luni, 31 ianuarie 2011

☺☺☺ Cristian Teodorescu - Medgidia, oraşul de apoi

15 comments
Din perspectiva aşa-numitei logici mereologice (adică a teoriei relaţiilor parte-întreg), dacă iei un roman şi-l tai în bucăţi poţi să obţii un volum de povestiri, iar dacă pui laolaltă mai multe povestiri nu-i exclus să iasă un roman. Succesul celor două operaţiuni e cu atât mai mare cu cât romanul, respectiv povestirile, sunt mai omogene ca temă, personaje şi cadru. Vreo legătură între aceste consideraţii plicticoase şi Medgidia, oraşul de apoi, romanul lui Cristian Teodorescu publicat la Cartea Românească în 2009? Aş zice că da, fără ca de aici să rezulte vreo consecinţă imediată asupra valorii cărţii.

Volumul lui Cristian Teodorescu e subintitulat, apăsat, roman, deşi unii ar putea argumenta că cele aproape 100 de capitole scurte care îl alcătuiesc sunt povestiri mai mult sau mai puţin independente, fragmente ale unuia şi aceluiaşi univers tematic alcătuit de micul oraş dobrogean din anii 1940. Autorul nu-şi propune să construiască ex nihilo. El desfăşoară un impresionant număr de eroi, evenimente şi biografii din Medgidia, în epicentrul acestei lumi aflându-se restaurantul gării locale, luat în arendă de la CFR de bunicii prozatorului, Ştefan (Fănică) şi Virginica Theodorescu. Fănică e un personaj înzestrat cu multă vitalitate, răzbătător, cu fantezie în afaceri, nelipsit în acelaşi timp de frivolitatea unui Mitică sudic, afemeiat (în limite rezonabile) şi în acelaşi timp bun tată de familie, cartofor şi jucător pasionat de table, dar fără a pune vreodată în primejdie chiverniseala familiei. Virginica e o Penelopă dobrogeană care acceptă cu înţelepciune micile abateri ale soţului, căruia îi face doi băieţi şi o fată şi îi gospodăreşte atent avutul.

Pe lângă soţii Theodorescu, restul lumii. Autorităţile oraşului (primarul, judecătorul, poliţaiul, şeful de gară), puzderie de mici negustori şi reprezentanţi ai celor mai diverse bresle, profesiorime, reprezentanţi ai minorităţilor (mulţi turci şi tătari, desigur, dar şi greci, armeni şi evrei). Nu sunt tipuri abstracte, au cu toţii nume şi identitate socială şi, ce e mai important, îşi au fiecare povestea lui. Câte un capitol fiecare, o mică povestire cu poantă, nu de puţine ori tragi-comică. Unele personaje au parte de mai mult spaţiu şi se vede că autorul are o adevărată slăbiciune pentru ele. Sunt de menţionat maiorul Scipion, adevărată figură tragică a cărţii, purtător placid al onoarei militare care, din rănit pe frontul de est şi persecutat al regimului Antonescu ajunge, în urma comportamentului demn în faţa ocupanţilor sovietici, în puşcăriile noului regim comunist. La fel comisionarul Haikis, evreu inimos şi descurcăreţ, adevărată ipostază a spiritului hermetic. Nu e probabil întâmplător faptul că pe Scipion şi Haikis i-am întâlnit şi în „Tainele inimei“, mai vechiul roman al autorului despre care am scris aici.

Medgidia din carte e o lume în declin, dar nu pentru că nu ar fi avut resursele interne pentru a supravieţui, ci pentru că vine istoria peste ea. Un prim puseu al bolii îl încearcă oraşul cu ocazia agitaţiei produse de regimul legionar, după care, deşi lucrurile se mai aşază în matca lor firească, nimic nu mai e cum fusese odată. În curând soseşte armata roşie şi se schimbă regimul. Soţii Theodorescu pierd, aşa cum era şi de aşteptat, restaurantul, iar Fănică face închisoare pentru o inventată datorie la fisc. Personajele se risipesc care încotro, precum cărţile de joc aruncate în aer de Alice în scrierea lui Lewis Carroll: unii mor sau îşi pierd libertatea, alţii fug din ţară sau se resemnează cu o existenţă marginală, integraţi formal în noile realităţi. Eliberat din închisoare, Fănică, fostul coleg întru ţinut restaurante de gară cu Dobrogeanu-Gherea, nu-şi va mai regăsi niciodată exuberanţa anilor de boom economic şi va trăi din mici expediente. Romanul se încheie cu un capitol ceva mai lung decât celelalte (botezat Oraşul de atunci şi cel de apoi), care se doreşte poate o sinteză a pletorei de capitolaşe anterioare şi care schiţează, repetând parţial, principalele fire narative ale cărţii. Mi-e greu să-mi dau seama dacă acest mod de a pune lucrurile la punct face bine construcţiei generale.

Dacă există o caracteristică formală evidentă în Medgidia, oraşul de apoi aceasta e omogenitatea. Omogenitatea capitolelor e dată, la nivel tematic, de personaje şi locuri recurente, iar la nivel stilistic, de o structură de-a dreptul izotropă, ca să folosesc un termen din fizică. Practic, aproape pe orice direcţie diseci textul, rezultatul e acelaşi. Sintaxa prozei curge la fel, cu o mare coerenţă, deşi unii, răutăcioşi desigur, ar putea spune că asta poate duce la monotonie. Frazele nu sunt de obicei foarte lungi, iar abundenţa de propoziţii care încep cu predicatul asigură dinamism şi nerv relatării, acelaşi efect avându-l şi discreta întrebuinţare a stilului indirect liber:

Se isprăveşte Ramadanul şi se pun turcii pe benchetuială. Tăiau la berbecuţi pentru pilaf şi-şi zburătăceau orătăniile prin curte. Le luau gâtul şi le băgau la frigare. Prinsese tot oraşul miros de şuberek. Cine avea prieteni printre turci - şi cine n-avea? - se ducea la ei să petrească.

Virginica nu mai intrase de o săptămână în bucătăria restaurantului, că o îngreţoşa mirosul de mâncare. Se ţinea cu struguri şi măsline. Un covrig sărat îi ajungea o zi întreagă. Şi o ia pofta de kebab. Sare Fănică în birja lui Şukuri, să-l ducă la ospătăria turcească, degrabă că-i leapădă nevasta!

C. Teodorescu nu lasă nimic la voia întâmplării când vine vorba de meşteritul la text. E de-a dreptul obsesiv-compulsiv şi netezeşte la milimetru până şi ciucurii covorului. Deformaţie profesională, ar putea spune cei care ştiu că prozatorul a lucrat mulţi ani pe post de corector (din păcate volumul a ieşit cu destule greşeli de tipar, ironia sorţii!). Din fericire, produsul e în ansamblu unul bun, deşi mecanica textului riscă în câteva locuri să devină obositoare. Destul de puţin convingătoare glosările din capitolul final pe tema „oraşul de atunci versus oraşul de apoi“. O interpretate mai simplistă ar putea opune o vârstă de aur hesiodică uneia (contemporane) alcătuite dintr-un metal mai puţin nobil. Nu teoretizările sunt punctul forte al romancierului. De fapt i s-a întâmplat ce i se întâmplă şi în viaţa „civilă“ când, în calitate de publicist, comentează cel mai adesea fără har evenimente politice cotidiene. Eu aş zice, dacă mi-e permis, că oraşul de apoi e meta-oraşul reprezentat de opera literară, acela care îşi va fi extras existenţa din urbea de înainte sau de după, dar nu e totuna cu niciuna din ele.

sâmbătă, 29 ianuarie 2011

¿Le gusta leer literatura en español?

6 comments
Apropiindu-se - implacabil - funia de par, a sosit şi rândul scriitorilor de limbă spaniolă să fie evaluaţi şi etichetaţi. Toate astea, desigur, în funcţie de preferinţele, umorul sau umorile colegilor care au răspuns la invitaţia de a participa la sesiunea spaniolă de azi.

imi place Borges pt c-a venit din Viitor si controleaza un amplificator de radiatii, foarte intense si inguste, cu mare directivitate si utilizari variate.

nu-mi place Un Veac de Singuratate pt ca e reproducerea latino a Muntelui Vrajit, chiar daca aproape la fel de high ca varful german.

***

La 9 ani scrie o poezie pentru aniversarea unui unchi şi o poveste cu căţelul Loyal, care moare ca să salveze o fetiţă din mîinile unor bandiţi, proza părîndu-i-se mai grea, aşa cum avea să i se pară mereu, la 12 scrie poeme lugubre, primite entuziast de familie, şi plănuieşte o epopee care să cuprindă toată istoria lumii, dar o pneumonie îl opreşte după cele 20 de pagini despre epoca de piatră, mai tîrziu scrie Istoriile cu cronopi şi glori, Ocolul zilei în 80 de lumi şi celelalte – cărţi-şotron, cărţi-machete, cărţi-almanah, instrucţiuni pentru plîns, manuale de speologie la domiciliu, telegrame, proeme şi peome –, povestindu-ne în întregime şi atît de minuţios încît devenim fantastici: Julio Cortázar.

Nu am un scriitor de limbă spaniolă care să-mi fie cu deosebire nesuferit, nesuferită mi-a devenit o formulă pe care o întîlnesc frecvent cînd vine vorba de literatura din America de Sud, realism magic-Márquez-realism magic-Márquez, ca şi cum toţi scriitorii de-acolo s-ar defini în legătură cu realismul magic (realitatea fiind oricum magică, cf. Julio Cortázar).
***
micawber
Cel mai puţin mă entuziasmează aşa-zişii realişti magici în cap cu G. Garcia Márquez (nu dau şi alte nume pentru a nu fi sfâşiat de admiratorii autorilor în chestiune), căci mi se pare că dau cu tunul după muşte şi - s-o zic pe şleau - pentru că n-am organ pentru genul respectiv. Nu-mi displac Cervantes sau Baltasar Gracián. Mai ales cel dintâi e surprinzător de viu pentru un contemporan al John Donne. Ca să revin mai aproape de timpurile noastre, l-aş pomeni pe Camilo José Cela, (a)cela din Stupul, care îmi place din aceleaşi motive pentru care nu mă încântă realiştii magici. ¡Ole!
***
1. eu unul pariez pe Ray Loriga [nascut in ‘67], un Kerouac spaniol, si care zice‚ in Heroes, “am visat ca aveam un pistol de argint.un pistol foarte frumos.mai intai trageam in tipul care l-a impuscat pe Lennon si ma gandeam: pe asta l-am aranjat. si pe urma ma apucam sa trag in toata lumea”.

2. si pe Isabel Allende , din care am citit Casa Spiritelor, pentru ca a dat un film super.

3. nu-mi place domnul Paulo Coelho, dupa Alchimistul.
***
scriitorul latino-american preferat este fara indoiala Mario Vargas Llosa, el cel care-i povestasul perfect. le are pe toate: looks, faima, glorie, inamici faimosi, cartografiaza ca nimeni altul structurile puterii si ilustreaza cu pricepere revolta, rezistenta si infrangerea. ma astept ca in orice clipa sa-i creasca si o pereche de aripi.

scriitorul cel mai overrated, pe de alta parte, este fara indoiala cel care ilustreaza in mod ilustru absenta tuturor calitatilor de mai sus. incepe cu “co”, se termina cu “elho” si este pare-se brazilian.

***
reductio
García Márquez a fost cel care m-a captivat cu portretul dictatorului singuratic din Toamna Patriarhului. un dictator decrepit si libidinos, suprasaturat de propria persoana cu accese paranoice si o hernie de dimensiunea unui avorton pe care-o purta de colo, colo si o mangaia dragastos. probabil maniera dementa a scriiturii cu fraze intinse pe zeci de pagini si punctuatia deliranta a fost ceea ce m-a captivat, dar si o fraza geniala de la final “a fost gasit mort in palatul prezidential, la o varsta undeva intre 107 si 232 de ani”..

fiindca n-am fost niciodata tentat sa-i rasfoiesc vreun volum, si chiar daca tema sesiunii e scriitori de limba spaniola, Coehlo castiga trofeul din fecale, cel putin pe filiera sud-americana.

probabil cea mai buna descriere a volumelor sale e literatura de toaleta, sau de avion. imi povestea tovarasul Caligula, la fiecare calatorie cu avionul nu dadea decat peste romanele sale. ergo, un zbor de 3 ore = un roman de Coelho.

***
dreaming jewel
În universul meu, care este o bibliotecă – sau viceversa, în biblioteca mea, care este un univers – există un singur zeu şi acela e Borges, un creator plin de imaginaţie şi spirit ludic, care nu ia regulile foarte în serios. Deşi, desigur, se mai insinuează pe acolo şi arhanghelul Gabriel (Garcia Marquez) şi Triada de slujitori ai Splendidei Sobrietăţi Subtile, pre numele lor Bolano-Onetti-Rulfo.

Dacă ne păstrăm în convenţia iniţială, „scriitori de limbă spaniolă”, atunci universul meu n-are diavol, pentru că opusul în toate al celor de mai sus ar fi Pedrept-Preahulitul Paulo Coelho. Care, însă, e de limbă portugheză.
În lipsa unui diavol, să zicem doar că nu înţeleg de ce lui Adolfo Bioy Casares i s-a permis să şadă la masă cu zeii…
***
marin anton
autorul meu favorit de limba spaniola: Jorge Luis Borges. argumentul? iata un citat din autor:

“eu trebuie sa raman in Borges, si nu in mine insumi [asta, presupunand ca eu insumi exist], dar adevarul e ca ma recunosc mai putin in cartile lui decat in multe altele, sau decat in staruitorul vaiet al unei ghitare. cu ani in urma, am incercat sa ma eliberez de el si am trecut de la mitologia mahalalei la jocul cu timpul sau cu infinitul, dar si acest joc ii apartine acum tot lui Borges, astfel incat voi fi silit sa imaginez alte lucruri. viata mea nu este, asadar, decat o goana si, putin cate putin, pierd totul si totul trece in stapanirea uitarii, sau a celuilalt. nu stiu care dintre noi asterne aceste randuri.”

autorul de limba spaniola care mi se pare cel mai overrated: Che Guevara, socotit de multi, dincolo de statura lui de revolutionar de profesie, un mare poet si ganditor. argument? poemul sau Hasta la Victoria Siempre din care-mi permit sa citez prima strofa:

“la drum
inflacarat poet al aurorei
pe cararile ascunse si parasite
sa eliberam crocodilul cel verde pe care il iubesti atat.”

***
utopia balcanica
daca antagonistul meu preferat a fost un mistret, autorul meu preferat de limba spaniola e un autor de limba portugheza. desi stangist, José Gomes Ferreira a facut cinste speciei om cu Miraculoasa Aventura. in plus, e atat de obscur incat nici n-a fost tradus in engleza.

supraevaluat cu Nobel, Pablo “Chain Letters Branzoase in Powerpoint” Neruda.

***
dragos c.
cei 3 prozatori sudamericani favoriti:

Jorge Luis Borges pentru Aleph si Cartea de nisip
Juan Rulfo pentru miraculosul Pedro Páramo
Ernesto Sábato pentru Abbadón Exterminatorul

cel mai overrated este, evident, Marquez, cu Un Veac de Singuratate, net inferior – dupa mine – Dragostei in Vremea Holerei. de aceea, ma gandeam sa pun poza autorului cu ochiul invinetit de Llosa, insa aleg pe alti doi autori.

***
Daca e voie sa alegem scriitori pe care nu i-am citit in totalitate – nici macar in mare parte – atunci il aleg si eu pe Julio Cortázar, fie si numai pentru ca de fiecare data cand zbor cu avionul la amiaza caut cu privirea o insula. As putea sa-l trec ca favorit si pe Roberto Bolano, mai recent descoperit si direct in suflet intrat. Si ar trebui sa plec usor capul in directia domnului Vargas Llosa, care m-a salvat, candva demult, amintindu-mi ca Garcia Márquez nu-i singurul scriitor sud-american.

Iar altfel, ma alatur celorlalti si protestez impotriva ‘realismului magic’ care ne-a impuiat capul. Ca nu e vina scriitorilor pusi langa formula asta, e o cu totul alta problema.

PS-ul meu (Micawber)
Se pare că pentru mulţi colegi literatura de limbă spaniolă înseamna literatură sud-americană. O interpretare cel puţin ciudată, dacă nu de-a dreptul greşită. La fel şi încadrarea aici a lui P. Coelho pe care, e limpede, nu-l place nimeni, dar pe care unii îl aduc din condei, ca miliţianul, pe Academiei, pardon, pe uliţa spaniolească.

miercuri, 26 ianuarie 2011

☺☺☺ Victor Erofeev - Stalin cel Bun

0 comments
Victor Erofeev îşi începe din senin cartea (e vorba de Stalin cel Bun, Paralela 45, 2006) scriind, pe primul rând al primei pagini: În sfârşit, l-am omorât pe tata. Şocant, nu? Noroc că un paragraf mai la vale autorul ne linişteşte: Ce-i drept, tata e încă în viaţă şi până mai deunăzi juca tenis de câmp în week-end-uri. Paricidul ratat ne explică apoi că e vorba de o „crimă politică“, nicidecum una comisă cu toporul (ca la PRO TV) sau vreo armă mai sofisticată. Putem răsufla uşuraţi, dar uşurarea e de scurtă durată, căci tot volumul e plin de afirmaţii tari (gen Stalin îl uimea pe tata prin bunătate sau tata e Stalin cel Bun) sau de relatări pe măsură, cum ar fi discuţiile dure între Ehrenburg şi Molotov. Şi tot aşa.

Puse în context, toate aceste lucruri nu mai apar din cale-afară de surprinzătoare. Victor Erofeev e fiul unui diplomat societic de rang înalt, la început translator preferat al lui Stalin, apoi, sub Hruşciov şi daragoi Leonid Ilici Brejnev, ataşat cultural la Paris şi reprezentant la UNESCO, după o trecere prin Stockholm, unde lucrase cu renumita madame Kollontai, mai cunoscută nouă din istorisirile lui Neagu Djuvara. Incidental, Erofeev-senior trebuie să fi fost coleg cu soţul celebrei gastronoame Julia Child. Victor se naşte imediat după război şi duce, după propriile mărturisiri, o viaţă minunată:

M-am născut în septembrie 1947. Am avut o copilărie fericită pe vremea lui Stalin. Un paradis senin. Sunt gata să concurez în acest sens cu Nabokov, care avea o ţinută sportivă suspectă. Eram şi eu un coconaş, doar că mă trăgeam din nomenclaturişti, pe când el - din aristocraţi.

Şi cum să nu fi fost copilăria fericită? Parisul, Paris, Coasta de Azur, Coasta de Azur. Moscova e departe, şi chiar când treci prin ea nu te freci de prostime, ci te ţii cu ai tăi, plimbându-te cu Volga, şi îţi faci cumpărăturile la magazine cu circuit închis. Traseul existenţial al tânărului Erofeev părea bine conturat. N-a fost să fie, pentru că de multe ori copiii nu urmează jaloanele trasate de părinţi. Pe scurt, devenit student şi, mai apoi, membru al intelighenţiei moscovite, Victor Erofeev se transformă - cauchemar! - în ditamai disidentul. În calitatea asta el scoate, alături de alţi curajoşi (dintre care îi putem nota pe Axionov, Bitov sau Evgheni Popov), Metropol, un almanah literar, în care se fac simţite viguroase nonconformisme şi elemente de critică la adresa stagnării brejneviste. Şi ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, almanajul e tradus şi în Occident. Belea majoră.

Apariţia Metropolului a dat naştere, aşa cum era şi de aşteptat, unui val de represalii. Erofeev şi colegii săi au fost prelucraţi şi ameninţaţi îndelung la Uniunea Scriitorilor. Pe plan familial, afacerea a pus capăt carierei diplomatice a tatălui. Pe lângă aceste semnificaţii de ordin personal, scandalul Metropol a avut şi rolul unui revelator şi a despărţit, ca să zic aşa, apele în lumea scriitoricească. S-a văzut cu mai multă claritate decât de obicei pe cine puteai conta şi pe cine nu în confruntarea cu cerberii regimului.

Avem aşadar de a face cu o scriere în bună măsură autobiografică, chiar dacă într-un loc Erofeev ne spune de la obraz că numai proştii scriu autobiografii. Pe scriitor, ştim bine, nu trebuie să-l crezi pe cuvânt nici când scrie cu litere grase (aşa cum o face uneori, apăsat, şi autorul nostru). Nu mă dau în vânt după asemenea procedee de manifestare a emfazei, dar din fericire cartea are merite care întrec asemenea neajunsuri. La capitolul acesta aş include redarea memorabilă unor scene - imaginate sau povestite de alţii - petrecute între mai marii URSS, în cap cu Stalin şi - tot memorabile - o serie de formulări surprinzătoare dar nu mai puţin incitante. Citez aici una singură: Stalin e creatorul totalitarismului magic. Oricum, rămânând la dictatorul sovietic, pentru Victor Erofeev Stalin e doi: e, mai întâi, Stalin-Stalin şi mai apoi, însăşi figura tatălui. Cât e de bun, indiferent de ipostază, rămâne de discutat. Oricum, cartea e extrem de interesantă şi merită citită, căci Erofeev e teribilist, grandoman chiar, enervant uneori, dar niciodată plicticos.

luni, 24 ianuarie 2011

☺☺☺ Kurt Vonnegut - Un om fără de ţară

2 comments
Antiamericanismul e ca guta, se manifestă prin accese. E drept şi că, spre deosebire de gută, antiamericanismul se manifestă cel mai adesea la cei care consumă puţine proteine. Ce-mi veni, totuşi, cu ismul acesta, mai ales că nu e vorba decât de cartea lui Kurt Vonnegut, Un om fără ţară (Rao, 2006)? Ca să vedem mai exact ce am în minte, să citim ce ne spune autorul la paginile 51-52:

Am de gând să-i dau în judecată pe cei de la Brown & Williamson Tobacco Company, producătorii ţigărilor Pall Mall, şi o să le cer un milion de dolari despăgubire! Începând de la vârsta de doisprezece ani fumez, ţigară de la ţigară, doar Pall Mall fără filtru. Şi, de ani buni, Brown & Williamson îmi promit - încă de pe pachet - că mă vor ucide.

Dar am ajuns la vârsta de 82 de ani. Vă mulţumesc, ticăloşi nenorociţi! Sub nicio formă nu aş fi vrut să trăiesc într-o epocă în care cei mai puternici oameni de pe planetă se numesc Bush, Dick [Cheney] şi Colon [Colin Powell].

E limpede referirea caustică la unul din tabuurile preferate ale (in)corectitudinii politice, atitudinea faţă de fumat şi fumători, precum şi la epoca primului mandat al lui George W. Bush. Doi cai de bătaie ai antiamericanismului, să recunoaştem. Iar Vonnegut îi beşteleşte pe pagini întregi pe George W. şi pe cei din jurul lui şi vorbeşte fără înconjur despre „războaiele imperialiste ale Americii“ sau de „2004, acel an umilitor, ruşinos şi pătat de sânge“ de zici că ai de a face cu un stângist sadea de undeva de prin Franţa sau Suedia. Başca referiri mai mult decât amabile la Michael Moore. Toate astea într-o carte apărută cu doi ani înainte de moarte, în 2005, şi pe care, dacă ne-ar plăcea clişeele, am putea s-o numim cântecul de lebădă al celebrului Kurt Vonnegut sau - încă şi mai sinistru - testamentul artistului.

E totuşi adevărat că în Un om fără de ţară autorul îşi expune ceea ce Şerban Foarţă numeşte „zvelt-în-şa“, neaoşizând, cu un termen masculin, cuvântul nemţesc Weltanschauung. Aflăm de pildă că Vonnegut era un fel de socialist cu destule manifestări cvasi-atee, că îi admira pe Mark Twain şi pe Abraham Lincoln şi că, după propriile lui cuvinte, îşi iubea ţara, dar aşa, mai prin cotloane:

Aşadar, America pe care o iubesc încă există, chiar dacă ea nu-şi mai află locul la Casa Albă, Curtea Supremă, Senat, Camera Reprezentanţilor sau mass media. America pe care o iubesc încă există la pupitrele bibliotecilor noastre publice.

Bine că mai au biblioteci publice (şi încă ce biblioteci!) ar putea spune cei mai apropiaţi geografic de Dâmboviţa decât de Mississippi. Un om fără ţară e în parte o colecţie de witticisme şi afirmaţii menite să-l scandalizeze pe cititor (pe cel american, acela zis conservator, de bună seamă). Este însă şi un teren de declarare a admiraţiei pentru oameni şi valori în care autorul, e limpede, a crezut. De unii din aceşti oameni am auzit (vezi mai sus), de alţii nu (de pildă nu cred că ştie multă lume cine a fost ilustrul Eugene Victor Debs, la bază fochist de locomotivă), dar suntem siguri că ei merită tot respectul. Nu e musai să aderăm la toate aceste aserţiuni, dar e greu să contestăm sinceritatea cu care sunt făcute. Din perspectiva cititorului de ficţiune, e greu să abordezi atâtea chestiuni etice fără să-l plictiseşti pe cititor. Din fericire Vonnegut îşi condimentează lucrarea cu suficient de multe vorbe de spirit (unele, în aparenţă, cinice de-a dreptul), ceea ce face toate uscăciunile moralizatoare mai uşor de înghiţit. Îndemnul autorului de a citi cartea lui Tocqueville este, dacă dăm la o parte amărăciunea pe care i-o prilejuia politichia momentului, o dovadă a încrederii lui în vitalitatea Americii.  

sâmbătă, 22 ianuarie 2011

☺☺☺ Donna Jo Napoli - Language matters: a guide to everyday questions about language

4 comments
Cei care cred că lingvistul e o persoană cazon-asexuată, un hibrid între răposaţii Alexandru Graur, Mioara Avram şi George Pruteanu, un fel de jandarm care abia aşteaptă să te pocnească cu pulanul peste deş'te sau peste gură atunci când greşeşti, ei bine, toţi aceşti cititori ar putea fi dezamăgiţi de cartea asta. E vorba de volumul Language matters: a guide to everyday questions about language al profesoarei de lingvistică Donna Jo Napoli, apărut la Oxford University Press în 2003. Autoarea îşi dă bine seama că omul obişnuit n-are habar ce e lingvistica şi ce vrea ea şi s-a confruntat cu întrebări ale mirenilor de genul: cum putem să-i facem pe copii să vorbească corect? sau cum se face că eschimoşii inuit au zeci de cuvinte pentru a se referi la zăpadă? (în paranteză fie spus, se pare că povestea cu inventivitatea lingvistică a inuiţilor în materie de zăpadă e un simplu mit). Sau, la un nivel mai profund: cum învăţăm să vorbim? limba e totuna cu gândirea? se poate considera că vorbirea prin semne a surdo-muţilor este un limbaj propriu-zis? sunt animalele înzestrate cu limbaj? prin ce diferă între ele dialectele? Să recunoaştem, sunt întrebări mult mai incitante şi care, în măsura în care le putem găsi un răspuns, infinit mai interesante decât o dezbatere de tipul „î din i sau â din a?“, ca să iau un exemplu de la noi.

Primele întrebări din acest set fac obiectul unei ramuri a lingvisticii numite psiholingvistică (cu sub-ramura ei zisă achiziţia limbajului). Culmea e că specialiştii au stabilit de multă vreme (şi au verificat în practică, deoarece, oricât de greu ne-ar fi să credem, lingvistica este în bună măsură o ştiinţă experimentală, galileeană) o serie de principii care ne ajută să dăm unele răspunsuri. Unul din primele răspunsuri este că, oricât de contraintuitiv ar părea, nu-i învăţăm să vorbească pe copiii noştri. Ei învaţă pur şi simplu singuri, iar corecturile pe care le aplicăm, mai mult sau mai puţin contondent, copiilor în primii ani ai vieţii nu au aproape niciun efect (cine vrea să afle mai multe ar putea fi interesat şi de aşa-zisul fenomen fis - nu intru în amănunte, ca să nu plictisesc).

Desigur, e important ca copilul să fie expus la limbaj, să-i audă pe adulţii din jurul lui cum interacţionează lingvistic, dar intervenţiile conştiente ale oamenilor mari (de tipul „nu se zice tlen, se zice tren“ nu au aproape niciun efect. Copilul va învăţa în cele din urmă că forma corectă este „tren“, dar nu pentru că l-a corectat bunicuţa. Culmea e că nici măcar nu trebuie să le vorbeşti direct copiilor pentru ca ei să ei să-şi deprindă limba maternă. Nu de alta, dar există culturi, ca cea samoană, în care copiii nu iau parte la conversaţiile dintre adulţi, iar aceştia nu-i corectează. Pur şi simplu copiii sunt excluşi din comunitatea lingvistică şi totuşi învaţă să vorbească fără probleme. Aşadar, părinţi, nu vă mai chinuiţi să vă corectaţi copiii. Nu-i nevoie să i te adresezi copilului pe acel ton piţigăiat-mângăietor care parcă ar vrea să-i picure în urechiuşe cuvinte şi propoziţii deja mestecate, de parcă ai fi o pasăre care îşi hrăneşte puii cu viermişori. E important, totuşi, ca copiii să fie expuşi la limbaj. În condiţii de izolare ei nu vor învăţa niciodată să vorbească. E un experiment pe care, din motive etice, lingviştii nu-l pot face (în literatura de specialitate el e numit câteodată „experimentul interzis“). Se cunosc totuşi cazuri de copii crescuţi în sălbăticie (de pildă, copiii-lup) şi care nu ajung să vorbească, chiar dacă sunt salvaţi şi li se dau lecţii de vorbire, mai ales dacă au depăşit vârsta de 14 ani. Cinefilii au auzit, desigur, de filmul lui Truffaut L'enfant sauvage, o bună ilustrare a fenomenului.

Un alt rezultat neaşteptat este acela că şi limbajul prin semne al surdo-muţilor este un limbaj la fel de legitim ca şi cel vocal. El are o „fonologie“, o morfologie, o sintaxă, mai mult, are dialecte, ba chiar se poate vorbi de limbi diferite de la ţară la ţară. Un englez surdo-mut nu se poate înţelege prin semne cu un american cu aceeaşi deficienţă - e nevoie de traducere. Cât despre relaţia dintre limbă şi gândire, ea e mult prea complicată pentru a fi expediată în câteva cuvinte, dar e important să se reţină că existenţa unor limbi diferite nu implică neapărat existenţa unor sisteme cognitive deosebite sau că persoane care, din diferite motive, şi-au pierdut sau nu au avut niciodată facultatea limbajului pot gândi fără probleme.

Cartea nu dă - şi nici n-ar avea cum - răspunsuri definitive şi emfatice la toate întrebările cu care începusem postarea de azi, dar ea aruncă cel puţin o lumină nouă asupra lor. Nouă nu pentru specialişti, ci pentru public, căci e o lucrare de popularizare. Scrisă cu mult farmec. Donna Jo Napoli nu monologhează cocoţată la catedră, ci are o abordare maieutică, se adresează unui cititor onest şi interesat, dar ignorant şi copleşit de idei de-a gata. Fără îndoială, linvgistica îşi are şi părţile ei mai aride, cu formalizări complicate şi frustrante pentru outsideri, dar asta nu înseamnă că problemele pe care le abordează nu pot fi explicate cu har unui public mai larg. Desigur, dacă ai autori care să ştie cum s-o facă şi care să nu te urecheze dacă n-ai subliniat subiectul cu o linie şi predicatul, cu două sau dacă n-ai identificat un element predicativ suplimentar.

PS Am citit versiunea electronică a cărţii pe iPad, cu programul Stanza.

joi, 20 ianuarie 2011

☺☺☺ Andrei Bodiu - Bulevardul Eroilor

8 comments
Nu e nevoie de o taxonomie foarte sofisticată pentru a încadra Bulevardul Eroilor de Andrei Bodiu (Paralela 45, 2004). De altfel, în scurtul cuvânt înainte prozatorul ne explică (să n-avem vorbe la proces, cum se zice în popor) că, scriind romanul, a vrut să ofere „o imagine vie a lumii noastre de azi, pornind de la viaţa în universitate“. În calitate de cititor bănuitor, care s-a obişnuit să-l suspecteze în permanenţă pe autor că vrea să-i fure calul de sub şa, n-am luat foarte în serios declaraţia asta. Citind cartea, am ajuns totuşi la concluzia că Andrei Bodiu n-a vrut să rupă gura târgului, fie el şi de provincie, cu mari inovaţii şi a scris un roman al vieţii universitare, gospodăresc şi fără mari surprize.

Nu cunosc foarte bine Braşovul, dar să-l credem pe cuvânt pe autor că Bulevardul Eroilor există, universitatea şi ea, la fel biblioteca sau prefectura. Personajele însă sunt, nici nu-i de mirare, fictive. Sunt figuri umane care roiesc în jurul universităţii braşovene, mai precis, cu un zoom in bine calibrat, al facultăţii de Litere din localitate. E o lume umană foarte populată, cu indivizi mulţi, mărunţi şi destul de agitaţi, din care se detaşează trei. E vorba mai întâi de Mircea Bănceu, şef de catedră, om de nici 40 de ani, singura voce căreia romancierul îi dă voie să vorbească la persoana întâi. E un indiciu formal destul de puternic al identificării autorului cu personajul, dar nu ştiu dacă asta e pista pe care trebuie să mergem, chit că suntem invitaţi să ne angajăm pe ea. Bănceu îşi consumă cu placiditate existenţa de belfer local cu funcţie de răspundere, soţie şi copil şi pare nu de puţine ori să cutreiere spaţiul livresc într-o stare de semi-abulie. Şedinţe de catedră, norme, prelucrări la rectorat, vizite la Topliţa, unde universitatea îşi deschide o secţie, discuţii cu colegii, cursuri, nicio zguduire importantă. Cel de al doilea personaj important e Liviu Tudose, lector întârziat la aproape 45 de ani, divorţat şi locuind în căminul studenţesc, cu doctoratul veşnic amânat (detaliu realist, probabil numai în ţara noastră se poate aşa ceva). Pare şi el o voce a autorului, chiar mai creditabilă decât cea a lui Bănceu, deşi gândurile şi acţiunile îi sunt relatate permanent la persoana a treia. În comparaţie cu colegul Bănceu, Tudose are o viaţă mult mai plină de evenimente neacademice. Andrei Bodiu îl foloseşte pentru a-l prinde pe cititor în ţesătura unei epici destul de consistente pe alocuri. Tudose primeşte e-mailuri de la o misterioasă doamnă/domnişoară T (să nu săpăm totuşi în cavoul literaturii române până la Camil Petrescu, că nu-i cazul). În acelaşi timp, el e intrigat de o misterioasă studentă care îl urmăreşte în permanenţă la cursuri din primul rând. N-am să spun, desigur, ce se alege de aceste direcţii epice şi cu ce se soldează povestea. Oricum, Tudose, care, dacă e să ne luăm după gândurile acestuia la care ne permite să avem acces scriitorul, e în esenţă un om onest, ajunge un adevărat corupător (sau corupt, cum vrem s-o luăm) de studente şi se culcă cu trei dintre ele pentru favoruri mai mult sau mai puţin clare.

Al treilea personaj de interes e din cealaltă tabără, a studenţilor. E o fată, Alina Popovici, probabil tipică pentru generaţia studenţilor anilor 2000. Alina nu are mari iluzii în ceea ce priveşte viaţa care o aşteaptă ca viitoare absolventă de Litere (şi la Braşov, nu glumă), aşa că, în vreme ce visează la o existenţa undeva pe o insulă exotică, se angajează secretară la o firmă de telefonie mobilă şi dă meditaţii. Are de altfel aspiraţii de un kitsch axiologic evident. Sunt în carte, alături de profesorii lor mari şi mici, destui studenţi, surprinşi în atitudini la fel de mărunte.

Universitatea lui Andrei Bodiu nu e acoperită de un clopot de sticlă, ci e bine încadrată într-o lume care e şi în acelaşi timp nu e România reală. Impresia de real e dată de concreteţea referirilor la Braşov şi, în general, la întregul păienjeniş de relaţii, interese şi vanităţi politico-academice. La nivel individual însă, această senzaţie e, paradoxal, modulată prin adoptarea unor etichete destul de ciudate dar, neîndoielnic, transparente. De pildă, se fac referiri la politicienii proeminenţi ai zilei, cum ar fi... preşedintele Ilişescu, prim-ministrul Aurel Tănase, preşedinţii de partid Achim Cotor sau Telescu, primarul clujean Prunar etc. Culmea bizareriei e atinsă atunci când Nicolae Ceauşescu e numit... nea Niţă (deşi pe alocuri i se mai zice şi Ceaşcă). Mi-e greu să-mi dau seama la ce servesc aceste măşti, mai ales că nu e deloc greu să găseşti cheia identităţilor. Ea e pusă la vedere, chiar lângă broasca uşii. Efectul nu e nici comic, dar nici grotesc. El ţine de o categorie estetică imprecisă, dar în literatură ambiguitatea nu e un lucru de ocară, după cum ne-au explicat nu de puţine ori teoreticienii domeniului.

Dacă trecem la puricat textul nu avem revelaţia unor procedee nemaipomenite. Totuşi, fraza e vioaie, ironia distribuită din belşug, observaţia e alertă şi valorificată cu sobrietate. În definitiv, cel mai mare succes îl au cei care reuşesc să nu râdă când spun bancuri. Iată un fragment dintr-o scenă erotică petrecută între Tudose şi o studentă:

- Stai să închid uşa, spuse profesorul, în timp ce fata se străduia să-i deschidă şliţul. Închise uşa, apoi îşi eliberă primul nasture de la blugi pentru a înlesni munca fetei. De la acest moment încolo totul decursese în limite nespectaculoase, dar de mare eficienţă. Fata nu era nici expertă, nici novice. Era de bun simţ. Atât că în focurile pasiunii repetase de câteva ori „aşa, dom' profesor, aşa, dom' profesor“, ceea ce, probabil, cu altă ocazie l-ar fi inhibat pe Liviu.

Una peste alta, o carte scrisă cu inteligenţă şi care stârneşte interes dacă nu prin spectaculosul întâmplărilor, măcar prin tratarea inteligentă a subiectului. Satira n-avea cum să lipsească dintr-o carte despre mediul academic, dar e mai puţin violentă şi mai bine strunită decât în cărţile lui Horia Gârbea, prozator cu care Bodiu se întâlneşte uneori. La noi au apărut în ultimii ani mai multe cărţi care folosesc drept materie, pe spaţii considerabile uneori, evenimente, personaje sau moravuri din viaţa universitară. Pomenesc aici de Eu, gândacul de Marin Anton, de Derapaj de Ion Manolescu sau de Teza de doctorat a lui Caius Dobrescu, cu tratamente şi ponderi foarte diferite ale lumii respective. Bulevardul Eroilor e, probabil, o carte mai apropiată de satira genuină a universului alma mater, iar titlul nu trebuie luat literal. Eroii lui Bodiu nu au nevoie de un bulevard, le ajunge o străduţă nu foarte largă şi nici prea dreaptă. A, să nu uit: se zice stand-up comedian, nu stand-up comediant, cum cred autorul sau corectorul volumului.

marți, 18 ianuarie 2011

2010 în superlative maniheiste (bune şi rele)

17 comments
Am aşteptat să se mai stingă zelul festivist de sfârşit de an, cu cortegiul lui de bilanţuri, angajamente apoase sau New Year resolutions şi tot felul de locuri comune care ne umplu existenţa măcinată de horror vacui. A venit momentul să dau şi eu la iveală (sună aproape sadovenian, nu?) nişte liste, nu negre şi nici albe. E vorba de cărţile care mi-au plăcut, dar şi de cele care nu mi-au plăcut din ce am citit în recent-încheiatul 2010. Să vedem despre ce e vorba, cu observaţia că nu toate cărţile au apărut anul trecut. Oricum, s-au publicat în ultimii ani. Linkurile trimit la postările de pe blog.
       Cele mai bune
 
      Cele mai proaste

 Cam astea sunt extremele. Restul de cărţi (până pe la 100) sunt cărţi bunicele. Pentru 2011 nu-mi propun nimic, am să citesc ca şi până acum. Adică pe apucate. Nu am plan de colectare de maculatură lectură. Las pe seama altora asemenea îndeletniciri plicticoase.

luni, 17 ianuarie 2011

Nominalizările mele pentru premiile Blog de blog 2010

10 comments
1. Marele premiu - Pentru că-mi place
Blogul meu, desigur. Glumesc, am luat deja un premiu pentru 2009 şi cred că-mi ajunge. Aşadar:
NeneaLars.com 
2. Blog literar (cu trei secţiuni: critică, jurnal, creaţie)
LITTERATUR co. AZ
Marin Anton - Blog de scriitor
3. Blogul cu cel mai mult umor
debaraua lu' niku
4. Cel mai bun cititor/comentator
Traducător de carte
5. Cel mai bun blog de păstrarea memoriei
Unknown Bucharest
6. Cel mai bun Blog politic/Blog economic

PoliTichii de mărgăritar
7. Cel mai informat blogger
Transildania
8. Cel mai simpatic blogger/bloggeriţă
Blogăreală cu vrăjeală
9. Cel mai bun blog al unui ziarist
Realitatea mea - Adriana Duţulescu
10. Cel mai bun blog de discuţii/dezbateri
Moş Călifar
11. Cel mai bun blog vizual (foto, grafică)
Bucureştii vechi şi noi
12. Cel mai bun blog de sport - nu am propuneri
13. Cel mai bun blog de muzică
Muzică clasică etc.
14. Cel mai combativ blog
Miliţia spirituală
15. Cel mai activ blogger
Contele de Saint Germain
16. Cel mai bun pamfletar dintre bloggeri
Moshe & Mordechai blog
17. Blogul pasiunii
Manifestul studentului de la biblioteconomie
18. Premiul de popularitate
Around the world

După cum se vede, majoritatea propunerilor au în vedere bloguri mai puţin cunoscute. Un pic de aer proaspăt în blogosfera consacrată nu strică.

duminică, 16 ianuarie 2011

☺☺ Lucian Dan Teodorovici - Celelalte poveşti de dragoste

2 comments
Cititorul volumelor de povestiri e, păstrând proporţiile, un fel de Sisif. Nici nu apucă omul să intre în atmosfera unei bucăţi, să se familiarizeze cu tema, cu cadrul sau cu eventualele personaje că gata, trebuie s-o ia de la capăt cu proza următoare şi tot aşa, până la izbăvitorul Cuprins. E un fel de proces de permanentă re-creditare a autorului de către cititor. Cum ar fi, eu, cititor, îţi acord ţie, autor, încrederea a mă transpune şi re-transpune în mood-ul necesar lecturii de mai multe ori pe parcursul aceleiaşi cărţi. Iar scriitorul e (mai trebuie s-o spunem?) dator să nu înşele încrederea acordată de cititor.

Anticipând concluzia acestei postări, aş spune că dacă supunem la testul respectiv recentul volum al lui Lucian Dan Teodorovici Celelalte poveşti de dragoste (Polirom, 2009) rezultatele sunt puţin satisfăcătoare. Autorul (care e, a nu se pierde din vedere, editor la instituţia unde îşi publică operele) a pus laolaltă 11 povestiri independente la prima vedere. La a doua vedere n-ai cum să nu observi existenţa unor legături tematice care ţin laolaltă textele aşa cum celulele sunt unite între ele în ţesutul conjunctiv, ca să folosesc o comparaţie inspirată din histologie. Ar fi, în primul rând, universul generaţiei căreia îi aparţine şi autorul, cea a oamenilor de vreo 30 de ani, din middle class-ul autohton, care îşi consumă istorioarele de amor mai mult sau puţin năbădăios. Portretul-robot al eroului teodorovician al acestor scrieri ne furnizează un bărbat cu ceva antecedente de Don Juan, căsătorit, după ce a bifat multe cuceriri amoroase şi i-a murit şi o logodnică (asta îl face să semene cu caraghiosul George Costanza din Seinfeld, deşi pariez că autorul n-a avut nici măcar o clipă intenţia asta). Spre ilustrarea acestui pattern se pot citi (sau cita): Scufundări, Copilul-lup, O noapte la hotel sau Podul Strâmb. Narate de însuşi eroul lor, întâmplările, care nu-şi propun să iasă prea mult din banal, sunt adesea ilustrate cu citate din texte de muzică uşoară. Procedeul o fi fost menit să faciliteze, ca la şcoală, caracterizarea personajelor, dar folosirea lui pe scară (prea) largă ajunge să agaseze. Agasante sunt şi locurile comune ale naraţiunii. În Copilul-lup bunăoară asistăm la o întreagă discuţie despre achiziţia limbajului, împănată cu banalităţi semidocte parcă culese de prin revistele cu foi lucioase. Autorul nu pare să fi avut vreo intenţie de a se detaşa de personaj. Dimpotrivă, el pare să formeze cu acesta un cuplu inseparabil, cam cum am învăţat la şcoală că ar fi cele două laturi ale semnului lingvistic saussurian:

- Vezi? Îmi confirmă teoria. N-au reuşit nimic. Şi zici că-i vorba de creierul uman, care-i mai dezvoltat decât al altor specii... Prostii. Adică nu, e! Dar e dezvoltat în sensul de a învăţa cuvinte, de a învăţa un limbaj articulat. Dacă-l ai, începi să faci conexiuni, limba se dezvoltă. Încetul cu încetul, se fac tot mai multe conexiuni şi, normal, tot mai multe sinapse-n creier. Totul datorită limbajului, adică vorbelor. Aşa îţi dezvolţi inteligenţa. Şi, pe măsură ce creşte vocabularul, creşte şi inteligenţa. De-asta ziceam că ar fi de ajuns un test de vocabular: că oamenii care ştiu cele mai multe cuvinte pot face cele mai multe conexiuni.

O sub-temă a celei dintâi ar putea fi constituită de relaţiile dintre bărbaţii generaţiei amintite. Pe lângă un inventar bogat de foste iubite/logodnice şi soţie, eroul are de regulă şi un prieten foarte bun. Desigur, acesta nu putea fi încărcător-descărcător sau primitor-distribuitor (profesiuni banale, neatrăgătoare prin definiţie), ci e regizor de sitcom-uri (Şobolanul e mai viu decât ţestoasa sau Lună plină), nu e foarte inteligent şi bea de stinge, dar e săritor. Stilul tuturor acestor povestiri e (involuntar?) minimalist, amintind vag de Raymond Carver (autor despre care am scris aici), dar fără a avea precizia acestuia.

În sfârşit, o ultimă dimensiune tematică este cea a copilăriei/adolescenţei. Eroul-narator e văzut într-un cadru uşor suprarealist (ca în Pe catalige) sau însoţindu-şi bunicul într-o adevărată expediţie de recuperare a unor păsări dintr-un ghetou ţigănesc (După gâşte). Să mi se ierte incorectitudinea politică, dar nici L. D. Teodorovici nu foloseşte termenul de „rom“. Tot aici se cere menţionată şi povestirea Tramvaiul care cântă, unde un adolescent este provocat la un adevărat duel (e drept, numai cu pumnii) de un tânăr belicos care se considerase ofensat de prietena celui dintâi. Aceasta, fată mai răsărită intelectualiceşte, cu lecturi din Dimitrie Cantemir şi Walt Whitman, susţinea că tramvaiul cântă, afirmaţie considerată inacceptabilă de duelgiul nostru. Dacă e să compari (iar cititorul compară, n-ai ce-i face), textele care ilustrează acest din urmă univers al naraţiunii au o mai mare prospeţime şi veridicitate psihologică, ceea ce mai salvează ceva din impresia nu tocmai bună pe care o lasă restul cărţii. Asta şi cu condiţia ca cititorul-Sisif să fie dispus să parcurgă toate titlurile şi să nu pună, plictisit, cartea la loc în raft după primele 50 de pagini, ceea ce poate ar merita. Celelalte poveşti de dragoste nu sunt de natură a ne umple de entuziasm.

vineri, 14 ianuarie 2011

Literatura română contemporană faţă cu reacţiunea scriitorimii mondiale

7 comments
Reiau, cu minime modificări necesitate de îndreptarea unor greşeli de tipar, textul cel mai recent de pe blogul prozatorului Marin Anton. Titlul postării îi aparţine scriitorului respectiv. Gestul de a reproduce postarea nu echivalează cu exprimarea acordului cu (toate) opiniile exprimate de autor sau cu limbajul folosit, ci reprezintă un simplu act de popularizare a unor păreri care pot stârni interesul unor categorii mai largi de inşi interesaţi de trebile literare:

Stieg Larsson? Un cârnat! Madam Rowling? Puah! Houellebecq? Un franţuz cu nasul pe sus care o face pe deşteptul! Noi? Noi suntem buni, dom'le, da' nu putem să rupem gura târgului fiindcă nu suntem lăsaţi!

Cam asta e concepţia noastră intimă despre valoarea literaturii române contemporane vizavi de cea mondială.

Ăilalţi sunt, vezi bine, nişte şmecheri care scriu numai cărţi de doi lei, comerciale adică, în timp ce noi producem de fapt marea şi adevărata literatură. Suntem convinşi de asta. Pornim de la această idee ca de la o axiomă, ca de la un dat fundamental. Ce mai încolo şi încoace, se vede treaba că în afară de statul cu paloşul scos în calea liftelor barbare ca să-şi ridice occidentalii catedralele şi universităţile, asupra noastră apasă şi această nenorocită fatalitate. Noi băltim de atâta talent, debordăm de fior liric, de vână epică şi de o adâncă reflexivitate filosoficească, dar suntem - o, vai! - ghinionişti patentaţi.

Ştim însă, la fel de bine, să-i luăm peste picior pe toţi scârţa-scârţa ăştia străini care scot cărţi în milioane şi zeci de milioane de exemplare şi sunt cititţi de o lume întreagă. Noi ne citim între noi, cum îmi spunea ironic un tânăr (tot român, de!). Ne citim, ne înjurăm, ne bălăcărim cu pasiune, ne strângem plini de spirit în găşti, ne punem piedică sau proptele după simpatii sau antipatii, dar mai ales după interese, iar toate astea ne sunt de ajuns. Uite că şi noi trăim, ba avem chiar o viaţă literară intensă şi zglobioasă de nu se poate. Într-un cuvânt, oricine poate să pună mâna pe literatura noastră de azi şi să strige: este!

Mai mult de atât. Am ajuns la o argumentaţie răsturnată care proclamă superioritatea tirajelor subţiri şi a cărţilor ce se prăfuiesc în vitrinele librăriilor ca fiind dovada superiorităţii noastre indiscutabile pe tărâm literar. Cei care vând mult sunt nişte scriitori slabi, la fel cum cititorii lor sunt evident nişte dobitoci. Noi avem cititori infinit mai inteligenţi, mai rasaţi şi mai cultivaţi decât ai lor. Tocmai de asta sunt şi aşa puţini. Noi nu scriem pentru prostime şi, în general, nu scriem pentru a fi citiţi de alţi oameni. Suntem, ce mai tura-vura, nişte mari neînţeleşi. Ehe, pe noi doar posteritatea o să ne înţeleagă şi o să ne preţuiască la justa noastră valoare!

Ne mai împăcăm cu faptul că uneori critica noastră ne mai mângâie pe creştet scriind articole elogioase pe seama acelor cărţi ce zac în rafturi. Tot ea îşi râde, la fel de convinsă ca şi noi, de fraierii ăia de scriitori străini ce produc literatură de consum. Cu toate astea, nici doamnei Rowling, ba nici chiar lui Houellebecq, lacrimile nu le udă barba pe chestia asta. Mult le pasă nesimţiţilor ălora de receptarea critică românească, deşi noi am fi în stare de orice măgărie, de orice ticăloşie şi ne-am face preş doar, doar ne-o băga şi pe noi în seamă un mare critic de-al nostru. Asta fiindcă, lăsând orice ironie la o parte, trebuie recunoscut adevărul simplu că dacă nici criticii noştri nu mai vorbesc despre noi, chiar că nu mai existăm de fel.

Totodată, în ultimii douăzeci de ani au apărut sau au confirmat deplin cel puţin zece autori români realmente valoroşi. Cei mai mulţi sunt (relativ) tineri. Nu au devenit adică nişte monştri sacri de tipul unuia care scoate anual câte un volum ridicat în slăvi de critica noastră - probabil că dintr-o omenească jenă de a nu-l da de ruşine pe marele om -, dar pe care nici dracu nu-l citeşte (şi nici eu nu-i dau numele ca să nu-i fac degeaba publicitate, fie şi în această formă extrem de modestă).

Iar la capitolul scriitorilor români care nu numai că sunt valoroşi, dar au şi cititori, descoperim o mare şi stranie enigmă. Şi o să exemplific simplu cu un caz de care m-am izbit chiar eu. De o jumătate de an caut să pun mâna pe o carte. Nu-i vorba de un incunabul - nici n-aş avea bani pentru aşa ceva - sau de vreo misterioasă scriere ezoterică. Este vorba despre Teodosie cel Mic, romanul scris de Răzvan Rădulescu. Şi l-am avut în mână, citind niscaiva pagini din el şi încă plin de plăcere, fir-ar să fie! Dar în momentul acela nu dispuneam de suma necesară ca să-l cumpăr. Mare ghinion! Fiindcă după aceea, deşi am întrebat cu regularitate de el pe la mai toate marile librării bucureştene, n-a mai fost de găsit cu niciun chip. Vânzătoarele mi-au mărturisit că o mulţime de oameni întreabă de Teodosie cel Mic, că ele îi anunţă săptămânal pe şefii lor de cererea acestei cărţi, dar nu se mişcă absolut nimic. Nu pot să înţeleg de ce puternicele lanţuri ale distribuţiei de carte nu reacţioneză la cereri sau de ce editura nu reeditează un roman de un asemenea succes. Dar nu-i nimic, probabil că-şi spun unii, o să-l putem citi pe Teodosie cel Mic în ediţii germane, englezeşti, franţuzeşti sau spaniole, scoase de editorii străini.

Pe aici o să apară în tiraje mai substanţiale tot romanele alea plictisitoare de moarte, în care autorul se caută introspectiv pe zeci de pagini sau deapănă poveşti leşioase, dar şocant-scârbavnice, până la epuizarea totală de lehamite a cititorului.

Apoi o să curgă pe mai departe acuzele în toate direcţiile. O să ne plângem de şcoală şi de profesori că nu atrag elevii către lectură. O să ne văicărim că lumea nu mai citeşte "cărţi valoroase" ci îşi pierde timpul cu tot soiul de prostii occidentale. O să ajungem chiar şi la concluzia că suntem efectiv ostracizaţi de străini care au pus de-o conspiraţie mondială împotriva scriitorilor români. Mulţi, foarte mulţi autori de-ai noştri - toţi importanţi, fireşte! - vor traversa iarăşi o stare de spleen superior.

În fond, ce poate fi mai de bon ton decât să spui că eşti prea mare pentru un popor atât de mic?

miercuri, 12 ianuarie 2011

☺☺☺☺ Radu Pavel Gheo - Noapte bună, copii!

14 comments
„Eram patru!... ba nu, trei! Trei prieteni. Poate că nu chiar prieteni... sau da...“. Asta dacă e să nu luăm după afirmaţia unuia din ei, Marius Albu, un tânăr bănăţean plecat în America în 1990 şi revenit, cu afaceri, după zece ani. Cei patru evanghelişti sunt de fapt următorii trei: Marius Albu şi Paul Găetan, cel de al doilea prieten din copilărie cu primul, însă rămas în ţară şi stabilit la Iaşi, unde încearcă să se afirme ca scriitor. Totuşi, ca să fim drepţi, în jurul cuplului de amici Marius - Paul gravitează Cristina. Cei trei se cunosc din copilărie, din satul bunicilor (o fictivă Teicovă, undeva pe lângă Oraviţa), unde trăiseră suficiente momente inubliabile. Un corp mai degrabă străin în acest ansamblu este Leo, introdus în grup de Cristina, numit, cu o duioşie care neutralizează vulgaritatea, „Leu' pulii“.

Cam ăsta e nucleul de bază al romanului lui Radu Pavel Gheo - Noapte bună, copii! (Polirom, 2010), cel puţin în materie de personaje. Tema revenirii în ţară după un număr de ani nu e, desigur, nouă şi o regăsim destul de des în literatura contemporană (despre un subiect asemănător la Cătălin Dorian Florescu am scris de curând aici). Desigur, subiectul nu e tratat peste tot la fel şi nici nu are aceeaşi încărcătură. În romanul de faţă, în timpul vizitei pe care o face, Marius îmbracă temporar haina lui Monte Cristo. Pentru a înţelege de ce, ar trebui să lungesc peste măsură postarea şi să povestesc bună parte din roman, care e destul de stufos. Ajunge să spunem că cei patru amici încercaseră, în anii 1980, să fugă în Iugoslavia, dar la tentativă Paul nu luase parte, fiind bolnav. Ceilalţi trei fuseseră prinşi de grăniceri, ocazie cu care Cristina fusese victima unui abuz sexual dirijat de unul din grăniceri, Marcel Custură. Ulterior Leo şi Cristina reuşesc totuşi să ajungă Dincolo (majuscula îi aparţine lui R. P. Gheo), mai precis în Statele Unite, unde îi vor face chemare şi lui Marius.

Din acest punct (sub)grupul Marius - Cristina - Leo îşi va duce viaţa în Los Angeles. E un bun prilej pentru autor de a-şi folosi propria experienţă de emigrant (pentru cine nu ştie, Radu Pavel Gheo s-a stabilit la un moment dat în America, de unde a revenit după mai puţin de un an). Avem parte de pagini întregi de reflecţii despre oraşul îngerilor, despre Hollywood, despre lumea semi-interlopa a unor imigranţi care se străduiesc, după puterile lor, să apuce un colţişor din plapuma sub care se visează visul american. Eşec pentru Cristina care, aflată şi sub influenţa nefastă a lui Leo, ajunge starletă porno şi se sinucide. Bine nu sfârşeşte nici amicul ei, care, intrat într-o reţea de traficanţi de droguri, e lichidat de LePendu, un individ pitoresc şi uns cu toate alifiile. Singurul care izbândeşte e Marius, care revine în ţară în circumstanţele sus-pomenite.

O viaţă paralelă (şi foarte diferită de a prietenilor lui) duce Paul în România. Paul are ambiţii literare şi nu e ocolit de noroc, pentru că primeşte o bursă de creaţie din partea unei misterioase fundaţii de artă a unui anume domn Dunkelman. Până atunci, scriitorul trăise, transplantat, la Iaşi şi se zbătuse în mica lume culturală a provinciei, unde oameni precum doamna Mariana, secretară la o revistă literară, fac legea:

Recunoştea totuşi că luase de câteva ori cine cu marele Nichita, „aşa, tête-à-tête. Dar Nichita era un rafinat. Un rafinat şi-un geniu“, explica doamna Mariana. Legenda mai spunea şi că poetul Nichita ar fi spus, în faţa unei mese încărcate, cum că el dă oricând premiul Nobel pe pizda doamnei Mariana. Atunci când confraţii ieşeni i-au amintit timid că pizda doamnei Mariana e trecătoare, pe când premiul Nobel e peren, zice-se că Nichita ar fi spus: „Ce e val ca valul trece, ce-i peren mă lasă rece“. Acum, c-o fi spus sau nu poetul aşa ceva, nimeni nu mai poate s-o ştie.

Sunt rânduri pline de aplomb satiric şi nu sunt deloc singurele de acest gen din carte. (Auto)flagelarea lumii literare pare să fie una din direcţiile programatice ale romancierului şi am fi nedrepţi să nu-i recunoaştem verva. Tot la rubrica coloana „reuşite“ trebuie menţionate şi evocările scenelor din copilăria şi adolescenţa tripletei Marius - Paul - Cristina. Scenele de la Teicova cu ascultatul topului melodiilor de muzică uşoară de la sârbi, uitatul la filme porno transmise noapte tot de la vecini sau vizita la talciocul din Oraviţa sunt momente memorabile ale unei copilării care, iată, trece implacabil (aşadar, „noapte bună, copii“) nu fără a lăsa în urmă multă nostalgie. Se exploatează probabil şi aici date autobiografice. Din fericire, într-un mod inteligent şi neostentativ. Evocarea copilăriei trăite în comunism aminteşte, prin prospeţime şi credibilitatea naraţiunii, de romanul Muzici şi faze al lui Ovidiu Verdeş, carte care poate fi citită aici.  

În ansamblu, aşadar, o reuşită. Radu Pavel Gheo ţine bine în frâu calul nărăvaş al unei naraţiuni destul de complicate. El adaugă la aluatul realist un vârf de praf de copt alcătuit dintr-un discret filon magic reprezentat de apariţia, în momente importante ale acţiunii, a unei perechi de bâtrâni, unul numit Petru, altul rămas anonim, probabil o materializare a cuplului sf. Petru - Dumnezeu venit în inspecţie printre oameni. Din fericire, prozatorul are inteligenţa dozării efectelor şi ţine bine sub control amintitul element magic, a cărui proliferare ar fi stricat, cred eu, toată construcţia. E drept şi că uneori avem de a face cu părţi mai puţin izbutite, cum ar fi (prea) lungile şi banalele digresiuni despre oraşele americane sau anumite redundanţe din unele evocări ale copilăriei. Nu cred că romanul ar avea de pierdut dacă, într-o viitoare ediţie, din cele aproape 500 de pagini autorul ar scoate vreo 50. Sărind de la una la alta, stilul lui R. P. Gheo mi s-a părut pe alocuri în curata descendenţă a lui Slavici. O fi fost un efect căutat, o fi fost un element comun al urzelii bănăţene. N-avem cum să ştim, deşi anumite granule de moralism nu-i lipsesc nici contemporanului nostru. Are - ferice de el - inteligenţa de a le camufla inspirat mai tot timpul. O răutate de final: zona pigmentată din jurul mamelonului se numeşte areolă, nu aureolă, cum greşit are impresia scriitorul.

PS Element de senzaţie (pentru unii). În postfaţă, Radu Pavel Gheo scrie printre altele:
Pentru titlul cărţii, precum şi pentru observaţiile utile şi fertile, mulţumirile mele se îndreaptă şi spre Lucian (http://www.terorista.ro/), un lector de carte extraordinar.
Păi fraza asta aruncă o lumină nouă asupra celebrului caz „Terorista“, pe care s-au certat ca chiorii mulţi inşi pe internet. Eu zic că se impune de urgenţă reînceperea scandalului (adevărată telenovelă-fluviu a culturii nostre virtuale), nu de alta, dar au apărut date noi, anume că persoana în chestiune nu e o oarecare Lucia, ci ditamai Lucianul.

luni, 10 ianuarie 2011

☺☺☺ Marin Mălaicu-Hondrari - Apropierea

12 comments
Dacă Seinfeld, celebrul sitcom al anilor 1990, ne propune un set de patru prieteni care trăncănesc întruna despre te miri ce, Apropierea, romanul lui Marin Mălaicu-Hondrari (Cartea Românească, 2010), e la fel. Adică, vorba vine, e la fel în sensul că tot patru amici avem şi în cartea asta şi tot trei valeţi şi o damă, atâta că autorul nu-i pune niciodată să stea împreună în aceeaşi cameră, nicidecum să le reproducă conversaţiile înzestrate sau nu cu umor. Ar fi fost, probabil, o miză prea măruntă pentru prozatorul român, care ţinteşte, pesemne, mult mai sus şi face din cei patru tot atâţia iubitori (dacă nu şi creatori) de poezie. E singura identitate precisă pe care o au Adrian Petru Constantin, Dan Parfenie, The Great (mai greu de aflat cum îl cheamă, dar oricum, poet mare şi consacrat, cu multiple burse în străinătate) şi o anume Lidia care, departe de a fi Elaine din Seinfeld, e un fel de mamă a răniţilor pentru primii trei (pardon, la madre de la poesía, aşa cum o numeşte însuşi The Great).

Să n-aibă cineva senzaţia că toţi aceşti eroi stau undeva izolaţi, eventual la masa de scris, sau că-şi citesc producţiile, boem, prin cafenele. Vremurile acelea, care or fi fost, nu-s evocate aici. Dimpotrivă, eroii noştri, mai ales bărbaţii, căci femeia e mai penelopiană de fel, şi mai ales Adrian şi The Great, bat Europa în lung şi în lat. Mai mult în lat, adică de la est la vest. Adrian repetă itinerariul căpşunarului şi ajunge tocmai în Spania, evident, fără un ban şi fără să ştie o vorbă în idiomul lui Cervantes, noroc că e vegheat de un spirit bun (muză?) şi îşi găseşte de lucru la proprietarul unui târg de maşini la mâna a doua.

El, Adrian, este cel care trage din greu la ţeserea tramei epice a romanului, altminteri subţirică de se vede prin ea. Noroc cu peripeţiile lui spanioleşti. Adrian se îndrăgosteşte de Maria, o băştinaşă cu vino-ncoace, membră a unei formaţii de muzică, ce e drept, măritată (sau trăind, oricum, de mulţi ani cu un bărbat), dar asta n-are desigur importanţă când e vorba de mari pasiuni. Iar autorul are mare grijă să ne arate cât de rău îi pârjolea pe amândoi focul amorului, vorba Constanţei Vintilă-Ghiţulescu. Maria nu e singura femeie din existenţa iberică a lui Adrian. Cea de a doua e Vanessa (har Domnului, lesbiană, deci fără să creeze complicaţii erotice), dar care e gata, gata să-l bage în bucluc cu afacerile ei cu parfumuri contrafăcute. Noroc că Adrian n-are vocaţie de infractor.

Celelalte personaje sunt mult mai palid conturate. Dan Parfenie şi Lidia sunt simple accesorii fără substanţă şi, în afara unor pagini în care îşi expun convingerile, preferinţele şi chiar obsesiile în materie de poezie, nu au prea multă treabă de făcut în carte. Zice de pildă Lidia:

A fost odată anul Naum. Nu anul porcului, nici a [sic] şobolanului, nici anul cel bun, cum zice Aurel Dumitraşcu, anul Gellu Naum şi gata. Un an întreg în care am citit numai şi numai Gellu Naum. Eu mă rugam la el, îi sărutam cărţile, o lăsam pe Zenobia să doarmă cu mine în pat când ieşea din mlaştini. Mă bazam pe el dacă mă blocam în lift, dacă se rupea cureaua la alternator. Ziceam: hai, mă, Geluţu, fă-mi rost de nişte bani şi imediat telefoanele începeau să sune. Şi bancomatului îi spuneam Cornelius de Argint şi mă rugam pentru odihna sufletelor numiţilor Stelică şi Rătăcitu. Şefa mea era Cornelia, mama dracului. Iar voi veniţi să-mi spuneţi că tanda, că manda. Ascultaţi la mama poeziei, la Stăpâniţă: nu se va sfârşi toamna şi eu voi bea un whisky cu The Great, Parfenie şi Adrian.

Apropo de diminutive (dacă e vorba de Stăpâniţă): M. Mălaicu-Hondrari e creatorul lui căpic, o vorbă de alint care îl eclipsează până şi pe Bolintineanu (tot poet şi el). L-am notat şi l-am adăugat la familia de cuvinte a lui „cap“. Oarecum artificială e prezenţa în roman a lui The Great, nu doar mare poet (n-avem ce face, îl credem pe cuvânt pe autor), ci şi magnet erotic, de vreme ce Dana, o tânără cititoare, face o pasiune nebună pentru el şi, la despărţire, n-are alt regret major decât că n-a lăsat-o însărcinată. Multe alte întrebuinţări nu i se găsesc lui The Great.

Ca structură, cartea pare să se muleze pe un calapod literar destul de banal (l-am întâlnit ultima oară la Gonçalo M. Tavares, despre al cărui Ierusalim am scris mai demult aici).
Cum se procedează? Se extrage un personaj, să-i zicem Popescu, după care se scrie un capitol intitulat Popescu, în care acesta e pus să relateze la persoana I singular ce are de zis. După care se ia alt personaj (Ionescu) şi se scrie un capitol după acelaşi tipic. Şi tot aşa, ori de câte ori e nevoie, uneori repetând titlul capitolului şi reluând, desigur, perspectiva. Unii ar putea spune că acest modus operandi e stereotip şi obositor, alţii, dimpotrivă, că e un mod de a-l ajuta pe cititor să ţină drumul prin roman. Greu să-i mulţumeşti pe toţi.

N-am priceput de ce cartea se numeşte Apropierea. La fel de bine putea să-i zică şi Depărtarea (deh, chestie de centru de referinţă, căci apropierea şi depărtarea sunt intrinsec deictice). De fapt cred acest gen de arbitrariu, de lipsă de motivaţie internă, e principalul reproş care i se poate aduce unei scrieri altminteri bine articulate pe spaţii mici. Autorul ne cere să-l credem pe cuvânt că ce scrie merită citit, că personajele lui sunt remarcabile, că au trăiri demne de interesul nostru, în sfârşit, că poezia trebuie scrisă cu P mare, dar face prea puţin pentru a ne convinge. M. Mălaicu-Hondrari pare să facă parte din categoria scriitorilor care îi cer cititorului să meargă pe mâna lor (că doar ştiu ei ce fac!), dar care nu se ţin de cuvânt, sau cel puţin nu în toate privinţele.