Bătăliile pierdute ale unei mediocrităţi muzicale (II)

În postarea de săptămâna trecută am văzut cum a ieşit Matei Socor, atotputernicul şef al Radiodifuziunii între 1949 şi 1954 din confruntarea cu basul sovietic Mark Reizen. Dacă musafirul de la Răsărit era un adversar redutabil, colegii din ţară nu puteau, cel puţin în teorie, să-i pună probleme potentatului comunist. Puterile lui Socor erau „greu de imaginat” pentru oamenii zilelor noastre, iar salariul lunar se ridica la fabuloasa sumă de 55.000 lei (salariul mediu al vremii abia ajungea la 1.000 lei). Tot pentru comparaţie, Premiul de Stat pentru muzică, distincţie la care jinduiau artiştii vremii, era de 50.000 lei.

Cu toate acestea, se făcea cum se făcea şi Matei Socor nu avea parte de linişte nici măcar din partea subalternilor, cei plătiţi mult mai prost. Iată ce scrie Octavian Lazăr Cosma:

Matei Socor a cunoscut şi momente foarte dificile, chiar penibile, contestându-i-se în mod direct aptitudinile dirijorale. La o repetiţie, oboistul Constantin Iliuţă l-a înfruntat, într-un moment de tensiune, spunându-i: „Dumneata eşti un foarte bun preşedinte, ne faci fracuri şi ne dai salarii bune, dar eşti un dirijor prost”, după cum ne-a relatat Iosif Conta. Evident, Matei Socor a reacţionat dur şi imediat, dându-l afară. Numai că, după o săptămână, la insistenţele colegilor şi deoarece era un foarte bun instrumentist, a fost reprimit.

Aşadar o poveste cu happy end din anii 1950, lucru mai rar. Cu toate acestea, existau situaţii în care nu se admitea nici cea mai mică deviere de la standardele impuse prin ideologia oficială. Un asemenea caz („situaţie dramatică”) a apărut în stagiunea 1947-1948 a Orchestrei Radio, dirijor fiind acelaşi Socor:

Au existat şi situaţii dramatice în cadrul activităţii orchestrei, cu repercusiuni grave. Un asemenea caz l-a constituit un concert dirijat de Matei Socor, în care s-a cântat uvertura Prietenia popoarelor de R. Glier, intens programată în anii perioadei staliniste. Debuta această piesă cu un întins solo al cornului englez. Solistul, Nicolae Mostalier, a crezut de cuviinţă să intoneze, în locul melodiei compozitorului sovietic, crâmpeie folclorice româneşti, să improvizeze în spiritul lor, fapt care i-a adus arestarea şi condamnarea la închisoare pentru o bună bucată de vreme, mai exact, doi ani, după care, la eliberare, a fost reîncadrat...

Postarea de azi se bazează tot pe lucrarea Simfonicele Radiodifuziunii Române de Octavian Lazăr Cosma, din care am luat de asemenea citatele si fotografia lui Matei Socor.

Pe elefant.ro cartea electronică e mai scumpă decât ediţia tipărită

Firavul capitalism românesc e capabil de comportamente excentrice de tot felul, iar negustorii de bunuri culturale nu-s mai breji decât cei din branşe mai puţin nobile. Isprava zilei aparţine librăriei online elefant.ro, care reuşeşte performanţa notabilă de a vinde o carte electronică la un preţ mai mare decât al ediţiei tipărite. Din poza de mai jos se vede că în urma unei reduceri de 10% versiunea tradițională costă 20,66 lei, iar cea sub formă de e-book, 22,95 lei. Păi nu era vorba ca noile formate să-i aducă cititorului oarecari economii, eliminând nevoie expedierii fizice prin poştă, cruţând pădurile şi scăzând costurile de producţie? Las’ că a rezolvat-o negustorul autohton.

Să zicem că e o situație conjuncturală provocată de reducerea cu pricina. Bine, bine, dar prețul neredus al  cărţii era de 22,95 lei, adică oricum egal cu cel al ediţiei electronice, ceea ce e în sine o aberaţie. Parcurgerea site-ului îi rezervă cumpărătorului şi alte surprize (ne)plăcute, dar las activitatea respectivă pe seama celor cu mai mult timp liber.

PS Nu fac nicio apreciere asupra cărţii în sine, care poate fi bună sau proastă, nu contează, aici e vorba de cum se vinde o marfă.

Bătăliile pierdute ale unei mediocrităţi muzicale (I)

Compozitor şi dirijor mediocru, dar având marele atu de a fi membru de partid din ilegalitate, Matei Socor (1908-1980) are parte sub noul regim comunist de o ascensiune fulgerătoare. Între 1949 şi 1954 ocupă funcţiile de preşedinte al Comitetului de Radiodifuziune și președinte al Uniunii Compozitorilor din RPR, devine academician şi dirijor permanent al Orchestrei radio. Are şi marea cinste de a compune muzica imnului republicii proclamate pe nepusă masă la 30 decembrie 1947. Despre Socor ne oferă detalii picante Octavian Lazăr Cosma în Simfonicele Radiodifuziunii Române (1999), o carte deosebit de interesantă, apărută din păcate în condiţii precare. Un incident amuzant s-a petrecut în timpul stagiunii 1949-1950. Se afla în turneu la Bucureşti marele bas sovietic Mark Reizen (1895-1992), o vizită de gradul zero, având în vedere naţionalitatea şi renumele oaspetelui. Iată relatarea lui Octavian Lazăr Cosma:

Basul, înzestrat cu o voce extraordinară, era prim solist la Bolşoi Teatr, „artist al poporului”, şi el cu o poziţie excepţională, deoarece muzicienii care ajungeau la titlul menţionat se bucurau de multă consideraţie în toate mediile. A cântat întâi la Opera Română, cu Orchestra Radio; Mark Reizen susţinuse monologul Despărţirea lui Wotan din Walkiria de R. Wagner, pagină foarte rar abordată la noi şi în Uniunea Sovietică. La prima repetiţie, Matei Socor la pupitru, emoţionat că-l are colaborator pe un artist de faimă, a avut unele ezitări, grefate pe maniera sa de a tacta care nu era din cele mai sugestive, mai ordonate şi mai sigure. Acest fapt l-a deranjat pe Mark Reizen, obişnuit să cânte cu aşi ai baghetei După câteva opriri, reluări, care l-au enervat pe solist, acesta, fără menajamente, i-a făcut observaţie dirijorului. Apoi lucrurile s-au tensionat şi mai mult, ceea ce a dus la decizia oaspetelui de a afirma că nu va cânta decât în situaţia în care dirijorul va fi schimbat.

Apăruse un moment foarte delicat, căci trebuia să i se dea satisfacţie artistului sovietic:

Situaţia creată era cu totul neobişnuită. În primul rând, cine ar fi avut curajul să-l înfrunte pe Matei Socor, iar al doilea, refuzul venea din partea unui solist care pe scena Operei repurtase ovaţiile publicului entuziasmat de arta sa şi, în al treilea, era un celebru artist sovietic al cărui profesionalism nu putea fi contestat. Pentru Matei Socor, întâmplarea a avut efectul unei lovituri de cuţit, căci nu se bucura de adeziunea necondiţionată a publicului şi mai ales a specialiștilor, care-l primeau cu o anume suspiciune în calitate de şef de orchestră. De fapt, gestul cântăreţului sovietic era o confirmare a inconsistenţei sale dirijorale. Autorităţile culturale au intrat în panică şi singura soluţie care s-a dovedit şi oportună, chiar fericită, a fost de a-l invita pe George Georgescu, cel care dirijase Walkiria la Opera Română, cu ani în urmă şi care nu putea fi mai prejos în arta sa decât înaltul oaspete. [...] Concertul din 15 noiembrie 1950 s-a transformat într-un eveniment al stagiunii, fiind aplaudat cu frenezie. Pentru Matei Socor însă a fost o bătălie pierdută, o bătălie dezonorantă, care i-a şifonat prestigiul artistic, care era şi aşa destul de fragil.

Poza, înfăţişându-l pe Matei Socor la pupitrul Orchestrei Radio, este reprodusă din volumul lui Octavian Lazăr Cosma.

☺☺ Péter Demény - Ghidul ipocriţilor

Am citit mai demult o aşa-numită istorie a trădării la români - nu-i mai pomenesc autorul, căci nu merită şi se găseşte oricum uşor cu Google -, din care rezulta limpede că toate faptele istoriei naţionale, mari sau mărunte, au fost în esenţă acte de trădare. Aplicând acest principiu la viaţa de zi cu zi, urmează că dacă treci strada comiţi o trădare (trădezi partea pe care te aflaseşi iniţial), iar dacă mănânci o supă trădezi, de bună seamă, idealurile înălţătoare ale ciorbei şi aşa mai departe. Genul acesta de generalizare mi-a venit în minte citind volumaşul lui Péter Demény, apărut recent la Cartea românească şi intitulat Ghidul ipocriţilor. E o scriere moral-hazoasă, oarecum pe linia altor asemenea „ghiduri” publicate în ultimii ani la noi şi, dacă mă întrebaţi, cam lipsite de chichirez. Într-o scurtă introducere intitulată probabil cu intenţie hilară Lectori salutem, domnul Demény ne explică de ce a optat în titlu pentru pluralul „ipocriţilor”, spre deosebire de cărţile confraţilor săi, care recurg la un singular (a se vedea Ghidul nesimţitului). Recunosc că n-am priceput explicaţia şi nici nu prea cred că era nevoie de una, dar ideea e că nu doar că suntem cu toţii ipocriţi, ci suntem ipocriţi fără să (mai) fim conştienţi de asta, aşadar musai pluralul (?).

După ce ne-a ameţit cu teoretizări forţat umoristice preţ de câteva pagini, autorul plonjează în portretizarea unor categorii de ipocriţi. Avem, aşadar: părintele ipocrit, copilul ipocrit, soţul/soţia ipocrit(ă), amantul/amanta ipocrit(ă), fratele/sora ipocrit(ă), prietenul/prietena ipocrit(ă), ruda ipocrită, socrul/soacra ipocrit(ă), ginerele/nora ipocrit(ă) , vecinul/vecina ipocrit(ă) , colegul/colega ipocrit(ă), şeful/şefa ipocrit(ă), profesorul/profesoara ipocrit(ă), elevul/studentul/eleva/studenta ipocrit(ă), omul public ipocrit, moderatorul ipocrit. Fie-mi iertată lunga enumerare. Dacă în cazul unora din categorii ipocrizia e lesne de imaginat şi de ironizat prin exemple la îndemână, la altele încadrarea la „ipocriţi” e forţată de-a binelea. E uşor să-l vezi pe părintele ipocrit, cel care se făleşte cu odrasla lui pentru a se glorifica pe sine:

[Părintele ipocrit] se caracterizează printr-o laudă continuă a propriilor copii, laudă prin care însă se vizează numai pe sine. Nu contează dacă spune ceva frumos despre fiica/fiul lui, în timp ce vorbeşte cu ruda, cu prietena/prietenul, cu vecina/vecinul, cu profesoara/profesorul; criteriul principal este ca tot ce spune să se întoarcă spre ea/el (mama/tata). Poate înşirui adjective la superlativul absolut despre inteligenţa, cultura, frumuseţea, sârguința urmaşului său, dar parcă după fiecare ar şuiera: „De fapt, eu sunt frumos, inteligent, harnic etc.”. Fireşte, orice părinte este mândru de rezultatele celui pe care l-a zămislit (chit că ele nu sunt „rezultate” în toată puterea cuvântului – frumuseţea nu ne-o „facem” sau nu sunt rezultate defel), în cazul ipocritului, însă, şoptitul amintit este o adiere sau o intuiţie pe care n‑o putem înlătura. Ipocritul nu ne lasă în dubii prea mult, are mereu câte o paranteză care ne edifică: „Şi părinţii lui sunt inteligenţi (frumoşi, harnici, ce or fi)” sau „Dirigintele lui a fost şi al meu cândva şi mi-a zis că e aproape atât de bun cum am fost eu însumi”.

Nu cu mult mai greu e să-ţi imaginezi modul de acţiune al rudei ipocrite care încearcă să te tapeze de bani lăudându-te, al socrilor, al amantului/amantei, al omului public, al moderatorului etc. Exemplele şi observaţiile autorului sunt la limita aşa-zisului umor observaţional şi pot stârni câteodată amuzamentul lectorului indulgent. Mai rău e atunci când eseistul recurge la adevărate trageri la temă, cum spun rebusiştii. Greu de imaginat categoria copilului ipocrit, dar Péter Demény nici nu clipeşte. Orice poznă infantilă, orice încercare a micuţului de a capta atenţia adulților din jur, orice răsfăţ e ipocrizie; de altfel şi Ionel din Vizita... lui Caragiale aia a fost, un ipocrit. Ce contează că la copil însăşi categoria fundamentală a minciunii e destul de greu de aplicat, autorul nostru îi dă harnic înainte cu ipocrizia. Chiar şi la elev sau student, mai aproape de vârsta maturităţii şi deci mai uşor de încadraţi la ipocriţi, avem de a face cu o forţare a notei. Se ajunge la efecte caraghioase, de nu de-a dreptul bizare: ipocrit e de pildă elevul mai măricel care se înfruptă din nurii unei profesoare apetisante şi cu prea puţină cenzură morală.

Să nu mai pierdem vremea. Ghidul ipocriţilor e o carte proastă, cu mult umor chinuit, cu forţări la limita grotescului, în care câteva momente de vervă satirică nu salvează ansamblul. Şi - bomboana pe colivă - punctuaţia adesea stranie, dacă nu pur şi simplu incorectă, e de natură a-l deruta pe cititor, făcându-l poate să regrete încă o dată că a dat bani pe volum.

Câteva din muzele lui Berlioz

Dacă antichitatea clasică a consemnat existenţa a nouă muze, vremurile mai apropiate de noi atestă adesea un număr chiar mai mare de divinităţi feminine aducătoare de inspiraţie pentru artişti. Romantismul muzical este plin de exemple, iar Berlioz nu face excepţie. De pildă, Simfonia fantastică i-a fost inspirată de actriţa irlandeză Harriet Smithson, cu care a avut de altfel o căsnicie nereuşită iar Lélio, lucrare concepută ca o continuare a simfoniei, de Camille Moke, a cărei despărţire de compozitor l-a făcut pe acesta să se gândească la sinucidere.

Berlioz s-a despărţit de Harriet Smithson în 1840, iar curând după aceasta a început o legătură cu cântăreaţa franco-spaniolă Marie Récio, cu care avea de altfel să se căsătorească ulterior. În studiul intitulat In the Shadows of Les nuits d’été din volumul Berlioz Studies (Cambridge University Press, 1992), Peter Bloom discută relaţiile sentimentale care au înconjurat compunerea ciclului de cântece cu titlul respectiv. Comparaţia cu Wagner se impune aproape de la sine, dar - greu de crezut pentru multă lume - se pare că germanul era bântuit de mai puţine obsesii feminine decât contemporanul său francez:

Poate că el a dorit în același timp să consemneze în muzică noile sale sentimente pentru Marie Récio; acea dată ciudat de specifică de pe manuscrisul de la Darmstadt ar putea fi chiar data primei lor întâlniri deşi, așa cum am arătat, cronologia activităţii ei la operă sugerează altfel. Mai mult, pentru Berlioz, viaţa imită arta mai des decât invers: la fel ca Wagner, care întreţinea relaţia cu Mathilde Wesendonk pentru că era mistuit de patimă artistică (în Tristan), este posibil ca şi Berlioz să fi găsit în poemele lui [Théophile] Gautier expresia unei estetici înrudite şi ca urmare, în Marie, chiar dacă pentru scurt timp, un suflet înrudit.  În cele din urmă, trebuie să se ia serios în considerare posibilitatea ca gândurile lui Berlioz să fi fost îndreptate în direcţia amicală, dacă nu amoroasă, a destinatarei dedicaţiei ediţiei tipărite a ciclului Les nuits d’été, Louise Bertin, poetă, compozitoare şi membră a unei familii influente care a sprijinit multă vreme strădaniile artistice ale lui Berlioz.  

Fragmentul de mai sus este citat, în traducerea mea, din cartea editată de Peter Bloom. În imagine, Berlioz dirijând un cor, desen de Gustave Doré (1850), reprodus din volumul Hector Berlioz - The Complete guide, editat de Paul Muljadi.

elefant.ro nu mai are trompă

Nu e nici un secret, nici o mare noutate: sunt mare amator de cărţi electronice. Am descoperit anul trecut librăria virtuală elefant.ro şi aş minţi dacă aş spune că nu mi-a plăcut marea varietate de produse de acest gen disponibile acolo. Mi-am făcut un cont, am introdus în sistem datele unui card şi m-am pus pe făcut o groază de cumpărături. Până de curând lucrurile au mers bine şi n-am avut motive de nemulţumire. Aveam, în fine, o sursă comodă şi bine aprovizionată cu e-books.

Să coborâm însă pe pământ, e vorba de o instituţie românească şi treaba nu putea merge bine la nesfârşit. În ultima vreme am constatat că nu îmi mai sunt onorate comenzile, deşi continuam să primesc, pe site, binecunoscutul mesaj încurajator „comanda dvs. nr. X a fost preluată cu succes”. Şi cu comanda preluată rămâneam, linkul pentru descărcarea cărţii nu sosea în veci. Nu tu mesaj că nu ar fi valabil cardul sau că ar fi avut soldul depăşit (şi nici nu ar fi fost cazul) sau că ar fi intervenit o eroare.

Telefonez la customer service. Apel plătit, evident - oamenii nu sunt încă la nivelul ţărilor civilizate unde asemenea convorbiri sunt gratuite. Îmi răspunde o duduie amabilă de altfel, care îmi spune că nu au fost onorate comenzile. Aia ştiam şi singur. Să fac eu bine să mă duc la bancă să obţin un extras de cont ca să văd dacă s-au făcut sau nu plăţile şi dacă da să revin etc. Reprezentantul unei firme pe site-ul căreia faci cumpărături cu cardul este incapabil să-ţi spună ce s-a întâmplat cu datele pe care le-ai introdus. Mi se face, totuşi, hatârul de a mi se propune ca pe viitor să folosesc nu ştiu ce fel de factură pro forma, din punctul meu de vedere, un regres în epoca de piatră. Cumperi cărţi electronice de la un magazin virtual folosind un mijloc electronic de plată. Păi se poate aşa simplu? Nu, noi am vrea să revenim, dacă se poate, la sisteme mai greoaie, la facturi, la hârţoage, la sfânta hârtie.

Era, aşadar, prea frumos ca să ţină mult. Nu ştiu dacă voi continua să fac cumpărături pe elefant.ro. Depinde de modul în care îmi va fi rezolvată problema. Am scris acest text pentru a-i avertiza şi pe alţii: atenţie la elefant.ro, a rămas fără trompă, nu aveţi prea multă încredere în el!

UPDATE (11 iunie 2013) După câteva zile de lupte seculare cu reprezentanţi ai elefant.ro care nu erau în stare să mă ajute, părând incapabili să trateze politicos cu un client nemulţumit, azi am reuşit să înving sistemul, dacă mă pot exprima aşa. O angajată la customer service (a treia cu care am avut de a face) a reuşit să mă lămurească, ba a şi cerut scuze în numele firmei şi mi-a oferit un voucher drept compensaţie pentru insatisfacţiile de care am avut parte. Aşadar mai greu, dar se poate. Aviz altor clienţi cărora sistemul le-a făcut probleme. Trompa elefant.ro a crescut un pic la loc.

Un mic drac simpatic

Fără să fie meloman înfocat, precum ceva mai vârstnicul Anton Holban, Arşavir Acterian e totuşi un om cu bun gust şi nu e indiferent la muzică. Printre prietenii pomeniţi în prima parte a Jurnalului (1929-1945) se numără şi Virgil Gheorghiu (1903-1977), poet, dar şi muzician cu o serioasă pregătire de specialitate. Acterian îl cunoaşte în 1932 şi e bucuros să descopere în el un personaj interesant şi un prieten. Pe 25 iulie îi face o vizită, apoi amicii merg în vizită la un al treilea, muzician şi el:

În Virgil Gheorghiu am descoperit, mirat, o năvalnică pasiune. Un om furat de ispita sunetelor, prin care încearcă să se purifice, măcar provizoriu, de meschine tribulaţii şi vanităţi. Om necăjit de altfel, ca şi mine, ca şi tine, care se bucură, ori de câte ori vrea, de binefacerile muzicii. E pianist. Stăturăm de vorbă. Mi-a cântat câteva bucăţi de Chopin, descifrându-mi sensul pe alocuri. Ieşim. Peregrinăm puţin pe străzi. Apoi la Marcel Bresliska, pe care îl ştiam din liceu şi care, îmi spune Virgil, compune muzică. Într-un mediu burghez, cu vagi dispoziţii muzicale - întocmai ca şi mine - s-a purtat ca un mic drac simpatic. E compozitor. A cântat un ciclu de lieduri (pian si voce, autorul). Ceva obsedant, ca o muzică de ceaţă sufletească, grea, tulburătoare . V. Gh., un cunoscător de artă, încântat. M.B. e foarte sociabil, deşi se crede sălbatic. E prea plin de el însuşi, prea încrezut, fără ca totuşi să fie închis în el. Nu e un Beethoven ursuz, stângaci şi sălbatic; nici pe departe.

Personajul cu adevărat interesant este micul drac simpatic. Acesta făcuse studii de drept, dar şi de muzică (cursuri cu Vincent d’Indy la Paris). S-a dedicat însă literaturii. După preluarea puterii de către comunişti, a devenit unul din potentaţii culturali ai vremii şi un poet proletcultist intrat în canonul oficial, sub pseudonimul mult mai corect politic de (Marcel) Breslaşu (1902-1966). În imagine, preluată din controversata Istorie a literaturii române de azi pe mâine a lui Marian Popa, Breslaşu apare în mijlocul actorilor. Între 1948 şi 1953 ocupase poziţii de frunte în învăţământul artistic, fiind chiar rector al Institutului de Artă.

☺☺ Christian Haller - Muzica înghiţită

Un roman capabil să stârnească simpatia unora din cititorii de la noi, aşa cum o fac căţeii care plac trecătorului îndrăgostit de animale, este Muzica înghiţită al elveţianului Christian Haller (Polirom, 2004). Miza pe coarda sentimentală a lectorului autohton e clară, căci e vorba de povestea, născocită total au ba, habar n-am, a unei familii din ţara ceasurilor care petrece la Bucureşti perioada 1912-1926. Prilejul fusese oferit de afacerile capului familiei, afacerist în domeniul textilelor, care conduce o ţesătorie de bumbac în capitala noastră în perioada respectivă. Este, ca să zicem cu o vorbă de azi, un fel de proto-expat, dar dacă neamţul a putut să caute ceva în Bulgaria, de ce n-ar căuta şi elveţianul în România.

Sursa vechilor experienţe româneşti este mama personajului narator, care îşi petrecuse copilăria şi o bună parte din adolescenţă în casa din strada Morilor 7, aflată în apropierea ţesătoriei unde era director tatăl ei, în partea de sud a urbei, pe lângă vechiul abator şi atelierele Lemaître, strămoaşele azi dispărutelor uzine Timpuri Noi. Textul consemnează vechi topografii şi cartiere care nu mai există azi, un peisaj şi o atmosferă care îi lasă micii elveţiene amintiri atât de puternice, încât nu le poate uita. Ajunsă la capătul vieţii o bătrână decrepită, cu pendulări între trezie şi inconştienţă, ea, mama, „aude continuu o muzică în burta ei, o muzică însoţită de viziuni chinuitoare care nu înceta nici noaptea”. Este materializarea organică a amintirilor tinereţii suprapuse în bună parte pe anii din Bucureşti. Pentru a da substanţă exerciţiilor mnezice ale doamnei, autorul mobilizează recuzita senzorială care se cam prăfuise de la Proust încoace, într-o cavalcadă de notaţii, impresii şi senzaţii. Nu e uitată nici limba română, a cărei sonoritate persistă pe scoarţa cerebrală. Într-un fel, e o limbă salvată, nu neapărat însă în sensul lui Canetti.

Misiunea de a confrunta aceste reminiscenţă cu realitatea contemporană îi revine fiului, naratorul de care vorbeam. Acesta e paleontolog (cum vine de se leagă, vorba clasicului!, de găsim în carte multe trimiteri de specialitate) şi face o vizită în Bucureştii de la sfârşitul secolului trecut. Va locui la un monsieur Dragomir, profesor la universitate, un ins lipsit de interes, şi va petrece ore mult mai plăcute cu un personaj semiboem, Sorin Manea, herpetolog ieşit timpuriu la pensie, care îl va purta prin capitala desfigurată de ceauşism şi prost-gustul tranziţiei. Musafirul va avea de pildă ocazia să compare Calea Victoriei din povestirile mamei cu artera de azi. Textul pare pe alocuri luat dintr-un ghid de călătorie.

Autorul pare să fi desfăşurat un efort de documentare remarcabil. Reconstrucţia cuvieriană a Bucureştilor de demult e minuţioasă şi probabil conformă cu realitatea în cea mai mare parte a ei. Elveţianul nu contrazice stereotipurile comune privind naţia respectivă. Romanul e lipsit de o acţiune propriu-zisă, personajele nu contează, iar tentativele de a le caracteriza sunt mai degrabă stângace, mai ales când vine vorba de eroii timpului prezent. Probabil că romancierul nici nu şi-a dorit cu adevărat asta şi a pus toată miza pe jocul amintirilor. Muzica înghiţită poate fi o lectură interesantă pentru conaţionalii noştri, atât de atenţi la cum îi văd străinii, deşi din perspectiva artistică cartea păcătuieşte prin lungimi şi pasaje mai pedestre, tributare clişeelor literare.

Fact checking

În ciuda efortului făcut pentru o cât mai bună documentare, în text se strecoară inexactităţi. De exemplu, sculptura Alergătorii a lui Boucher, amplasată cam ingrat pe Calea Victoriei, a fost realizată în 1913, nu în 1918, cum ne spune romanul. Sorin Manea o pomeneşte pe o anume Mascha Schachter, o americană care a fost la Bucureşti în calitate de corespondentă de presă şi a locuit la Athenée Palace între 1940 și 1941. În Mascha o recunoaştem uşor pe R. G. Waldeck, cea cu romanul Athenée Palace, inspirat şi el din realitatea românească.

A. Gaidar - Piatra cea fierbinte

„Nu aveam decât paisprezece ani când am intrat în Armata Roşie”, mărturiseşte scriitorul sovietic pentru copii Arkadi Gaidar (1904-1941) în textul intitulat Autobiografie care încheie volumul de povestiri Piatra cea fierbinte (Editura Tineretului, 1961). Cu asemenea precocitate, nu e de mirare că la douăzeci de ani, când a fost trecut în rezervă, tânărul militar era comandant de regiment. Cei interesaţi de problemele psihologiei artei vor găsi probabil destule elemente biografice relevante pentru opera autorului, plină de episoade de glorificare a sus-pomenitei armate, văzută aproape ca un element supranatural, ca o forţă de natură să asigure invincibilitatea statului sovietic recent instaurat. „[...] Puterea Sovietică e vie, trăieşte, şi nimeni, tovarăşi, n-o să-i poată face nimic!”, mai spune Gaidar în Autobiografie, şi era greu de contrazis la vremea aceea.

Textele din Piatra cea fierbinte, ai căror eroi sunt copii nu mai mari de 10-11 ani, sunt de două categorii. E vorba mai întâi de întâmplări narate realist, luate, cum ar fi, din viaţă, relativ disparate, însă legate între ele prin ubicua prezenţă a Armatei Roşii. Suntem în primii ani de după revoluţia bolşevică, războiul civil care a urmat e încă în curs sau abia s-a terminat, iar elementele alb-gardiste, încă capabile de isprăvi neplăcute, se cer anihilate. În Adăpostul numărul patru, trei prichindei de la ţară (Kolka, Niurka şi Vaska), alături de Isaika, amicul lor din Moscova, nimeresc în joacă într-un poligon de trageri al Armatei Roşii. Nu numai că nu au parte de o (perfect plauzibilă) experienţă traumatizantă, ci sunt luaţi sub aripa lor protectoare de militarii sovietici binefăcători. Ceaşca albastră îi are ca eroi pe povestitor, care închiriază o vilă lângă Moscova (celebra „dacea” sovietică) pentru a petrece un sfârşit de vară cu soţia (Marusia), şi fetiţa de şase ani şi jumătate (Svetlana). O ceartă trecătoare provocată de spargerea unei ceşti din cămară desparte pe moment familia, iar tatăl şi fiica explorează împrejurimile. Desigur, ei dau peste veşnicii soldaţi aflaţi la manevre, oameni blânzi şi iubitori, care îi dau copilului bomboane în formă de ghindă.  Nu e surprinzător că Svetlana născoceşte un cântecel oarecum dadaist, dar tematic:

Hei!... Hei!...

N-am spart noi ceşcuţa cea albastră,

Nu!... Nu!...

Peste câmp trece Armata Roşie,

Dar noi ne-am dus în grădină după morcovi.

Fum în pădure e povestea de-a dreptul eroică a lui Volodka, un băiat care ajută la salvarea aviatorului Fedoseev, al cărui avion fusese doborât de trei „oameni răi” care dăduseră foc pădurii pentru a distruge şi uzina din apropiere. Mitul sabotorului malefic, neutralizat prompt cu ajutorul tinerilor, e de altfel omniprezent în literatura sovietică şi a ţărilor satelite (vezi, la noi, Marea bătălie de la Iazul Mic de Octav Pancu-Iaşi, despre care am scris aici). Finalul povestirii, neaşteptat pentru cititorul de azi, e relevant: Ce se lucrează în această uzină [cea salvată de la sabotaj], noi nu ştim. Şi chiar dacă am şti, n-am spune-o la nimeni, decât unui singur om: tovarăşului Voroşilov. Numele mareşalul Voroşilov (1881-1969), figură legendară a Armatei Roşii, apare de altfel de mai multe ori în opera lui Gaidar.

Două din piesele din volumul de azi au toate caracteristicile basmului. E vorba de basme moderne, cu mesaj puternic ideologizat, care păstrează totuşi multe din elementele structurale ale speciei respective, cu arome specifice din folclorul rus. În Secretul militar, forţele reacţionare, aflate sub comanda Burghezului cel Mare, asaltează teritoriul recent eliberat. Când totul pare pierdut, se ridică la luptă un băiat numit Malciş-Kibalciş. Capturat şi torturat de inamic, el nu trădează secretul militar, devine martir al cauzei şi, după moarte, i se pune pe mormânt un mare steag roşu. 

Celălalt basm e Piatra cea fierbinte, o poveste plină de oameni înţelepţi, imuni la tentaţii omeneşti cărora le-ar sucomba mulţi din semenii noştri. Ivaşka, un băiat de opt ani, cam netot şi slab la carte, găseşte lângă o mlaştină o piatră ciudată, albastră şi fierbinte, pe care stătea scris că cel care o va căra până în vârful dealului îşi va recăpăta tinereţea şi-şi va putea lua viaţa de la început. Ivaşka, foarte mic şi de altfel repetent, n-are niciun interes să-şi ia viaţa de la capăt, dar e uimit să constate că paznicul livezii colhozului, un moşneag sărit de şaizeci de ani, n-are nevoie de aşa ceva. Motivul e foarte simplu de priceput: e mulţumit de viaţa lui nouă, în Uniunea Sovietică, şi nu vrea să se întoarcă la traiul greu din regimul ţarist. Alături de frica de ridicul, acesta e de altfel principalul motiv invocat şi de alţii pentru refuzul de a se bucura de binefacerile pietrei fierbinţi.

Marcate puternic de factorul ideologic, impregnate câteodată de un aer manipulator irespirabil, povestirile lui Gaidar au totuşi părţi frumoase, cu potenţial atractiv pentru copil. Prozatorul ştie să istorisească, iar atmosfera e pe alocuri feeric-magică precum cea din filmul Siberiada. Cu atât mai nocivă pentru micii cititori din anii 1930 apare propaganda strecurată printre rânduri sau afişată strident. Cei interesaţi de temă vor aprecia probabil volumul Politicizing Magic: An Anthology of Russian and Soviet Fairy Tales editat de Marina Balina, Helena Goscilo şi Mark Lipovetsky (Northwestern University Press, 2005). Ar fi totuşi nedrept să vedem în Gaidar un simplu activist cultural-ideologic. Omul credea cu convingere în „cauză”, iar în 1941, când a început războiul, s-a alăturat unor formaţiuni de partizani şi a căzut în luptă, deşi putea avea parte de un post călduţ în spatele frontului. Ediţia românească a povestirilor lui Gaidar este ilustrată, într-un stil amintindu-l pe cel rusesc tradiţional, de Coca Creţoiu.

☺☺☺☺ Florin Lăzărescu - Amorţire

Dacă romantismul miza aproape total pe tuberculoză sau schizofrenie,  realismul pe accidentul vascular cerebral invalidant şi câteodată pe pitoreasca dropică, iar modernismul avea ce avea cu sifilisul, literatura zilelor noastre pare să-şi fi găsit o nişă rentabilă în cancer sau boala Alzheimer. Mals du siècle, neneacă, nu ne jucăm aici! Scriitorii preferă adesea bolile cronice suferinţelor de scurtă durată, căci un infarct miocardic devastator sau o dambla care omoară personajul pe dată n-au adesea niciun chichirez în comparaţie cu o maladie care macină lent şi lasă loc pentru meandrele acţiunii şi reflecţiei. Cu Amorţire (Polirom, 2013) Florin Lăzărescu intră în rândul lumii bune, căci până acum nu ştiu ca mica noastră literatură să fi avut parte de un personaj important care să sufere de Alzheimer (cancer s-a mai văzut). Şi dacă asta n-ar fi destul, romancierul ne propune o îmbogăţire a inventarului nosologic cu însăşi vocabula care dă titlul cărţii.

E vorba de amorţirea de care suferă, după propriile sale cuvinte, eroul romanului. Îl cheamă Evghenie, e un bărbat de vreo patruzeci de ani şi are mai toate datele unui outsider boem și burlesc: absolvent de Litere, cu ocupaţie imprecisă, anticar ratat, fără masă sau casă proprie, aspirant la gloria literară etc. Ipohondru şi maniac, el descinde parcă din Jerome K. Jerome:

După controlul medical amănunţit, nici măcar nu reuşise să afle de la doctori un nume precis al bolii de care suferea. Doar lucruri vagi – distonie neurovegetativă, agorafobie, ipohondrie, depresie, anxietate – cu care nu se identifica niciodată până la capăt. Citise zeci de cărţi despre fiecare în parte, sute de forumuri cu mărturisiri apropiate suferinţelor sale, dar niciodată nu se putuse identifica până la capăt cu simptomatologia descrisă. Şi cum nu suporta ca suferinţa sa să nu aibă un nume, la un moment dat i-a găsit el unul: amorţire.

O bună parte a romanului e consacrată tribulaţiilor literare ale lui Evghenie, care încearcă să-şi facă loc în lumea strâmtă a aleşilor, unde prietenul lui, Cazimir, a reuşit să pătrundă. Peripeţiile lui Evghenie sunt tot atâtea prilejuri pentru şarje satirice cu adresă transparentă. Iată bunăoară ce-i spune la un moment dat chiar Cazimir:

Nu te băga în rahatul ăsta cu scrisul. Literatura de azi e o industrie, frăţioare, cu critici, editori, vânzători şi cititori frigizi, cărora nu le mai atragi atenţia decât dacă le dai cu parul în cap. O neguţătoreală jalnică.

Textul ne dă de altfel destule prilejuri de amuzament amar. Florin Lăzărescu e în vervă, pare capabil de autoironie, dar îşi arde, din vârful biciuştii, confraţii. El creează personaje exotice cu virtuţi tragicomice, de la hipsterimea care mişună pe la evenimente culturale la marginalizaţii străzii, de la aspirantul la glorie literară la culturnicul provincial. Pour la bonne bouche, să o pomenim pe Valeria Stoican, profesoară de biologie pensionară, gazda lui Evghenie. Valeria este, până la un punct, rudă bună cu Mica, baba comunistă a lui Dan Lungu (vezi aici), dar şi cu eroii lui Petru Cimpoeşu din Simion Liftnicul (aici). Boala de care suferă şi care se insinuează în mod caracteristic dă însă existenţei sale un caracter dramatic special, bine prins în text de romancier. Mulţi cititori (până şi din cei mai frigizi) vor găsi în Amorţire o proză de o calitate superioară celei a cărţilor anterioare.

Despre Lampa cu căciulă, volumul precedent al autorului, am scris mai demult aici. 

Arta de a dirija: a cunoaşte fiecare muzician în parte

Unul din primii muzicieni evrei care părăseşte Germania după instalarea la putere a lui Hitler este Bruno Walter. Culea ironiei, era vorba de unul din marii promotori ai muzicii lui Wagner, compozitorul favorit al noului cancelar. Soseşte la Londra în primăvara lui 1933 şi ţine o cuvântare la London Music Club. Virginia Woolf, care ţinea jurnal, consemnează la 28 aprilie:

Aseară, ca să mă odihnesc puţin după corectura acestei stupidităţi de Flush — ah, ce pierdere de timp ! — am făcut o însemnare despre Bruno Walter. E un bărbat negricios, destul de gras, nicidecum elegant, nicidecum „marele şef de orchestră". E puţin slav, puţin semit, gata să-şi piardă minţile, adică nu poate să scape de „otrava” lui Hitler după cum zice singur. „Nu trebuie să te gândești la evrei”, nu înceta să repete. „Trebuie să te gândești la această sinistră domnie a intoleranţei. Trebuie să te gândești la situaţia generală a lumii. E teribil, teribil ca atâta meschinărie, atâta micime să fie cu putinţă. Germania noastră pe care o iubeam, cu tradiţia noastră, cultura noastră ! Acum am ajuns o ruşine.” Apoi ne-a povestit că în Germania nu poţi vorbi decât în şoaptă. Pretutindeni mişună spionii. A trebuit să şadă o zi întreagă la fereastra hotelului său din Leipzig, ca să poată telefona. Şi tot timpul defilau soldaţii. Defilează fără încetare. Iar la radio, între emisiuni, cântă muzică militară. Oribil, oribil ! Consideră monarhia ca fiind ultima speranţă. Nu se va mai întoarce acolo niciodată. Orchestra lui există de 150 ani. Dar ceea ce este îngrozitor este spiritul care a cuprins totul. Trebuie să ne unim. Trebuie să refuzăm să avem de a face cu germanii. Trebuie să declarăm că ei se situează în afara civilizaţiei. Nu trebuie să mai facem comerţ cu ei şi nici să mai cântăm împreună cu ei. Trebuie să-i constrângem să se simtă ostracizaţi nu luptând împotriva lor, ci ignorându-i. Apoi a revenit la muzică. Are această ardoare — sau geniu — care îi permite să trăiască tot ceea ce simte. A definit arta de a dirija: a cunoaşte fiecare muzician în parte.

Bruno Walter avea să revină totuşi în Germania după război. El nu pierdea de altfel niciun prilej să-şi afirme patriotismul („Am iubit Germania cu toată capacitatea mea de a iubi şi m-am simţit întotdeauna german”, scria el într-o scrisoare interbelică). Fragmentul de jurnal este preluat din volumul Jurnalul unei scriitoare (Univers, 1980). Celelalte informaţii din postare sunt luate din Bruno Walter: A World Elsewhere de Eric Ryding şi Rebecca Pechevsky (Yale University Press, 2001). În imagine, Bruno Walter într-o ipostază dirijorală neconvenţională (de aici).

☺☺☺ Philip Roth - Pata umană

E în Seinfeld un episod în care e vorba de un dentist care se converteşte la iudaism pentru a putea spune, nesancţionat, bancuri cu evrei. Mi-a venit în minte respectiva istorie citind Pata umană, romanul lui Philip Roth (Polirom, 2003), în care Coleman Silk, un tânăr negru din anii ‘40 ai secolului trecut, profită de faptul că are pielea neobişnuit de deschisă la culoare, o rupe cu familia şi se declară evreu. Un fel de harap alb, ce să mai vorbim, un caz de fenotip care sfidează cu neruşinare genotipul, o încercare justificată pe parcursul multor pagini de a scăpa de discriminare şi de a-şi croi o carieră. Silk e foarte înzestrat academic, termină liceul ca şef de promoţie şi sfidează destinul care îi era rezervat, ajungând profesor de Clasice şi decan la Colegiul Athena, o instituţie prestigioasă dintr-un stat din estul Americii.

Suntem în 1998, an agitat în politica americană, cu telenovela Bill Clinton - Monica Lewinski, iar Silk care victimă unei cabale academice. Omul folosise termenul de „stafie” la adresa a două studente care lipseau de la ore, iar epitetul se dovedeşte fatal pentru cariera lui. E acuzat de discriminare rasială, căci se dovedeşte că fetele erau negrese, iar cuvântul „stafie” are un sens lexical secundar peiorativ la adresa rasei cu pricina. Silk e pus într-o situaţie fără ieşire. Încolţit de propriii lui colegi, reprezentaţi cu cinste de Herb Keble sau Delphine Roux, el nu poate invoca argumentul seinfeldian (lumea nu-l ştie de negru) şi e nevoit să se limiteze la a se apăra cu argumente de bun simţ. Fără succes, căci ipocriţii din jurul lui, baricadaţi în spatele unui zid gros de corectitudine politică, câştigă lupta.

Coleman Silk părăseşte colegiul şi se retrage la pensie, iar Iris, soţia lui, moare la scurt timp după aceasta, cum s-ar zice, de inimă rea. Căderea e brutală. Bătrânul clasicist singuratic nu e în relaţii decât cu un scriitor mai copt şi el, Nathan Zuckermann, singurul prieten care îi rămâne şi care e în cele din urmă personajul pe care autorul îl însărcinează să ne istorisească întreaga tărăşenie, de la secretul originii lui Silk, până la actul final al piesei. E într-adevăr vorba de un fel de dramă în spiritul formaţiei clasice a protagonistului. Prăbuşirea lui e desăvârşită de ceea ce ar putea părea o greşeală fatală, un soi de hamartia, relaţia cu senzuala Faunia Farley. E o femeie cu treizeci de ani mai tânără, cu un trecut deocheat (după standardele mic-burgheze locale) şi cu un fost soţ (Lester), veteran din Vietnam, gelos, pe deasupra bolnav psihic.

Cu Pata umană, Philip Roth pare să fi vrut să ne dea un roman social, ba chiar unul binişor critic pe deasupra. Romancierul nu se sfieşte să-l pomenească pe Sinclair Lewis, să introducă lungi tirade pe teme sociale sau morale sau să abordeze subiecte etern sensibile, precum problema rasială, războiul din Vietnam, relaţiile dintre sexe. Drept e şi că subiectul ipocriziei extinse, al tiraniei unor principii aplicate mecanic în viaţa socială, e unul suculent. Mediul academic, cu micile lui rivalităţi şi furtuni într-un pahar cu apă percepute la proporţii cosmice, se dovedeşte şi aici un bun laborator pentru experimente. Abordarea autorului o aminteşte câteodată pe cea a lui Saul Bellow, dar Roth nu pare să capabil de detaşarea şi cinismul conaţionalului său. Cititorul care trece peste unele stridenţe ale discursului moral(izator) şi se bucură de cele câteva schimbări de perspectivă neaşteptate şi proaspete are toate şansele să rămână satisfăcut de lectură.

Culmea ironiei. Dacă ar fi existat, probabil că profesorul de literatură clasică Coleman Silk s-ar fi răsucit în mormânt văzând cum redactorul de la Polirom a lăsat în text aberaţii grafice ca (et) caetera sau (magna cum) laudae, neştiind că nu orice „e” latinesc se scrie „ae”. 

Un ansamblu de operă evreiesc în Germania nazistă

Am văzut în postarea de săptămâna trecută (aici) câteva din modificările operate de responsabilii culturali din Germania nazistă pentru a „deiudaiza” libretele muzicale neconvenabile. Ne amintim şi că prin modificările operate de Julius Kapp, zelosul angajat al Operei de Stat din Berlin, evreii din Nabucco deveniseră egipteni, iar evenimentele din operă fuseseră „trase” cu vreo două decenii mai aproape de timpurile noastre. În mod surprinzător, Nabucco s-a cântat totuşi în al Treilea Reich şi în forma sa originară, cu toate inconvenientele pe care le atrăgea prezenţa unor eroi evrei. Acest fapt, care s-a putut petrece numai în condiţii strict controlate, cu voie de la poliţie. El rămâne în sine remarcabil şi a fost făcut posibil de existenţa unei ligi culturale evreieşti („Kulturbund deutscher Juden”). În condiţii de totală segregare faţă de cultura oficială şi sub controlul vigilent al culturnicilor nazişti, liga a putut să ofere totuşi montări ale unor lucrări neconforme cu ideologia dominantă.

În Verdi and the Germans: from Unification to the Third Reich, carte de care m-am folosit şi pentru alte postări, Ursula Kreuzer explică utilitatea acestei ligi, menită, în ochii aparatului de partid, „să distragă atenţia cetăţenilor nedoriţi de la opresiunea crescândă la care erau supuşi şi să dea senzaţia unui tratament «corect» scepticilor din Germania şi din străinătate”. Deoarece, aşa cum a explicat şi conducătorul ligii, Kurt Singer, concediat de la Opera de Stat din Berlin, nu prea existau opere evreieşti propriu-zise, s-a căutat măcar să se introducă în repertoriu lucrări cu subiecte canonice evreieşti.

A rezultat astfel un spectacol cu o imagine opusă celei a montării oficiale, „deiudaizate”, a lui Julius Kapp. Libretul folosit era cel tradus de dirijorul evreu Leo Schottlaender în 1928, iar redarea versurilor celebrului cor Va pensiero, care se îndepărta destul de mult de original, lăsa puţin loc pentru interpretări în privinţa dorinţei de libertate pe care o transmitea. Nu doar libretul, ci şi costumele şi atmosfera trimiteau la trecutul iudaic: 

Poporul evreu era îmbrăcat  în caftane lungi, cu bărbaţii etalând bărbi lungi şi acoperăminte de cap specifice. Identitatea religioasă era scoasă în evidenţă în timpul profeţiei din actul III, în timpul căreia Zaccaria ridica emfatic deasupra capului Tablele legii cu cele zece porunci (scrise cu caractere ebraice). În tabloul final, imaginea lui Baal face loc unor menore şi toţi cei prezenţi îşi ridică braţele într-o rugăciune colectivă.

Cu tot mesajul direct, spectacolul nu a avut prea mult succes, iar mulţi critici (evrei, desigur, şi exclusiv în presa evreiască) nu au privit cu ochi buni aluziile politice prea străvezii. Din acest motiv, liga s-a orientat spre opere verdiene fără probleme (La Traviata, Un ballo... sau Rigoletto). În 1941 a fost desfiinţată, iar majoritatea membrilor ei au ajuns în lagăre de exterminare.

Postarea de azi se bazează pe lucrarea Gundulei Kreuzer, dar şi pe cartea lui Lilly E, Hirsch, A Jewish Orchestra in Nazi Germani. Musical Politics and the Berlin Jewish Culture League (University of Michigan Press, 2010). Imaginea, extrasă din studiul lui Hirsch, înfăţişează momentul din actul III la care face referire textul postării. Traducerea fragmentelor este a mea.

☺☺☺ Lucian Boia - De ce este România altfel?

E plină piaţa cărţii din România de lucrările lui Lucian Boia mai ceva ca burta oii de scaieţi. Nici n-apuci să te uiţi în altă parte, şi universitarul bucureştean a mai scos una, încă şi mai scandaloasă ca precedenta, în buna tradiţie a luării în răspăr a unora din stereotipurile naţionale cel mai adânc înrădăcinate. Nu ştiu dacă acest stahanovism frenetic e neapărat bun. Să aruncăm însă o privire sumară asupra volumului cu titlul  interogativ-provocator De ce este România altfel? (Humanitas, 2012). Nu trebuie să fii un semantician prea rafinat ca să-ţi dai seama că întrebarea aceasta conţine în ea presupoziţia că da, România e altfel, e un fel de altă mâncare de peşte. Nu în sens bun, după cum vedem dacă ne apucăm de citit, căci acest „altfel” condensează în spaţiul unui singur cuvânt o multitudine de tare autohtone, de păcate şi neîmpliniri istorice care ies la iveală cu putere din când în când, ca accesele unei boli cronice fără leac şi fără sfârşit.

Lucian Boia face un pomelnic al frustrărilor multora din conaţionalii noştri, cărora le vine greu să recunoască evidenţe precum cea potrivit căreia „toate modelele politico-culturale [de la noi] sunt de import” şi că, esenţialmente, cultura şi civilizaţia de la noi sunt lipsite de specific şi caracterizate printr-un „dar” al imitaţiei fără egal. E vorba şi de maleabilitate, lipsă de consecvenţă în multe momente importante ale istoriei sau - la fel de rău - o consecvenţă rău înţeleasă, e vorba de slăbiciunea statului în raporturile sale cu corpul social şi, din păcate, contondenţa aceluiaşi stat în relaţiile cu propriii săi cetăţeni. Explicaţii istorice ar exista şi ar ţine în bună măsură de înapoierea teribilă a României - în Evul Mediu ar fi fost vorba de un handicap de câteva sute de ani în raport cu ţările civilizate. Pe parcurs handicapul s-a mai redus, dar el rămâne considerabil. Lucian Boia oferă şi câteva studii de caz, de la cel al lui Eminescu, poet cu o originalitate „relativă şi discutabilă”, greu digerabil la export, însă obiect de cult naţional, până la cel al eşecului proiectului României Mari de după 1918. E vorba de teme îndeobşte dragi patrioţilor neaoşi, iar atacarea lor cu sinceritate şi fără prejudecăţi nu poate fi decât un lucru bun.

Este, cu toate astea, România „altfel”? Specialiştii în ştiinţe sociale, de la lingvişti la sociologi, se cam feresc de asemenea etichete. Oamenii sunt cu toţii înzestraţi cu însuşiri provenite din acelaşi inventar şi se deosebesc doar în virtutea modului în care se concretizează şi îmbină acestea, probabil la fel şi popoarele. În De ce Vestul deţine încă supremaţia şi ce ne spune istoria despre viitor, despre care am scris de altfel aici, Ian Morris argumentează convingător că lenea, teama şi lăcomia sunt forţe universale care acţionează în istoria universală modulate fiind de geografie şi biologie. România nu este „altfel” decât în măsura în care toate ţările sunt altfel; fiecare din ele este o constelaţie specifică de grupuri umane înzestrate, la nivel individual, cu aceleaşi calităţi sau defecte. Desigur, diferenţele marcate care despart România de multe ţări civilizate, incredibila remanenţă a unor tare istorice, toate acestea sporesc sentimentul de frustrate şi îi pot face pe unii să recurgă la un „altfel” exasperat. Că tot vine vorba de remanenţă şi recurenţă, se cuvin pomenite aici repetatele puseuri de „cădere în pre-modernitate” de care vorbeşte Sorin Alexandrescu în Paradoxul român (vezi aici pentru o postare mai veche).

Sigur, pe lângă reproşul de a da cu o uşurinţă prea mare pentru un învăţat verdicte menite mai degrabă să mărească vânzările, lui Lucian Boia i se pot aduce şi corecţii de detaliu. De pildă, tot la capitolul „excepţii” istoricul include şi limba română, despre care ni se spune că „este, evident, o limbă romanică: totuşi, cea mai puţin latină dintre limbile latine” şi pomeneşte în sprijinul aserţiunii sale o serie de caracteristici ale vocabularului. Autorul este, probabil fără voie, tributarul mentalităţii potrivit căreia apartenenţa la o familie de limbi e, în ultimă instanţă, o chestiune contabilă. Ar fi de observat că această (ne)apartenenţă e dată nu doar de numărul lexemelor de o anume origine ci, mai ales, de structura gramaticală a limbii şi de elementele care aparţin categoriilor funcţionale, care sunt, în cazul românei, indiscutabil romanice, nici mai mult, nici mai puţin decât în cazul altor surori de gintă. De altfel lingvistica contemporană a depăşit demult stadiul discuţiilor în care pare cantonat profesorul Boia. Oricum ar sta lucrurile, romanitatea limbii noastre nu e nici motiv de mândrie (ce merit avem noi, vorbitorii?) şi, desigur, nici de ruşine, căci în esenţă toate limbile sunt la fel în structura lor profundă.

Cartea lui Lucian Boia, scrisă în focul evenimentelor politice tulburi din 2012, evenimente care au scos iar la lumină vechi neajunsuri naţionale, rămâne aşadar tributară unei viziuni parohiale. Deşi plină de vervă şi cu mult elan polemic (binevenit), ea îi va nemulţumi - culmea - şi pe autohtoniştii înveteraţi, şi pe adepţii unei abordări universaliste, mai apropiată de spiritul ştiinţelor sociale de azi. E, să recunoaştem, o performanţă destul de greu de atins într-un volumaş de nici 150 de pagini. 

Nabucco în Egipt

Nu, nu e nicio greşeală, nu am încurcat operele, e vorba de Nabucco, nu de Aida, ambele de Verdi. Special e poate doar contextul istoric, căci suntem în Germania nazistă, iar evreul, fie şi pe post de simplu personaj, e indezirabil. Cum să-ţi imaginezi aşa-zisul cor al sclavilor evrei interpretat pe o scenă din al Treilea Reich? Cu tot acest inconvenient, creaţia lui Verdi este, în ansamblu, bine reprezentată în epocă, iar naziştii merg până la a încerca să şi-l anexeze pe italian, considerându-l „germanic”. Am scris despre toate acestea într-o postare mai veche (aici), bazată pe cartea Gundulei Kreuzer, Verdi and the Germans: from Unification to the Third Reich (Cambridge University Press, 2010), o lucrare la care vom tot reveni în anul Verdi-Wagner.

Verdi era aşadar apreciat în Germania, iar responsabilii culturali au fost de părere că ar fi păcat să fie tăiat Nabucco din repertoriu pentru un simplu bagatel. Sarcina de a retuşa lucrările cu părţi indezirabile i-a revenit lui Julius Kapp, dramaturg angajat la Opera de Stat din Berlin, membru de partid din 1933. Kapp a operat modificări în opere precum Vecerniile siciliene, din care a eliminat „balastul istoric”, a montat un Hernani cu happy end şi a tăiat un act întreg din Bătălia de la Legnano, cu referiri la conflictul lombardo-german. Pentru Nabucco, sarcina care i-a revenit lui Kapp a fost „deiudaizarea libretului”.

Kapp a mutat, precum miliţianul care trage cadavrul de pe Edgar Quinet pe Academiei, acţiunea principală cu vreo douăzeci de ani mai aproape de noi, începând nu cu luarea Ierusalimului de către Nabucodonosor al Babilonului în 587 î.e.n., ci cu cucerirea Egiptului, la care se face referire în Vechiul Testament. Iată cum evreii s-au transformat în egipteni adoratori ai lui Ra. Zaccaria a devenit Amon, mare preot din Memphis, sora lui, Anna, preoteasa Amenerdis, iar Ismaele s-a metamorfozat în Psametih. Conflictul religios a fost „marginalizat”, aducând-se în prim plan „îndrăgostiţii prinşi între două naţiuni aflate în conflict”. Nabucco este portretizat ca un „lider omenos şi iertător”, în rezonanţă cu portretul oficial care i se confecţiona Führerului.

În mod ironic, montarea epurată a lui Nabucco nu s-a bucurat de prea mult succes. Julius Kapp nu s-a bucurat nici el de prea mare apreciere din partea autorităților naziste. „În 1935, Camera muzicienilor a descurajat în mod expres reformularea textelor din oratoriile bazate pe Vechiul Testament ale lui Händel [...].” Chestiunea adaptării politic corecte a lucrărilor din repertoriul internaţional a rămas una spinoasă şi s-au făcut auzite, spre cinstea celor curajoşi, multe opinii critice la adresa procedeului.

Postarea de azi se bazează, desigur, pe lucrarea Gundulei Kreuzer. Poza, reprodusă din acest volum, înfăţişează o schiţă de decor pentru Actul I din opera Nabucco în montarea realizată de Julius Kapp la Teatrul Municipal din Kassel (1940).