vorba de o persoană care poate trage vânturi la comandă, modulate după cuvinte sau fraze.

Galeria de personaje din Amintiri... e pe bogată şi fistichie. Cel mai ciudat personaj e, de departe, Andrei Popovici, fiul politicianului ţărănist Mihai Popovici, el însuşi ministru de Finanţe şi diplomat (O figură a Bucureştiului interbelic: Popovici-galoş, diplomat de carieră). Ins excentric, se pare că şi-ar fi datorat porecla faptului că fusese văzut încălţat în galoşi în plină vară, pe o vreme toridă, ca să nu se ude la picioare când trecea prin faţa celebrei băcănii Dragomir Niculescu, unde se stropise trotuarul. Întâmplările cu Popovici sunt de un haz homeric, iar Neagu Djuvara le expune cu o desăvârşită ştiinţă a relatării faptului comic, cu acea artă a spunerii bancului savuros fără să schiţezi un zâmbet. Dovadă e chiar scena centrală, cea în care Popovici-galoş e surprins în camera lui de la Sinaia, stând în pat pe oala de noapte, îmbrăcat fiind într-un palton şi ţinând o umbrelă mare deschisă spre uşă, ca să nu-l tragă curentul.

De figuri pitoreşti (dar şi de reflecţii într-un registru mai grav) e plin şi în celelalte texte ale cărţii (Căsătorii între ardeleni şi boieroaice regăţene şi viceversa sau Vacanţe de adolescenţă pe la mătuşi). Autorul nu face un secret din faptul că se vrea perceput ca povestitor, mai mult, ca un narator de factură populară, un fel de uncheş sfătos (parcă aşa i se spunea, în epocă, lui Petre Ispirescu). Că lucrurile nu sunt departe de aşa ceva o dovedesc prefaţa (semnată Moş Neagu) şi referirea la sine cu utilizarea aceleiaşi etichete strecurată în corpul Amintirilor... Moşul e însă unul foarte rafinat şi urmează un procedeu opus aceluia pe care îl descria la strămoşii lui, care puteau fi numiţi „oncle Costică” sau „tante Jeanne”. „Moş” li se zicea numai unor rude foarte îndepărtate (moş Ernest, moş Alfred, atenţie, cu prenume cât se poate de franţuzeşti, la fel cu studiile persoanelor în cauză). Probabil cititorul ar fi curios să parcurgă el însuşi cartea, ca să nu-l mai bată nimeni la cap cu exemple, aşa că mă opresc aici.

Anton Marin, un romancier prea puţin cunoscut

S-a stins din viaţă, prematur şi după o suferinţă nedreaptă, Anton Marin (1960-2012), un romancier extrem de înzestrat. A fost din păcate prea puţin cunoscut cititorilor, editorii au fost zgârciţi cu el, iar critica l-a ignorat cu desăvârşire. În cei aproape cinci ani de existenţă a acestui blog am avut ocazia să scriu despre mai multe din cărţile acestui autor:

Povestea unui om şi a gândacului său

Eu, gândacul

Corăbii de fum, corăbii de lumină (aici, aici şi aici)

A mai publicat un roman intitulat Ce nu arde, putrezeşte şi a lăsat cel puţin alte două romane în manuscris (Fericitul Titus, Călătoriile lui Pamfilie).

Am preluat şi un text consacrat greutăţilor de care se loveşte scriitorul român (aici).

Mai mare poate decât pierderea suferită de rudele şi prietenii dispărutului este cea a literaturii noastre. Lumea literară de la noi a fost (a câta oară?) incapabilă să preţuiască o personalitate al cărei talent n-a fost egalat decât poate de discreţia şi buna-cuviinţă cu care s-a manifestat. Un link la blogul celui dispărut poate fi găsit aici. 

Călăul Tito şi sosiile sale literare (I)

Declanşat în 1948, la doar câţiva ani de la sfârșitul războiului, conflictul dintre Tito şi Stalin avea să consume o mare cantitate de muniţie propagandistică în ţările-satelit ale URSS şi, desigur, şi la noi. Dacă în 1947 Tito făcea la Bucureşti o vizită triumfală şi era primit cu cordialitate de conducerea comunizantă, în anul următor situaţia avea să se schimbe. În 1949 se ţine la Bucureşti conferinţa Cominformului, ocazie cu care Gheorghiu-Dej prezintă un raport în care Tito şi „clica sa fascistă” sunt înfieraţi strident. S-au folosit cu acea ocazie etichete precum „călău” sau „Iuda”. Liderul iugoslav era prezentat ca trădător al măreţei cauze a comunismului, agent al imperialismului american şi (culmea, pentru că Tito se aflase în tabăra antinazistă) drept continuator al ideilor şi acţiunilor lui Hitler. Timp de aproape 7 ani conducătorul ţării vecine a fost unul din caii de bătaie favoriţi ai vectorilor de propagandă ai regimului de la Bucureşti. Probabil că mai toţi avem câte o rudă mai în vârstă care ne-ar putea descrie imensul afiş din Piaţa Victoriei care îl înfăţişa pe călău ţinând în mână o bardă din care picură sânge. Era o reprezentare canonică şi nu mai puţin iconică a directivelor de partid.

După cum era obiceiul în epocă, ideile venite de la conducerea de partid şi de stat erau implementate neîntârziat (şi de multe ori ad litteram, cu preluarea fidelă a terminologiei) în lucrări literare. Apărută în 1953, „cu prilejul sărbătoririi a cinci ani de la proclamarea Republicii Populare Române”, antologia Poezia nouă în Republica Populară Română conţine adevărate mostre horror de propagandă versificată. Sunt poeme interminabile, cu zeci de strofe, versificate de altfel foarte corect (versul liber sau versul alb erau interzise), printre care putem găsi şi câteva care se răfuiesc cu Tito.

Piesa de vitrină este intitulată chiar Broz-Tito călăul şi îi aparţine lui Radu Boureanu. Să cităm două strofe:

Spre New York faţa ai întors,

Bandit milog cerşind dolarii,

Ce ţi-i azvârlă cămătarii

Americani şi insularii

Pe-al ţării tale sânge stors.

[...]

Călău de sânge ud, Broz-Tito,

Giudeţul va veni curând;

Sentinţa: ştreangul legănând,

Demult popoarele-au rostit-o.

E adevărat, rima Broz-Tito/rostit-o e bogată, chiar dacă nu e foarte ingenioasă, iar imaginea banditului milog e de o prospeţime rară. Dan Deşliu, ajuns disident anticomunist peste vreo trec decenii şi ceva, are acum cu totul alte dominante. În numele vieţii, semnează! e un poem centrat pe aşa-zisa luptă pentru pace, care face referire la un apel pe care se călcau în picioare să-l semneze oameni din întreaga lume. Printre aceştia se numără şi nişte sârbi, desigur alături de oprimaţi din Spania sau Franţa:

Semnează în Spania viteji luptători

cu flinta şi inima trează.

Semnează ai Franţei docheri, turnători,

şi contra lui Tito, cu plumbi arzători

ai Serbiei vulturi semnează.

Mihu Dragomir e autorul mai multor poeme lungi cât veacul. În 1 Mai la Belgrad poetului îi atrage privirea Belgradul care nici n-a scăpat bine de nemţi că s-a şi văzut luat în stăpânire de alt tiran, trădător pe deasupra, Iuda-Tito, ca în raportul Cominformului:

Nemţi nu mai sunt. Wehrmachtul sfărâmat

demult în goană ţara-a părăsit-o.

Dar ca şi-atunci răsună, apăsat,

porunca morţii de la Iuda-Tito.

Nu-i primăvară. Negru evantai

acoperă Belgradul ars de jale.

Şi doar patrule, de întâiul Mai,

mai bocănesc pe uliţele goale

Nici poeţii ridicaţi din rândul minorităţilor naţionale (sau, cum li se spunea, al naţionalităţilor conlocuitoare) nu stau cu mâna în sân. Iată-l în acţiune pe Imre Horváth (Crunt să-l urâm, în traducerea lui Eugen Jebeleanu):

În temniţă-i la locul lui tâlharul.

Spionul ştreangu-şi merită cu vârf, —

Dar spune-mi tu, ce merită murdarul

Călău, făcând pe şeful, grasul stârv

Ce şi-a vândut nu numai ţara-ntreagă,

Ci însăşi pacea lumii, la obor ?

De mii de ori ne crească ura-n vlagă,

Când dăm în ucigaşul trădător.

Călăul Tito-i gâde peste gâzi,

Cu mult mai mârşav decât toţi [...]

Din păcate, lupta cu Tito nu se reduce la un duel propagandistic, ci ia şi forma unei represiuni dure îndreptate împotriva unor nevinovaţi. Despre acest aspect, dar şi despre reflectarea sa literară, data viitoare.

☺☺☺ Sir Sacheverell Sitwell – Călătorie în România

Când vezi, vorba poetului, adunat pe-o carte un nume precum cel de Sacheverell Sitwell (Călătorie în România, Humanitas, 2011) unul din primele impulsuri e să dai fuga dacă nu la o enciclopedie de celuloză, măcar la o wikipedie virtuală să vezi ce şi cum. Indiferent cum procedăm, aflăm că e vorba de un vlăstar al unei mărunte, dar foarte vechi şi nobile familii de baroneţi englezi, născut în 1897 şi mort în 1988, om cu ocupaţii subţiri, poet, istoric de artă, autor de însemnări de călătorie, membru între cele două războaie mondiale ale unui cerc literar rival în epocă cu mai cunoscutul Bloomsbury Group al Virginiei Woolf.

Cartea de faţă e rezultatul (prompt, căci apare în 1938) al unei călătorii de o lună pe care o face Sitwell în România în toamna anului 1937. E aşadar o lucrare din seria „cum ne văd alţii la noi acasă”. Zis şi făcut. Englezul soseşte în ţară la invitaţia prinţesei Anne-Marie Callimachi, al cărei oaspete va fi atât la ţară (conacul de la Măneşti), cât şi în Capitală (în casa de pe Kiseleff). Musafirul intră cu trenul pe la Apus (ex Occidente lux, deh!), dar nu are nimic de notat până pe la Sighişoara. Nu va uita, desigur, să facă o introducere din care reiese preţuirea specială pe care o are pentru elementul etnic nealterat, pentru rural, pentru bogăţia etnografică, pentru ieftinătatea vieţii şi traiul înlesnit din România. Autorul are cuvinte foarte frumoase despre Carol al II-lea, aflat la apogeul unei domnii controversate, care a coincis însă cu cea mai bună perioadă din istoria de până atunci (iar după unii, şi de până acum) a ţării. De altfel Sir Sacheverell spune despre rege că „era omul cel mai capabil din ţară şi, după Kemal Atatürk, poate persoana cea mai remarcabilă din Europa de Est”. E unul din superlativele naţionale atribuite cu oarecare largheţe.

De aprecieri elogioase se vor bucura şi restaurantele şi cofetăriile din Bucureşti. De altfel, exagerând iar, călătorul ne spune şi că bucătăria românească e cea mai bună din Europa. De plăcut îi mai place, alături de mâncăruri, pitorescul minorităţilor (ţigani, evrei, lipoveni etc.) care s-ar fi bucurat de libertăţi neîntâlnite prin alte părţi. O însemnare despre problema evreiască, ce devenise extrem de sensibilă, pune în evidenţă ponderaţia opiniilor englezului. Acesta, amator de senzaţii tari, am zice noi azi, mai că nu aleargă după nişte ţigani lăieţi de prin Argeş, disperat că e gata să rateze un adevărat sighting de specie etnică rară. Naturelul nostru e, de departe, lucrul care îi place cel mai mult. În materie de artefacte, admiră covoarele olteneşti, dar îl oripilează aspectul unor Mecca naţionale precum necropola regală de la Curtea de Argeş („un orăşel absolut dezamăgitor”) sau biserica Trei Ierarhi din Iaşi (e drept, ambele restaurate nefericit de un arhitect francez chemat de Carol I). Îi plac însă mănăstirile Cozia sau Hurezi sau palatul lui Brâncoveanu de la Mogoşoaia.

Specialistul în artă nu se dezminte. Sir Sacheverell Sitwell e tranşant în judecăţile sale de valoare. De exemplu, despre Muzeul Bruckenthal afirmă că „posedă o singură capodoperă, un mic portret de Jan van Eyck”. Îi plac însă tablourile de El Greco cumpărate de Carol I din fosta colecţia a lui Louis Philippe. Despre muzică părerile sunt parcă mai cu reţinere exprimate. Vizitatorul observă că „e plin de orchestre de ţigani, dar nu la fel de bune ca în Ungaria” şi remarcă muzica care ar fi stat la baza unor compoziţii de Bartók sau Kodaly. Până la urmă, muzica de care e însoţit peste tot şi care îl va conduce până la ieşirea din ţară, la Cernăuţi, e romanţa mahalagească gen Ionel, Ionelule.

Sitwell e – am mai spus-o – atras de elementele neaoşe, de diversitatea etnică, de ceea ce el crede a fi puritatea rurală nealterată, dar asta nu îl opreşte să se pronunţe şi asupra elementelor de modernitate şi civilizaţie. El laudă (greu de crezut pentru cititorul anului 2012) starea drumurilor şi reţeaua de şosele care permit călătoria rapidă şi comodă cu automobilul. România anului de vârf antebelic e bine integrată în Europa epocii respective, iar faptul că de la Londra până la Bucureşti nu s-ar face decât 7-8 zile cu maşina îl încântă pe autorul impresiilor de călătorie. Călătoria... lui Sir Sacheverell, bogat ilustrată cu fotografii, e lipsită de clişee, originală şi adesea surprinzătoare în materie de verdicte, fiind o lectură care nu-i va plictisi probabil pe cei mai mulţi dintre cititori.

☺☺☺☺ Ludmila Uliţkaia – Al dumneavoastră sincer, Şurik

Dorinţa Fă-mă, Doamne, val de tei/şi m-aruncă-ntre femei!, exprimată de Creangă în Amintiri... şi nutrită de altfel de mulţi bărbaţi nu e neapărat una a cărei împlinire să-ţi aducă fericirea. Că lucrurile stau aşa reiese clar după ce citeşti romanul Ludmilei Uliţkaia Al dumneavoastră sincer, Şurik (Humanitas, 2008). Aleksandr Alexandrovici Korn (cunoscut sub hipocoristicul şurik), eroul din numele cărţii, are ocazia să-şi dea bine seama de asta. Şi când te gândeşti că lucrurile nu începuseră foarte rău, chiar dacă şurik era copil nelegitim, fiul unui pianist oarecum ratat, Aleksandr Sighismundovici Levandovski şi al unei actriţe tot ratate, Vera Korn. Micul bastard e crescut de Vera împreună cu Elizaveta Ivanovna, doamnă dintr-o fostă familie bună, profesoară la institutul pedagogic şi păstrătoare a tradiţiilor ruse prerevoluţionare până hăt, în anii 1970.

şurik trăieşte de la bun început într-un matriarhat deplin. Mica celulă familială e dominată de figura autoritară a Elizavetei Ivanovna, cu ritualurile ei anuale, cu relaţiile ei sociale imbatabile şi – până la urmă ce-i rău în asta? – cu banii pe care îi va lăsa moştenire. După dispariţia bunicii, şurik devine un adevărat băiat al mamei, pe care o răsfaţă şi o ocroteşte cât poate el de bine. În paralel şurik are ocazia să cunoască nenumărate reprezentante ale sexului slab (sau frumos, după preferinţă) şi consolează (erotic, fireşte) destule doamne trecute bine de prima tinereţe. şi să nu creadă cineva că şurik e vreun pervers, vreun gerontofil din aceia, nu, după cum ne spune chiar autoarea, el „era construit altfel: [...] la el mila şi dorinţa sexuală ocupă unul şi acelaşi loc”. şurik ţine, în felul lui, la toate, dar nu e un Don Juan nemilos: şi la Alia Togusova, colega lui de la Institutul Mendeleev, şi la Lena Stovba, tot de acolo, cu care încheie o căsătorie fictivă pentru a-i salva onoarea după ce rămăsese gravidă cu un cubanez, şi la Matilda, sculptoriţa răscoaptă de al cărei motan are grijă, şi la Valeria, bibliotecara cultă şi handicapată de la Biblioteca Lenin, căreia îi face copilul mult-aşteptat, şi la Faina Ivanovna, prietena mamei, ba chiar şi la nefericita Svetlana, bolnavă psihic de care nu mai poate să scape.

şurik e şi taur comunal, şi infirmieră, şi fiu iubitor şi grijuliu. Are pe deasupra şi darul special de a intra în încurcături de mai mare dragul, mai iese şi bătut, minte pentru salvarea aparenţelor, dar rămâne un personaj esenţialmente trist. Femeile îl vor şi îl răsfaţă, el le acceptă şi le e fidel (adesea mai multor femei simultan, dar asta e altă poveste). Dacă ar fi să găsim o invariantă în toate aceste tribulaţii şi variaţii epice, ea ar fi ironia pe care Ludmila Uliţkaia o împrăștie asupra tuturor personajelor, o ironie uneori subtilă, alteori ceva mai groasă, însă aproape niciodată absentă, culminând cu poanta finală a cărţii, scena în care şurik e caracterizat de Lilia Leskova, fostă febleţe a lui şurik în adolescenţă, cea care ar fi putut fi ea printre atâtea „ele”. Dar Lilia, evreică, emigrase de timpuriu cu părinţii în Israel, iar vizita ei la Moscova cu aproape 15 ani mai târziu nu face decât să scoată în evidenţă un eşec dureros.

Bun, foarte bun acest roman al Ludmilei Uliţkaia, impecabil scris, cu vervă epică, cu atmosferă, cu tot ce-şi poate dori cititorul de proză de calitate. Tot ruşii ăştia, n-ai ce le face. În Al dumneavoastră sincer, şurik, autoarea reia teme pe care le abordează şi în povestirile din Cei dintâi şi cei de pe urmă (despre care am scris mai demult aici): femeile singure, relaţiile dintre generaţii, dificultăţile materiale din timpul perioadei brejneviste etc. Abordarea acestor teme nu e niciodată stridentă, prozatoarea nu te trage de mânecă, ci te lasă să răsufli şi să hotărăşti singur ce e important şi ce nu şi are (nu în ultimul rând) ştiinţa de a-şi capta receptorul, aşa cum o făcea cu decenii bune în urmă un film sovietic de succes în epocă, Moscova nu crede în lacrimi. În definitiv, artistul e şi el un negustor şi nu e rău când se pricepe să-şi vândă marfa.

De ce n-are balaurul gât

Las pentru altă ocazie motivele pentru care Wagner a ales orăşelul Bayreuth ca loc de desfăşurare pentru festival şi reşedinţă de familie, în dauna mult mai importantului München. Bună sau rea, opţiunea a pus în primii ani probleme neprevăzute. Belelele s-au tras (şi) de la asemănarea numelui Bayreuth cu cel al capitalei libaneze de azi, Beirut, mult mai prezentă în conştiinţa populară decât urbea bavareză.

Karl Klindworth, un discipol al lui Liszt, şi wagnerian înfocat, locuia din 1868 la Moscova, unde preda la conservatorul recent înfiinţat. Klindworth  a avut o contribuţie importantă la răspândirea creaţiei wagneriene într-o epocă în care nu se putea vorbi de înregistrări sau transmisiuni pe unde electromagnetice prin realizarea unei importante transcripţii pentru pian a Tetralogiei. Partitura era folosită la repetiţiile pentru premiera oficială din vara lui 1876, iar Klindworth trimitea la Bayreuth pe măsură ce îl termina. Ghinionul a lovit la reducţia pentru pian a actului II din Götterdämmerung, care, expediat fiind la Bayreuth, a nimerit, pare-se din ignoranţa lucrătorilor poştali, tocmai la Beirut. Klindworth a trebuie să rescrie lucrarea. Detaliu interesant, Klindworth este tatăl adoptiv al englezoaicei Winnifred Wagner, viitoarea noră a maestrului de la Bayreuth (soţia lui Siegfried Wagner).

Dar asemănarea de nume a mai făcut o victimă. Tot pentru festivalul inaugural se comandase de la Londra un balaur de carton presat de toată frumuseţea. Pentru cine nu e prea dus la operă, e vorba de dragonul în care se preschimbase uriaşul Fafner, care păzea celebrul inel şi pe care îl omoară Siegfried. Wagner coordona pregătirile cu o mână de fier şi cu o meticulozitate obsesiv-compulsivă. Ajunsese să scrie el însuşi texte care se afişau în closete îndemnându-i pe angajaţi să se spele pe mâini. Fusese găsit un scenograf londonez care părea omul potrivit pentru confecţionarea monstrului. „Cred că putem avea încredere în omul acesta, căci englezii sunt oarecum înaintea noastră la acest capitol”, scrie Wagner într-o scrisoare. Zis şi făcut, se comandă dragonul, iar piesa, fiind prea mare, e realizată pe bucăţi, expediate rând pe rând la Bayreuth pentru a fi asamblate acolo. Ignoranţa poştală loveşte din nou. Gâtul creaturii nimereşte evident la Beirut şi nu ajunge în timp util la premieră. Producătorii s-au mulţumit cu un balaur care avea un fel de cefalotorace, precum crustaceele sau, cu peste un veac mai târziu, primul premier postrevoluţionar al României.

Scurtă bibliografie pentru postarea de azi: Karoline Kerr (ed.), Wagner – The Story of Bayreuth as Told in the Bayreuth Letters (1912) şi Alan Walker, Hans von Bulow – A Life and Times. Imaginea reprezintă maşinăria folosită pe post de balaur în cunoscuta producţie futuristă a Ringului de la Valencia (2010-2011) (vezi aici). Seamănă mult cu un vierme intestinal, iar Siegfried se afişează cu el după ce i-a venit de hac.

☺☺☺ Lavinia Betea – Poveşti din Cartierul Primăverii

Pentru postarea de azi m-ar tenta să fur de la Caragiale procedeul din Moşii (Tablă de materii) şi să limitez textul la transcrierea cuprinsului cărţii Laviniei Betea, Poveşti din Cartierul Primăverii (Curtea veche, 2010). Ar cam fi de ajuns pentru a ne da seama ce şi cum, iar cine ar fi tentat să citească volumul n-ar avea decât s-o facă. Titlul e, oricum, transparent, aproape autoexplicativ. E vorba de o colecţie de interviuri luate de autoare unor urmaşi ai înaltei nomenclaturi comuniste, cea care, îmburghezindu-se printr-o curioasă contaminare de la clasa pe care se străduia s-o extermine, s-a mutat în casele acesteia şi i-a preluat unele din obiceiurile pe care altminteri le înfiera vârtos.

Două din texte îi au ca eroi pe urmaşii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, Mândra-Camila Gheorghiu, nepoată a primului dictator comunist, fiică a celebrei Lica Gheorghiu, pe care influenţa tatălui n-o trimitea în Parlamentul European, cum se întâmplă azi cu fiicele de preşedinţi, ci numai în distribuţia filmelor româneşti. Nepoata despre care vorbim avea nouă ani la moartea bunicului, e notar public şi declară că a încercat să-şi croiască un destin propriu, neinfluenţat de statutul social al familiei. În rest, multe poveşti-în-poveste, divagaţii, relatări ale unor episoade pe care le-am mai citit şi altundeva (povestea de dragoste dintre Tanţi, cealaltă fată a lui Dej, şi cântăreţul Cezar Grigoriu). O mică doză de mania persecuţiei (după dispariţia lui Dej Ceauşescu ar fi vrut s-o lichideze pe Lica etc.), picanterii din viaţa bunicului. Cică Gheorghiu-Dej ar fi vorbit limba ivrit, învăţată de la deţinuţi evrei în închisoare. Tare mă îndoiesc. Poate să fi învăţat idiş, ivritul e cu totul altă poveste. Am citit în altă parte de altfel că viitorul secretar general a prins ceva idiş de la colegii de joacă din copilărie şi se mai distra la beţie cu unii colegi din Comitetul Central vorbind limba respectivă. Alt intervievat cu legături pe care le-am putea numi dejiste este doctorul Ion Filimon Sârbu (pentru cine are o idee cât de mică de istoria comunismului românesc numele e savuros). Mama doctorului a fost logodită cu Gheorghiu-Dej, iar legenda spune că de fapt acesta este de fapt tatăl lui natural.

Înrudit cu Ion Filimon Sârbu este arhitectul ştefan Sârbu, protagonistul altui interviu, nepot al lui ştefan Foriş, secretar general al PCR în ilegalitate, lichidat ulterior în stil mafiot de propriii lui tovarăşi de luptă. Despre copiii Cominternului povesteşte Tatiana Brătescu, fiica Anei Pauker şi a soţului acesteia, Marcel, lichidat în timpul marilor epurări staliniste. Dintr-o generaţie ceva mai veche face parte Gheorghe Gaston Marin (1918-2010), figură oarecum cosmopolită, fost luptător în Rezistenţa franceză care a ajuns să facă parte din cel mai restrâns cerc al puterii în anii 1950-1960. Sorin Toma, fost redactor-şef la Scânteia, e mai cunoscut pentru articolul din 1948 în care veştejea putrefacţia poeziei lui Arghezi şi din câte ştiu trăieşte în Israel, apropiindu-se de suta de ani.

Mai aproape de zilele noastre sunt Dumitru Popescu (zis Dumnezeu), temutul cerber al cenzurii sub Ceauşescu, sau Paul Niculescu-Mizil, căruia îi făcea plăcere să pozeze în oponent intern al regimului ceauşist. Maria Manolescu-Chivu, mult mai tânăra soţie supravieţuitoare a lui Chivu Stoica, dă detalii senzaţionale despre o pretinsă homosexualitate a geniului Carpaţilor.

Poveşti din Cartierul Primăverii e o carte plină de relatări dificil de verificat. E greu de spus cât e adevăr şi cât e închipuire din ceea ce declară persoanele cu care stă de vorbă Lavinia Betea. Indiferent de generaţia din care fac parte, toţi aceşti oameni încearcă să ne facă să credem că, dincolo de apartenenţa lor la un regim sinistru, au avut nişte existenţe obişnuite şi că s-au străduit să nu profite de avantajele pe care le ofereau familia şi/sau poziţia în sistem. Nu e vorba, desigur, să le facem aici vreun proces, blogul nu e o instanţă potrivită pentru aşa ceva. Mai interesant mi s-ar părea să încercăm să pricepem unele din resorturile psihologice ale unor asemenea atitudini. La urma urmei, nu e uşor să trăieşti ca fiică, chiar adoptivă, a generalului Gheorghe Pintilie, primul şef al Securităţii, cum a fost Ioana Constantin, altă interlocutoare a autoarei. Tatăl ei ar fi privit-o ca pe „soarele lui”, ar fi fost un om care a crezut sincer în comunism şi ar fi căzut în dizgraţie în 1968 numai pentru că făcea parte din altă echipă, cea care pierduse partida. Un material bogat pentru amatorii de studii psihologice.

Fact checking

Cum spuneam, cartea oferă un material foarte bogat. Fără a avea niciun moment pretenţia că am verificat acuratețea informaţiilor istorice, nu am cum să nu constat o serie de scăpări evidente. Am pomenit deja de „ivritul” pe care l-ar fi vorbit Gheorghiu-Dej. În alt loc ni se spune că George Macovescu (cunoscut demnitar comunist, fost ministru de Externe şi preşedinte al Uniunii Scriitorilor), ar fi trăit între 1937 şi 2002, după cu care se afirmă că Macovescu a intrat în Partidul Comunist în... 1936. În realitate omul se născuse în 1913.

☺☺ Adrian Petrescu – Conspiraţiile imposibile

Nu credeam s-ajung... – să nu se sperie nimeni, nu am de gând să-l parafrazez pe monstrul sacru din cavoul literaturii române – vroiam doar să spun că nu credeam s-ajung să termin vreodată Conspiraţiile imposibile de Adrian Petrescu (Cartea Românească, 2007). Cele 478 de pagini ale cărţii m-au obosit mai ceva ca un maraton (nu, n-am alergat niciodată o cursă de acest gen, dar mi-o imaginez extenuantă precum cartea de faţă). Dar cine ştie, poate măcar maratonul nu e plicticos din cale-afară...

Culmea e că aceste Conspiraţii... sunt organizate pe tipicul unui roman destul de cuminte, pe alocuri chiar cu trimiteri transparente la creaţiile lui G. Călinescu. Nu găsim aici distorsiuni din cale afară de spectaculoase ale convenţiei spaţio-temporale care îi leagă pe cititorul şi autorul de roman tradiţional. Singurul procedeu mai îndrăzneţ la care recurge romancierul e construirea unor acţiuni paralele. Avem pe de o parte un cuplu format din Adrian, tânăr aflat la studii în Portugalia, care se cuplează (pardon de expresie) cu Carolina, o profesoară ceva mai în vârstă decât el. Contraponderea acestei perechi este Benedict – Laura. Benedict e ziarist într-un oraş pe care îl putem identifica cu Clujul din viaţa civilă şi lucrează la Adevărul nou. Ziar independent (aşa cum scrie pe poarta redacţiei), Laura e o tânără cam neexperimentată în cele erotice, dar care îl pune pe jar pe Benedict şi-l face gelos, mai ales după ce pleacă cu o bursă de studii în străinătate.

Cea mai mare parte a cărţii o umplu aceste două cupluri cu discuţiile şi micile episoade-satelit ale existenţei lor (în mod notabil, întâmplările tragice cu Porfirio, tatăl Carolinei, care nimereşte într-o poveste macabră cu nişte răufăcători). Se poartă discuţii peste discuţii, redate eventual într-un stil indirect liber, se dezbate, se divaghează despre... nimic, în esenţă, dar fără umorul din Seinfeld. O cantitate considerabilă de celuloză e folosită pentru poveşti din redacţia ziarului lui Benedict. Apare cea de a treia entitate însemnată din carte (alături de cele două perechi), redactorul-şef T. Goliath, probabil totuşi cel mai bine conturat personaj al romanului, cu relaţiile lui cu reprezentanţi ai lumii politice, cu fapte şi întâmplări diverse care intră în atenţia redacţiei.

Iubirea e un lucru foarte mare, ştim asta de câteva decenii bune, iar personajele lui Adrian Petrescu o caută şi ele cum pot. Dacă Adrian (personajul, nu autorul!) pare s-o găsească în mai coapta Carolina, Benedict mai calcă şi alături de Laura, experimentând amorul mai puţin inocent cu Gilda, o colegă de redacţie, dar şi cu mama Laurei, aşa că putem trece la activ încă un gerontofil. Alături de partea amoroasă (tratată de altfel destul de lemnos, probabil dintr-un imbold estetizant rău înţeles de către autor) avem şi elemente destul de consistente de frescă socială românească (fauna din redacţiile ziarelor, dificultăţile economice ale presei, relaţiile cu diferiţi poli de putere etc.) Cel de al doilea aspect înviorează un pic o atmosferă pe care discuţiile dintre amorezi, redate adesea cu pedanterie ca într-un proces-verbal, o fac greu de respirat:

- Sau poate că sunt prea categorică, profitând că tu, din prea mult bun-simţ, n-ai să încerci să-mi schimbi opiniile, chiar dacă ele depăşesc uneori limitele rezonabilului. E un fel de autoexplorare intelectuală, la care tu întotdeauna te-ai expus în favoarea mea, făcându-ţi mai mult rău decât bine. „şi totuşi, e mult mai simplu să baţi de nenumărate ori acelaşi drum fără să-i observi detaliile. Majoritatea procedează aşa, şi cred că asta le aduce o satisfacție sigură şi monotonă.” În cazul acela aveam de-a face cu o renunţare care mă dezgustase. De fapt, cred că orice renunţare este un act demn de milă, un gest care nu implică niciun fel de nobleţe sau inteligenţă.”

Ai uneori senzaţia că te afli într-unul din romanele acelea cât cărămida pe care le-a scris Breban şi care mucegăiesc lent pe rafturi fără să atragă pe nimeni. şi-o fi având şi tipul acesta de literatură entuziaştii lui (mai ales că înţeleg că opera a luat un premiu important al Uniunii Scriitorilor), dar nu mă număr printre ei. Slavă Domnului că am reuşit să dau de capătul Conspiraţiilor imposibile şi că pot să mă apuc de o carte care chiar să fie bună.

Domnul Goe ilustrat

Într-o epocă de control ideologic absolut, precum cea comunistă, imaginea care însoţeşte textul poartă adesea mesaje implicite menite să-l îndrepte pe cititor în direcţia dorită, singura considerată corectă. Nu sunt exceptate de la acest principiu nici piesele incluse (mai mult sau mai puţin pe drept cuvânt) în cărţile pentru copii. Veterană a manualelor şi antologiilor şcolare, schiţa D-l Goe... a avut parte în ultimii 40-50 de ani de ilustraţii mai mult sau mai puţin reuşite, însă aproape niciodată inocente.

Începem cu apariţia din 1960 în azi uitata colecţie Traista cu poveşti (!) a Editurii Tineretului (ilustraţii de caricaturistul M[ihail] Gion). Prezente pe copertă alături de mariner, mam’mare, mamiţa şi tanti Miţa sunt nişte zgripţuroaice corpolente (desigur, pentru că au supt o cantitate considerabilă din sângele poporului). Goe are un facies de retardat:

Surprinzător (sau poate că nu, pentru că e obiectul invectivei râzgâiatului), figura urâtului de pe culoar nu e aproape deloc caricaturizată:

D-l Goe... deschide superbul volum Proză apărut în 1971 la Editura Ion Creangă ilustrat de Iacob Desideriu:

De această dată graficianul pare să insiste pe antipatia pe care ar trebui să ne-o inspire personajul titular. Cele trei graţii sunt tratate cu mai multă îngăduinţă:

Piesa centrală a ilustraţiilor e un adevărat tablou al şocului care urmează după pierderea iremediabilă a pălăriei. Siluetele adulţilor par dezarticulate, iar Goe ne oferă posteriorul:

Goe nu pare să-şi fi revenit nici măcar după ce s-a instalat lângă birjarul care îi duce pe toţi la bulivar:

În fine, să aruncăm o privire pe ilustraţiile lui Eugen Taru la volumul D-l Goe... şi alţii (Editura Ion Creangă, 1983), care înfăţişează cvartetul într-o configuraţie dinamică la urcarea în tren:

Urâtul e de-a binelea antipatic şi, deşi nu poartă ochelari, arată ca unul din aceia cu sticle-n ochi, genul Rică Venturiano:

După binecunoscutul incident, mam’mare doarme în fundul cupeului cu puişorul în braţe:

  

Taru îşi încheie suita ilustraţiilor tot cu un tablou dinamic. Cele trei doamne şi Goe nu mai sunt înfăţişaţi în birjă, ci tot într-o postură dinamică, precipitându-se spre ea, desigur cu o rapacitate tipic burgheză: